Tudor Giurgiu: La cît de mult doreau toți să-i facă pe plac lui Năstase, cred că Victor Ponta nu e chiar străin de cazul Panait

„De ce eu?” a ajuns la Iași timp de cîteva zile în Casa de Cultură a Studenților pentru că starea cinematografelor de stat din Iași nu este deloc prielnică. Regizorul Tudor Giurgiu, fondatorul TIFF, președintele Televiziunii Române în perioada 2005-2007, le-a spus ieșenilor că filmul inspirat din povestea procurorului Panait a venit dintr-o revoltă și o nevoie de schimbare măcar a unei idei din societate și anume că „justiția nu mai poate continua așa”. Procurorul Panait a marcat prin gestul său un moment istoric, după cum subliniază regizorul filmului „De ce eu?”, care își propune să atragă și să convingă de nevoia de schimbare cît mai mulți tineri din țară.

Cum se naște ideea unui film?

Cred că ideile sînt peste tot, pot veni dintr-o carte, dintr-o poveste au­zită în metrou, din ziare, de la televizor, de la o imagine, de la un filmuleț de pe Youtube, de la propriile experiențe, de la întîmplări din familie. Cred că sursele sînt atît de multe, depinde de noi să le fil­trăm. Pentru mine, de această da­tă, cazul procurorului a fost un exemplu de idee atît de puternică încît chiar dacă încercam să mi-o scot din cap și spuneam „ok, hai să-l mai las să dospească și vedem noi”, el revenea și revenea și îmi spuneam tot timpul că trebuie să fac filmul ăsta, e puternic.

Într-un interviu spuneați că s-ar putea face un film după ideea construirii Catedralei Mîntuirii Neamului. Ce ați vrea să suprindeți în el, ipotetic vorbind?

Mai presus decît construcția în sine mă preocupă tema puterii și a compromisului pe care instituția, BOR-ul, o are în viața socială ro­mâ­nească, cu opacitatea ei, cu puterea enormă pe care o are în special în rîndul comunităților mici, în urban și în rural. Catedrala Nea­mu­lui e încă un simbol de putere extraordinar și dacă vorbesc des­pre compromis vorbesc de compromi­su­rile deja cunoscute la nivel po­li­tic pe care biserica le-a făcut și le face în continuare. Mi se pare că e o te­mă care trebuie pusă pe tapet. Politi­cie­nii întotdeauna rezolvă rapid ches­tiunea asta pentru că în fiecare an acordă bani cu nemiluita, nimeni nu vrea să se pună rău cu instituția în sine, biserica devine un fel de cen­tru de putere care nu e deloc „acc­ountable” cum spune englezul a­cum. Operațiunile ei nu dau soco­tea­lă la nimeni. Într-o construcție socială modernă a acestei țări po­zi­ția bisericii mi se pare cumva ana­cronică și mă preocupă să analizez chestiunea asta. Nu discut de fibra religioasă a poporului român, de spi­ritualitate, de teme care țin de spi­rit, vorbim strict de ce am zis, de compromis și de putere.

M-a preocupat foarte mult ideea că e nevoie ca filmele noastre să provoace o dezbatere mai amplă în societate

Ne-ați sfătuit să ascultăm cu atenție melodia de la finalul filmului. Credeți că și-a pierdut credința procurorul Panait?

