Mi se pare că este un fel de blestem să fii „nominalizat” în fiecare an la Nobel

Microfonul de serviciu Niciun comentariu la Mi se pare că este un fel de blestem să fii „nominalizat” în fiecare an la Nobel 21

Olga Tokarczuk încă mai pare un adolescent care vrea să salveze lumea – la 50 de ani, părul îl poartă prins în dreaduri, iese la proteste în Polonia împotriva tendințelor naționaliste ale conducerii țării și îi îndeamnă pe oameni să nu-și uite niciodată istoria. Unul dintre cei mai cunoscuți scriitori polonezi, numele Olgăi Tokarczuk apare în fiecare an în septembrie la casele de pariuri cînd se discută despre premiul Nobel pentru Literatură. Dar refuză să trăiască mereu cu stigmatul „aproape Nobel” și crede că mai are foarte multe de spus în literatură înainte să se teamă că devine plictisitoare sau irelevantă. Olga Tokarczuk a fost prezentă la Iași la Festivalul Internațional de Literatură și Traducere (FILIT) și s-a bucurat cînd a văzut sute de oameni tineri din România interesați de literatură și de cărțile ei. Crede, fără a o spune apăsat, că statele din Estul Europei sînt mult mai apropiate cultural decît cred conducerile statelor. Și prin probleme, dar și prin pasiune.

În România avem o problemă care ne bîntuie de mai mulți ani și des­pre care s-au purtat nenumă­rate discuții: reformarea curriculei pentru istoria predată în școli, fiindcă s-a constat că profesorii aleg adesea să le predea elevilor o versiune idealizată de istorie, care nu reflectă întotdeauna adevărul istoric. Criticii spun că asta ați încercat și dumneavoastră în romanele scrise, mai ales în „The Books of Jakob” (Cărțile lui Iacob) – un soi de prezentare lipsită de idealizare a unor zone gri din istoria Poloniei. Este necesar să eliminăm această idealizare din istorie?

Trăim acum într-o lume plină de nostalgie după trecut. Lumea a de­ve­nit „globală” și deschisă la tot fe­­lul de culturi, iar acest lucru tre­zește în unii oameni un fel de frică. Și ei încearcă să-și grupeze, să își stăpînească cumva această frică, de aceea devin nostalgici după vremuri idealizate și de aici încep naționa­lis­mele ideologice. Astfel începe aceas­tă viziune idealizată a istoriei, care de cele mai multe ori nu este ade­vă­rată. Nu cred într-o idee care ar spune că literatura este cea care tre­buie să fie în căutarea adevărului neapărat. Sarcina literaturii este de a lărgi orizonturile și de a prezenta faptul că este un spațiu al libertă­ții. La noi în Polonia, de exemplu, avem acum o întoarcere destul de puternică la ideea de naționalism, la naționalism pur și simplu, și se încearcă croirea istoriei după acest model naționalist-idealist. Referi­tor la romanul istoric, mi se pare că fie­care generație are sarcina de a înțelege și de a scrie în felul ei istoria. Iar în „Cărțile lui Iacob” încerc să reamintesc polonezilor că noi am avut o cultură multinațională și a­ceastă multinaționalitate, multicul­turalitate a stat la baza dezvoltării noastre naționale. Și aici sînt cum­va în opoziție față de aceste mituri vechi, naționaliste.

Credeți că sînt toate națiunile înfricoșate să își îmbrace haina aceasta a istoriei mai sumbre, mai gri? România are probleme și astăzi cu recunoașterea porțiunii din istorie care amintește de evreii masacrați în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Sînt mai bine de 75 de ani și lumea încă nu recunoaște și nu acceptă pe deplin ce s-a întîmplat. E ceva caracteristic tuturor națiunilor sau ține de natura umană, care selectează doar ce îi convine din istorie?