Nu cred că și-a pierdut cre­din­ța. În realitate era un creștin-ortodox practicant, în film nu am vrut să a­ting dimensiunea asta religioasă și felul în care religia îl împlinea. Nu am vrut, am evitat lucrul ăsta pentru că mi-a fost frică. Nu am știut cum să o fac să fie ușor de înțeles pentru publicul român, dar mai ales pentru cel străin. Mi s-a părut suficient și foarte important că în mo­ment în care am filmat scena fi­na­lă, tot timpul în planul doi era biserica, crucea și cupola. Nu cred că pro­curorul și-a pierdut credința. Cred că altele au fost lucrurile care i s-au întîmplat în ultimele zile. Am în­țe­les că în acea perioadă era foarte singur, se ducea să dea de mîncare la porumbei în parcul Ioanid, se mai întîlnea cu iubita lui, nu mînca. Ceea ce nu știm este cît de abil și cît de perfid a funcționat sistemul aces­ta din jurul lui care sînt convins că a exercitat presiune asupra lui via me­diul politic, prieteni, justiție. Toți cei care spuneau „hai, dom’le las-o, fă ca ei”. Astea sînt elementele de ne­cu­noscut care cumva m-au făcut să fiu foarte reținut în a ficționaliza și inventa scene și de aia mi s-a părut fundamental necesar să schimb nu­mele personajului pentru că ar fi putut fi o intervenție foarte dură și brutală în destinul unui om. Aș fi inventat ceva ce sînt convins că poa­te nu s-ar fi întîmplat așa. Cert este că în ultimele zile procurorul Panait a fost însingurat. Și-a pierdut spe­ran­ța poate, dar nu știu să spun mai multe pentru că sinuciderea este un gest pe care eu nu-l înțeleg. Cum­va, filmul ăsta a fost și un exercițiu pen­tru mine de a plonja în necunoscut și de a încerca să-mi explic ceva ce eu, de fapt, nu înțeleg.

Intenționați să promovați mesajul filmului printr-o campanie socială intitulată „EusuntPanait”?

Da, cumva cred că mă bîntuie de mult timp ideea că filmul românesc, în special, este prea cantonat și își dorește mult prea mult premii și număr de spectatori. Cred că își dorește prea puțin să aibă im­pact în societate. Ori eu am fost anul trecut bursier în Statele Unite într-un program prestigios, Eisen­ho­wer Fellowships se numește, și am cău­tat să învăț acolo cum în America coexistă proiecte de film, în special documentar, cu un impact clar, cuan­tificabil, în societatea respectivului proiect sau a respectivei ini­țiative, vorbind aici de domenii pre­cum cultură, educație, sănătate. M-a preocupat foarte mult ideea că e nevoie ca filmele noastre să pro­voa­ce o dezbatere mai amplă în socie­tate. E nevoie să ne propunem mi­ze mai mari, ori cred că filmul ăsta e un vehicul bun pentru a des­chi­de discuția asta – raportul dintre individ și sistem, mai ales despre profesionistul tînăr, omul care indife­rent că lucrează în sistemul public sau privat se luptă cu sistemul în­cercînd să-și impună propriile valori și principii. Valorile în care el crede și care de multe ori, cum este cazul lui Panait, intră în conflict cu valorile sistemului.

„De ce eu?” spune o poveste despre generația mea. Despre mine, Panait și mulți alții care am încercat să schimbăm apa din acvariu

De ce credeți că Panait a încercat „să se pună de-a curmezișul”, după cum îi zice șeful său, în condițiile în care colegul său de birou, un tip la fel de tînăr, se adăpostea la călduț?

Panait era o persoană cu co­loa­nă vertebrală. Se pare că pentru mine modelele în viață și oamenii care contează sînt oamenii care-și pro­pun mai mult decît media. Eu cred că pe­ricolul mediocrității e atît de ma­re, încît este foarte ușor pentru un om tînăr să accepte această zonă că­lîie, căldicică, în care se zbate toată mediocritatea. Ideea asta că vrei să faci lucrurile altfel, să te bați, să te lupți, să arăți că de fapt poți să în­vingi, poți să schimbi ceva, mie mi se pare fundamentală. E un lucru pe care eu am încercat să-l fac de mul­te ori, nu mi-a ieșit întotdeauna, dar mi s-a părut important să le arăt al­tora că trebuie să te lupți și că trebuie să încerci să obții poate nu o victorie, dar să schimbi ceva prin ceea ce faci.

Cinema-ul românesc nu mai este perceput exclusiv drept un obiect de lux, făcut cu unicul scop de a pătrunde selecția festivalului de la Cannes și apoi a începe altceva.

Spuneați într-un interviu că vă bucură faptul că filmul a readus în discuție cazul real al procurorului Panait. Care a fost scopul principal al filmului?