Probabil că istoria generală exis­tă cu toate lucrurile care s-au întîm­plat, dar mai există și o istorie par­ti­culară, a fiecăruia dintre noi. Și în­cer­căm să creăm cea mai bună va­riantă a istoriei noastre, una ideali­za­tă. Este și interesant faptul că a­ceastă traumă – între ghilimele fie spus – evreiască abia acum iese la suprafață în țările post-comuniste ale Europei centrale și de Est. E și de înțeles, pentru că în perioada co­munistă anumite subiecte au fost tabu. Ani de zile, zeci de ani, ne-am concentrat asupra Holocaus­tu­lui ca atare, dar am uitat în același timp de unde au apărut evreii în Europa centrală și, în particular, la noi în Polonia. De unde au apărut, ce istorie au avut, cum au con­vie­țuit cu restul lumii. Tocmai despre asta încearcă să vorbească romanul meu, „Cărțile lui Iacob”. În car­te prezint următorul fapt – că nu exis­tă… că nu putem vorbi despre cultura poloneză fără a vorbi despre componenta ei evreiască, fiindcă evreii au fost o parte importantă a acestei culturi, a acestei deveniri naționale.

Literatura trebuie să încerce să revină la povestire

În era Internetului și a bombardamentului informației de pretutindeni, de ce este nevoie ca să fii un scriitor de succes? Să îi faci pe oameni să se concentreze pe un subiect, pe o gamă de sentimente pe care să le găsească într-o carte și nu peste tot pe Internet, unde lucrurile le captează atenția pentru secunde, nu ore.

De unde să știu eu cum să fii un scriitor de succes? (rîde)

Păi ați fost catalogată drept cea mai de succes scriitoare poloneză. Trebuie să existe o rețetă pentru asta.

Cu siguranță nu am nicio re­țe­tă particulară – încerc să o găsesc, dar nu îmi reușește întotdeauna. Un singur lucru este sigur, că literatura ar trebui să încerce să revină la povestire ca atare, la „story”-ul ca atare, la povestirea anumitor isto­rii și idei într-un mod post-moder­nist, post-post-modernist chiar. Pe de altă parte, pentru că trăim în această lume post-post-moder­nis­tă, trebuie să căutăm o formă nouă a povestirii, una adecvată timpu­rilor noi. Marea mea descoperire a fost fragmentarea poveștilor. Mi se pare că cititorul de astăzi, care este la curent cu tot ce se întîmplă pe Internet, cu televiziunea, cu media în general, este obișnuit cu alt tip, alt mod de a citi, de a povesti, de a descoperi istoria, tocmai prin niște fragmente mici, prin bucăți de po­ves­tiri care pot fi citite în diferite mo­duri, grupate în diferite moduri, după cum dorește. Și mi se pa­re foarte important ca noi, scriitori din așa zise limbi mici, de mică cir­cu­lație, din așa-zise literaturi de mi­că circulație, să încercăm să ne cons­truim poveștile încît istoriile locale să devină universale. Să facem în așa fel încît romanele noastre să fie citite cu același interes și de către englezi și de către neozeelandezi și de către cei din Europa centrală, așa cum o fac cititorii noștri naționali. De aceea trebuie să ne aducem a­min­te că depinde de traducători, că este o meserie foarte importantă și că, din păcate, marile egouri ale scri­itorilor nu iau în calcul importanța aceasta a traducătorilor. Eu le mul­țumesc foarte mult.

Deci vorbim de o globalizare a romanului.

Da, exact.

Dar cum vă conectați cu cititorii dumneavoastră, pentru că scriitorii sînt adesea numiți egoiști, oameni care scriu pentru ei, nu pentru public, și dacă se întîlnesc undeva la mijloc în acest act al creației cu publicul toată lumea e fericită. Dar cînd scrieți o carte, scrieți pentru dumneavoastră sau pentru cei care vă citesc?

Eu întotdeauna mă axez pe citi­tor, niciodată pe mine, pentru că da­că m-aș fi axat pe mine, ideile mele s-ar putea să fi fost ilizibile. Întot­deauna mă gîndesc către cine este direcționată povestea mea. În sensul psihologic, este un exercițiu foar­te bun anti-egotic. Uit pur și simplu de mine și mă concentrez pe ci­titori.

Ați spus într-un interviu că „pentru mine, a scrie romane e ca și cum ți-ai spune basme la maturitate”. Credeți că adulții au nevoie să asculte din cînd în cînd cîte-un basm ca să le reamintească de lumea care îi înconjoară?

Citatul de care îmi spuneți este unul de acum 20 de ani și de fie­ca­re dată cînd îl aud mă gîndesc foarte mult la o idee. Într-adevăr, asta cred, că sarcina mea este de a povesti, nu neapărat mituri sau basme, dar a­ceste povești din trecut într-un mod nou. Eu înțeleg mitologia puțin alt­fel decît a înțeles-o Eliade – o văd ca un fel de recipient în care se regă­sesc o serie de elemente comune pen­tru întreaga umanitate. Dar în ace­lași timp există în această mitologie elemente care apar în cultura nouă, de masă.

Cînd scrieți, aveți o idee și trebuie să o eliminați din sistem, să o puneți pe hîrtie? Sau vă planificați foarte atent pașii? Vă simțiți uneori ca personajul din „Primeval and other times”, femeia care se credea că este mereu urmărită de lună, atunci cînd scrieți?

Și așa, și așa. Pe de o parte îmi planific foarte minuțios totul și știu de la început cam ceea ce vreau să spun, cum și cît. După aceea subiec­tele mele își creează propria ener­gie și eu mă las furată de această energie. Așa s-a întîmplat cu „Căr­țile lui Iacob” – opt ani m-am contopit cu aceste povești, cu aceste istorii, și pur și simplu eram adîn­ci­tă în ele într-un așa fel încît nu a mai existat altceva și doar cu ele trăiam. Uneori mi s-a părut că a­cest tip de a scrie este un fel de psi­hoză controlată.

Știți cum urmează să se încheie o carte înainte să vă apucați de scris?

Să spunem că da, 60% da. Dar de multe ori această energie des­pre care spuneam, energia proprie a cărții, mă duce pe căi nebănuite.

Aș putea spune că sînt situații în care nu mă simt confortabil în propria țară

După ce ați apărut în 2015 la o emisiune, afirmațiile dumneavoastră au fost interpretate într-un mod radical de fanaticii de aripă dreaptă din Polonia. The Economist scria că ați amintit de „acte îngrozitoare comise de poporul polonez”, pe care l-ați numit ca fiind „colonizator al popoarelor din Est”, locul unde se regăsește astăzi Ucraina. Ați vorbit chiar și despre sclavie. V-ați temut pentru viața dumneavoastră atunci – a fost o amenințare adevărată și substanțială sau doar o mînă de nebuni?

Este un subiect dificil pentru mine, în primul rînd pentru că ori­ce scriitor ar dori să fie ținut minte pentru ceea ce a scris și eu, la un mo­ment dat, eram cunoscută pentru ceea ce am spus despre propria mea carte. Dar cu siguranță ceea ce am spus atunci pot să mențin și acum – e absolut adevărat și am fost foarte mirată că unii oameni nu sînt de acord cu niște fapte de la sine stătătoare, adevărate, reale, și încă mai au energie să discute despre ele, să spună că nu sînt rea­le. Cred că dacă aș fi spus ce am spus acum doi ani în urmă cu zece, reac­ția oamenilor ar fi fost cu totul al­ta. Dar acum, de doi ani de zile, unele cercuri ale societății poloneze sînt lăsate să își manifeste naționalis­mul, violența. Pînă una, alta violența asta este, să spunem, verbală, însă e grav că există o permisiune a autorită­ți­lor, nelegiferată, dar existentă – de a fi violent. Cine știe dacă nu ajun­gem și la violență de altă natură? Aș putea spune că sînt situații în care nu mă simt confortabil în propria ța­ră.

O puneți și pe faptul că de cînd a fost ales Partidul Lege și Justiție (PiS) în toată Uniunea Europeană Polonia este văzută ca o țară care, după un progres incredibil, a ajuns la o stare de regres, de întoarcere în timp?

Observ chestiunea asta cu mare îngrijorare; că după acești ani des­pre care spuneați am întors istoria și am revenit la o perioadă despre ca­re credeam că nu o să se mai întîmple niciodată. Mai mult decît atît, ne-am întors la o gîndire oarecum comu­nis­tă, în care statul este cel ca­re ho­tă­răște pentru cetățean și care ia de­cizii în numele lui.

În astfel de momente alți autori au spus că au regretat că viața lor personală s-a amestecat sau a fost amestecată cu viața profesională de scriitor. Că ar trebui să fie două fețe ale aceleiași monede – că publicul ar trebui să aibă scriitorul, familia și prietenii omul din spatele acestuia. În ultimii ani simțiți că trăiți o astfel de poveste?