Mă bucur că astfel cazul ăsta de­vine un subiect care depășește fri­vo­litatea analizelor isterice făcute de media, că Ponta a venit și l-a prins și l-a omorît. Mă bucur că filmul ar putea provoca o discuție mai am­plă în societate despre rolul celor ti­neri, în special din magistratură sau din instituții publice. Cît de mult sînt lăsați să-și facă treaba, cît de mult sînt supuși presiunilor, cît de mult politicul în continuare azi dictează anumite soluții sau rezolvări în jus­tiție și în alte domenii. Astea mi se par întrebările importante. Cineva mi-a spus „îl mitizați prea mult pe Panait. El nu era un erou”. Pro­ba­bil că n-o fi fost acel erou, Anne Frank într-o paralelă poate puțin forțată, dar sînt convins că gestul lui, sa­cri­ficiul lui și acel moment din 2002 a provocat atunci o schimbare ra­di­ca­lă în societate, în felul în care po­li­ticul influența justiția. Scopul prin­cipal al filmului a fost de a spune o poveste despre generația mea. Des­pre mine, Panait și mulți alții care la un anume moment, acum niște ani, cu toții am încercat să schimbăm, după cum spunea cineva, apa din acvariu. Și nu am reușit. Cred că e un eșec al unei generații care e vizi­bil și dacă vezi nici pe scena po­li­tică lucrurile nu s-au schimbat radical, în sensul că generația asta de 40 de ani este mai rapace, mai unsă cu mult mai multe alifii de alt ordin decît cel comun tăticilor co­mu­niști. Filmul ăsta este și dintr-o revoltă și dintr-un eșec și mi-aș dori ca alții ce vin după noi să învețe din asta și să schimbe ceva în țara asta.

Revoltă personală după perioada de conducere a televiziunii române?

Da, pentru că într-un fel sau altul la fel s-a întîmplat și în cazul acesta. Am resimțit presiunea poli­ti­cului, am simțit cum PSD făcea ce voia. Pactiza cu sindicatele, personaje precum Păunescu sau Vă­că­roiu unelteau cu acestea cum să mă debarce, angajații din interior nu aveau nicio dorință ca instituția aceasta să fie reformată și mă sim­țeam singur într-o colivie de sticlă. Eu făceam planuri, acum mi se pare amuzant, probabil atunci păream foarte ridicol, eu crezînd că de fapt oamenii vor să schimbe ceva, dar de fapt nimeni din interior, cu foar­te puține excepții, nu voia să se în­tîm­ple ceva. Asta pentru că întotdea­una, repet, mediocrității îi place sta­tus quo-ul. Mediocritatea nu vrea să fie mișcată sau deranjată.

TVR este un model de organizare care și-a atins limita. Nu mai are cum să performeze

Situația TVR este și în prezent un subiect delicat. De curînd, actuala conducere a solicitat și ajutorul președintelui Klaus Iohannis.

Așa este. Instituția asta nu are nicio șansă în felul în care ea există acum. Modelul ei de organizare nu poate continua. Ea trebuie închisă, punct. Sau să ai curajul social de a spune o închidem și o redeschidem a doua zi, dar fără 1.000 de oameni și cu producția externalizată către producători independenți, fără stu­diouri, mutată în altă parte. Adică televiziunea este un mini-sidex ca­re consumă enorm de mult și care nu mai este o miză. Din păcate TVR nu mai contează nici pentru politicieni. Deja platformele digitale, ce­le­lalte televiziuni de știri sînt mult mai esențiale pentru politicieni. Eu am început atunci în martie 2007 un proiect de reformă, dar nu a mai fost timp să-l continui. Era un pro­iect de restructurare, dar era o res­truc­turare dramatică. TVR este un model de organizare care și-a atins limita. Nu mai are cum să perfor­meze, din păcate.

Ați mai colaborat cu persoane de acolo?

Nu. Acum cîteva zile am călcat prima dată în televiziune după șap­te ani și ceva, invitat fiind la o emisiune, culmea!, moderată de un pre­zentator care nu era din TVR, e co­la­borator, Sorin Avram. Am avut un sentiment straniu că mă întorc într-un loc, dar care nu mai este acasă și de care nu mă mai leagă foarte multe amintiri.

Despre mărturisirea lui Robert Turcescu mulți prieteni au crezut că totul a fost un banc și că de fapt el a ajutat campania de promovare a filmului

Credeți că „De ce eu?” a fost o armă folosită în campania electorală? În primăvara trecută, fostul președinte Traian Băsescu aducea în discuție cazul procurorului Panait, țintind spre premierul Ponta, viitorul prezidențiabil PSD.

Pe noi ne-a ajutat teribil anul tre­cut chestia asta. O să și fac un studiu de caz despre ce a însemnat promovarea unui produs media cu zero lei care a devenit viral, ins­tant, cînd Băsescu l-a atacat pe Pon­ta în martie. Apoi Turcescu și-a pus ceva pe blog cînd s-au terminat fil­mă­rile și a apărut un titlu „Filmul care-l va îngrozi pe Victor Ponta” și nu știam ce să spun pentru că nu despre asta era filmul, despre în­gro­zeală sau nu. După aia în toam­nă, cînd a apărut toată mărturi­si­rea lui Turcescu mi s-a părut o mișcare de marketing inevitabilă să pu­nem pe piață un teaser în care apărea și Robert. Și iată interesul s-a dublat, s-a triplat și eram percepuți ca fiind parte a unei campanii, dar nimeni nu știa unde să ne asocieze. Deci m-au cam deranjat anumite aso­cieri, dar per ansamblu cred că ne-au aju­tat. Despre mărturisirea lui Robert mulți prieteni au crezut că totul a fost un banc și că de fapt el a ajutat campania de promovare a filmului. Mulți au crezut că mărturisirea lui a fost o ieșire ticluită de noi doi.

Ați primit vreun semnal din partea premierului Victor Ponta referitor la film?

Nu știu dacă a văzut filmul, nu cred. Singura reacție pe care a a­vut-o referitoare la film a fost în toamnă, cînd întrebat de niște jur­na­liști, el m-a citat cu o declarație în care spuneam că Ponta nu mai era procuror la data decesului lui Panait. Am încercat pe cît se poa­te să dezmint ideea asta că Ponta a fost implicat, în sensul că l-ar fi îm­pins sau că ar fi fost ultimul pro­cu­ror care l-ar fi văzut în viață. El era deja la cancelaria primului-ministru, dar asta nu exclude o analiză – pe care nu trebuie să o fac eu, ci organele competente – în ceea ce privește cine l-a căutat, cu cine s-a întîlnit Panait în acea ultimă săp­tă­mînă, pentru că eu sînt absolut con­vins că influențe au existat. Nu sînt în măsură să spun că au fost de la Ponta, de la servicii, din justiție, de la prieteni, dar cineva precis, un­de­va, a picurat și nu e vorba doar de ultimele zile, ci de toate acele mo­men­te premergătoare deciziei lui de a da neînceperea de urmărire pe­nală care a iritat atît de mult șefii. La cît de puternică era guvernarea Năstase și la cît de mult doreau toți să-i facă pe plac lui Năstase, eu sînt convins că niște influențe au venit și de aia cred că Victor Ponta nu e chiar străin de acest caz. Dar astea sînt proprii considerații, nu pot să le dovedesc.

De partea cealaltă, am văzut că la premiera din capitală a participat și fostul președinte Traian Băsescu. V-a transmis vreun mesaj anume?

Singurul mesaj a fost așa, cva­si-public. Cobora scările la final, erau și camerele acolo, mi-a strîns mîna, mi-a spus că este un film foarte bun și că „de aici a început totul”. Și am întrebat adică? Și el a zis „totul, de aici a început”. Am tot încercat să mă gîndesc ce în­sea­m­nă asta, „totul a început”, și bănuiesc că este vorba de fixarea unui mo­ment istoric și anume de faptul că a fost atît discutat și paradiscutat și mediatizat acest caz nefericit, în­cît a fost semnalul că în justiție lu­cru­rile nu mai pot continua așa. La vremea aia PNA nu făcea nimic. Cred că primul mare corupt al Ro­mâ­niei era o bătrînică sau cineva care furase un conductor de tren. Ori cred că întîmplarea asta a fost un moment simbolic.