Am conștiința că am devenit o persoană publică și cîteodată este plăcut, ești recunoscut, ești lăudat, dar în alte cazuri, mai ales acum, sînt situații foarte neconfortabile pentru că îmi dau seama că sînt o scrii­toare care este într-un conflict per­manent cu noua putere și cu noile puteri de dreapta. De aici și sim­ță­mîntul acesta de confort redus în țara mea.

V-ați gîndit să renunțați la scris și să vă retrageți din viața publică?

(ferm) Niciodată.

Fiecare om este o poveste care trebuie scrisă

Ați încercat psihologia înainte să vă apucați de scris și povesteați că ați descoperit faptul că erați mai bolnavă și mai haotică decît pacienții cu care vorbeați. V-au ajutat acele experiențe să construiți personaje din romanele următoare? V-a ajutat în vreun fel acea experiență?

Uneori, da, lucrînd cu pacienții mei am avut impresia că eu sînt mai de­plasată de la normal decît ei. Dar răspunsul este că mă bucur că nu am studiat literatura. Și mă bucur că am abordat-o dintr-un punct de vedere mai neutru și mai proaspăt în același timp. Țin minte că atunci cînd am lucrat cu pacienții mei am avut impresia că practic fiecare om este o poveste care trebuie să fie scrisă. Dar cred că cel mai bun lu­cru, cel mai mare avantaj care re­zul­tă din acea perioadă în care am fost psiholog, este acela că am învățat să îi ascult pe oameni. Să ascult nu numai cuvintele lor, vorbele lor, dar și să observ întregul limbaj al trupului – gesticulația, mimica fe­ței, energia pe care o emană fiecare om.

V-ați temut vreodată că puteți deveni plictisitoare ca scriitoare? Știu că este o problemă pentru mulți autori – teama de a nu mai fi relevant și de a deveni repetitiv.

Deocamdată mi se pare că nu mă paște acest „booring” pentru că am o problemă cumva diametral opusă. Am o problemă a surplusului, nu a lipsei. Și mi se pare, de ase­menea, că nu e nimic rău în a te re­peta, pentru că această repetiție și acest lait motiv care există creează practic personalitatea scriitorului. Cînd treci de o anumită vîrstă, în cazul meu de 50 de ani, poți să ai o vedere de ansamblu asupra unor subiecte, asupra unor probleme pe care le-ai atins și pe care le poți atinge încă o dată, dar la un nivel mai înalt.
Sînteți cotată în fiecare an drept un candidat cu șanse mari al Premiului Nobel pentru literatură. Cum vă împăcați cu această etichetă?
Eu privesc toate aceste lucruri dintr-un punct de vedere foarte re­laxat și mi se pare că este un fel de blestem să fii „nominalizat” în fie­ca­re an la Nobel. Și fiind la tot felul de festivaluri, cum este și Festi­valul Internațional de Literatură și Traducere (FILIT) de la Iași, la eve­nimente de acest gen, unde întîlnesc tot felul de scriitori excelenți, îmi dau seama de locul în care mă aflu – adică undeva spre sfîrșitul cla­samentului. Nu spun asta din fal­să modestie, ci din faptul că citesc foarte mult și citesc literatura pe ca­re o găsesc la aceste festivaluri și îmi dau seama. Dar apreciez uneori la comisia care acordă Premiul Nobel faptul că acești oameni din juriu știu să scoată din mulțimea aceasta de scriitori foarte buni și foarte bine cotați și pe cei care nu sînt chiar atît de mediatizați, de „PR-izați”, dar care sînt într-a­de­văr valoroși, mai ales din aceste așa-zise țări mai mici și din aceste așa-zise literaturi de mai mică circu­la­ție. Eu îi țin pumnii lui Mircea Căr­tă­rescu.

Autor:

Cătălin Hopulele

Director la Opinia studențească, reporter Ziarul de Iași.

Adaugă un comentariu

Opinia studențească este o revistă săptămînală de actualitate, reportaj şi atitudine studenţească, editată de studenţi ai Departamentului de Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării de la Universitatea Alexandru „Ioan Cuza din Iași”. A fost înfiinţată în 1974 și continuă tradiția școlii de presă de la Iași.

Căutare

Back to Top