Procesul de realizare a filmului a fost foarte sinuos, cu multe suișuri și coborîșuri

Nu ați avut emoții înaintea proiecțiilor de dinaintea turului al II-lea al prezidențialelor. De ce ați ales să poată fi văzut filmul și atunci?

Mi-am asumat o atitudine po­li­ti­că care cred că era tranșantă. Din nou spun că sînt un om care a fost suficient călcat în picioare de PSD la finalul mandatului meu de la TVR încît să nu realizez că Panait a avut – repet, nu compar cele două cazuri – parte de același tratament. Ori pentru mine chestiunea asta de implicare și de revoltă este fun­da­mentală, nici nu puteam să mă port mai cu mănuși sau să fac un balet așa discret să spun că de fapt, stai puțin nu m-aș implica. De aia am vrut neapărat să fac proiecțiile înainte de turul II, gîndindu-mă la tineri, mai ales, și la acel sentiment neplăcut de posibil absenteism sau de neparticipare și neimplicare. M-am gîndit că oamenii tineri da­că văd „De ce eu?”filmul ăsta măcar înțeleg ce s-a întîmplat și mi s-a părut important ca filmul să fie ară­tat chiar de cîteva ori în perioada aia.

Cît ați lucrat propriu-zis la „De ce eu”? Spuneați într-un interviu că uneori este vorba despre ani.

Ne-am apucat din toamna lui 2007, dar procesul a fost foarte sinuos adică lucram intens, lucram o parte, un coleg scria. A fost cu mul­te suișuri și coborîșuri, între timp am lucrat la celălalt film, „Despre oa­meni și melci”. Oficial, lucrăm de aproape șapte ani, dar nu a fost un lucru consecvent, am avut perioa­de de căutări, perioade de renunțări, ne-am rebranșat și am zis că „nu, trebuie să fac filmul” și finalmente am adunat și banii și am început să filmăm în februarie anul trecut.

E un sacrilegiu ce s-a întîmplat cu cinematografele din Iași și Timișoara

Credeți că marele ecran din țară mai poate fi salvat?

Eu mai am naivitatea să cred că poate fi salvat pentru că m-am lămurit că totul depinde de au­to­ri­tăți, de negocieri și de presiuni pe care și cineaștii le pot pune pe au­to­ritatea publică. De exemplu, la Oradea, primarul de acolo e ho­tă­rît să modernizeze o sală superbă de cinema care stă de mulți ani închisă. Am mai vorbit cu un primar la Gherla, în județul Cluj, vrea și el să facă. Sînt primari în țară care vor să facă lucruri de genul acesta, dar cred că primarii înșiși nu pot să rezolve o situație tristă și nici mediul privat nu are ce să fa­că. Eu cred că Guvernul e absolut esen­țial acuma că am și spus la Bu­cu­rești s-a făcut un teatru nou de ope­retă, a costat o grămadă de bani, s-a renovat Teatrul Național. Cu un mi­lion de euro se pot moderniza 30 de săli de cinema din țară și asta mi se pare absolut esențial.

Sînt un om care a fost suficient călcat în picioare de PSD la finalul mandatului meu de la TVR, încît să nu realizez că Panait a avut – repet, nu compar cele două cazuri – parte de același tratament.

Cinematografele din Iași sînt într-o situație dramatică de mai mulți ani.

Ce s-a întîmplat la Iași și la Ti­mi­șoara, după părerea mea, e un sacrilegiu. E o crimă culturală, dar nimănui nu-i pasă, mă refer la ni­vel de minister. Sînt foarte mulți oa­meni, se fac multe proiecte, se plimbă mul­te hîrtii, dar nimeni nu spune „fra­ți­lor, Iașul și Timișoara sînt la pă­mînt, faceți ceva”. Cred că doar mi­nisterul se poate implica să spună „hai să modernizăm niște săli, hai să le dăm pe mîna unor oameni care pot să facă management”. Nu trebuie să dea doar film românesc, dar e o situație care e de neconceput. Spu­neam că e umilitor să mă chi­nui să explic celor de la Multiplex să-mi ia filmul și cînd mi-au dat, așa cu mare greutate, un spectacol la ora 18.00, mi s-a părut că wow! ce victorie.

Ați ales să dezvoltați Transilvania International Film Festival, TIFF, la Cluj datorită rădăcinilor dumneavoastră?

La început a fost invers. Am vrut să văd în 2001 cum arătau să­li­le de cinema în toate orașele mari, Iași, Timișoara, Cluj, București. Clu­jul avea o infrastructură net su­pe­rioară celorlalte orașe, Bucureștiul avea evident mai multe săli, dar Clujul e un oraș mai plăcut pentru un festival pentru că toate sălile le atingi la pas, nu trebuie să schimbi autobuze sau să mergi foarte mult. În plus, în vremea aceea, dar sînt convins că și acum, Clujul avea o chestie extraordinară și anume numărul de filme văzute pe cap de locuitor era dublu față de Bucu­rești. Acolo e o tradiție specială de cinefili.

Unde credeți că se află acum filmul românesc?

Cred că e într-un moment de reașezare, în sensul că încep să se diversifice filmele la nivel de temă, subiect, realizare. Ceea ce cred că e foarte bine, că apar genuri diferite de filme. În plus, cei tineri încep să facă filme într-un mod mult mai dezinhibat, unii fără bani, e o schimbare majoră. Cinema-ul nu mai este perceput exclusiv drept un obiect de lux, făcut cu unicul scop de a pătrunde selecția festivalului de la Cannes și apoi a începe altceva. Eu cred că oamenii, în special noul val, sînt mai relaxați, mai dezinhibați și vor să încerce genuri diferite de film.

În ce relații sînteți cu regizorul ieșean Cristian Mungiu. Am văzut în presă o declarație de-a dumneavoastră în care spuneați că voiați să faceți un film după jaful tablourilor de la Rotterdam, dar că ați pus ideea la sertar pentru că nu ar avea sens ca doi regizori să se ocupe de același subiect.

Este adevărat. Nu știu dacă îl mai face Mungiu acum sau nu, habar n-am. Relația noastră a fost una sinuoasă în ultimii ani. Pentru că am senzația că întotdeauna cînd nu vorbești față în față cu un om lucrurile se complică și fiecare în­țe­lege cu totul altceva. Dar mă bu­cur că am trecut, ne-am întîlnit de multe ori, am vorbit și ne-am spus lucruri care probabil ne-au deranjat și de-o parte și de alta. Dar cred că așa am resetat niște raporturi de lucru profesional între noi și cred că și unul și altul recunoaștem o chestiune care ne e foarte evidentă amîndurora. Sîntem printre cei foar­te puțini care pot să construiască ceva și să aibă o poziție foarte co­erentă în relația cu autoritățile și în războiul ăsta pe care-l purtăm de mai bine de zece ani pentru schimbarea în bine a instituțiilor din cinema-ul românesc. Împreună cred că avem și maturitatea și di­plo­ma­ția necesară pentru a provoca o schimbare. Iar dacă e vorba de eșe­cul unei generații, sentimentul aces­ta de eșec e major și în cinema. Nici unul, nici altul, în pofida premiilor și a recunoașterii internaționale ma­jore pe care o are el ca regizor, noi ca festival, nu am reușit să schim­băm nimic legat de cum arată cinema-ul la noi în țară, săli, Centrul Național al Cinematografiei. Asta spune multe despre un eșec individual în fața sistemului și despre faptul că oamenii nu reușesc să fie împreună și să lase la o parte di­fe­ren­țele de ego, de personalitate, și de a construi ceva împreună. Asta cred că e o chestie românească de demult și nu trecem peste ea.