Carmen Avram: Dacă ești îmbătat de statutul de star începi să te crezi Dumnezeu și faci greșeli

Microfonul de serviciu Niciun comentariu la Carmen Avram: Dacă ești îmbătat de statutul de star începi să te crezi Dumnezeu și faci greșeli 52

Dacă din fiecare reporter s-ar naște un atlet, Carmen Avram ar fi maratonistă. Dar după 15 ani în care a străbătut globul pînă și ea simte că a obosit puțin. Pentru că în meseria aceasta nu e nevoie să fii matematician: șapte miliarde de oameni ascund cel puțin tot atîtea povești. Și ca să poată să încerce măcar să le cuprindă cu gîndul, s-a împrejmuit cu o echipă de oameni împreună cu care a redescoperit entuziasmul jurnalismului. Însă viața din spatele pupitrului nu are același farmec ca zilele în care era alungată din cimitirul unde urma să fie îngropat Michael Jackson sau cînd străbătea mii de kilometri, pînă în Moscova, ca toate personajele să i se ascundă de obiectiv. Fiindcă maramureșenii sînt un popor aparte: te dau de pămînt dacă furi, dar nici n-ar vrea să te supere prea tare. Dar Carmen Avram ar vrea să-și le­pede pielea de acum. S-ar îmbrăca din nou în Rashela și ar cutreiera Orientul Mijlociu. Cu entuziasm.

Entuziasmul naște exclusivități și exclusivitățile nasc reputație

A meritat să fiți fugărită dintr-un cimitir de po­li­ția americană pentru a obține ex­clu­­sivitate?

Da, sigur că a meritat. Și pentru experiență, dar și ca senzație. Noi am intrat acolo, fără să bănuim care e legislația, și am aflat-o pe pielea noastră. Dar am făcut și gre­șeala de a ne așeza în mijloc, neștiind ce se întîmplă, ca să spun eu două vor­be. Și fiind fix în mijloc, ne-au văzut imediat. Poate dacă ne mai ascundeam puțin, mai apucam să mai tra­gem cîte­va cadre. Dar mi s-a părut foar­te interesant că nu au existat ima­gini nicăieri cu cimitirul acela (n.r.: ci­­mitirul în ca­re a fost îngropat Mi­chael Jack­son) și probabil de aceea nici nu au fost: pentru că era ilegal să filmezi acolo. Nu știu dacă era indecent sau imoral, dar aveam două variante unde putea avea loc ceremonia funerară, și noi am găsit-o pe aia care trebuia. Noroc că am avut prezență de spirit și am apucat să schimbăm discurile. L-am scos pe cel filmat si am pus unul alb, neimprimat, iar cînd ne-au verificat am putut să demonstram că n-am în­re­gistrat nimic. Dar ne-au dat afară cu girofarul din cimitir.

Este mai important deci să existe un material în exclusivitate, dar fugărit, decît să fie difuzat mai tîrziu, dar aprofundat?

Eu cred că presa bună, care face diferența, e făcută din exclusivi­tăți. Pe acestea este bătaia mare tot tim­pul. Diferența o face în final titlul. Cînd îți cumperi ziarul dimineața, ti­tlul vinde cel mai bine. Dacă acesta este o exclusivitate a jurnaliștilor de la zia­rul respectiv, înseamnă că ei au dat o lovitură. Una aici, una dincolo, o dată la cîteva zile, și un material, chiar așa, mai fugărit, creează reputația unui ziar și arată determinarea acelor oa­meni de a face orice pentru meseria lor. Pentru că asta nu e o meserie din aia pe care poți să o trăiești pentru că nu ai altceva mai bun de făcut: mă duc la lucru astăzi, mai fac un reportaj. Nu. Trebuie să vină din tine dragul ăsta. Noi (n.r.: colectivul de la emisiunea „În premieră”) avem în echipă oameni care nu fac asta pentru bani și acest lucru mi se pare fabulos, pentru că există foarte puține oaze ca aceasta în presă. Oaze în care oamenii să vină la lucru de drag. Cum spunea colega mea, Carmen Moise, acum cîteva zi­le. Am întrebat-o „ne odihnim? Că mai avem patru ediții și gata, intrăm și noi în vacanță”. Ea îmi zice că nu vrea să intre în vacanță pentru că are un ma­terial și pînă nu îl montează și îl vede pe post, nu pleacă. Sînt oameni care dorm în redacție la noi nu pentru că n-au bani de taxi, ci pentru că se tem că nu se vor trezi la timp a doua zi ca să ajungă la lucru, să poată termina ce au de facut. Noi, cei din presă, ar trebui să fim toți așa. Din păcate, din mai multe motive care nu țin în­tot­­deauna de noi, entuziasmul se pier­de pe traseu. Însă, cînd găsești unul ca acesta, este bine să îl exploatezi. En­tuziasmul naște exclusivități și exclusivitățile nasc reputație. Și e bine să fii fugărit, e bine și pentru că a doua oa­ră, cînd știi ce ți se poate întîmpla, știi ce ai pățit, vei ști cum poți evita. Dacă m-aș mai duce acum încă odată la Los Angeles, aș sti cum să fac. Probabil că aș cere aprobări sau poate m-aș as­cun­de mai bine. E bine și să fii fugărit, fu­ga crește adrenalina, iar adrenalina îți stimulează imaginația și creativitatea.

Și entuziasmul trebuie să fie înnăscut sau poate fi cules pe drum?

Eu cred că entuziasmul poa­te fi preluat pe drum, dacă ai pe lîngă ti­ne oameni de la care te poți molipsi. La noi în echipă, de exemplu, cînd ne-am format la sfîrșitul anului trecut, au venit oameni care erau gata să iasă din presă. Erau atît de obosiți de ceea ce li se întîmpla, atît de obosiți să mai alerge pe teren pentru o știre care să se piardă undeva într-o mare de informații, încît dezamăgirea era foarte ma­­re. Au spus „mai dau o șansă presei” și au venit în echipa noastră. Acești oa­meni aveau în ei pasiunea de a face presă, dar rutina îi terminase. Acești oameni, printr-o conjunctură fericită, s-au întîlnit. Și, încet încet, entuziasmul a renăscut din oboseală și am ajuns o echipă în care se creează atît de mult… Chiar astăzi vorbeam de un pro­mo care a apărut la noi cînd am re­luat sezonul al doilea. Unul care avea un time freeze, stăteam înlemniți, în­ghe­țați, iar camera se plimba printre noi. La promo-ul acela n-am dat eu ordin „hai să facem ceva extraordinar”. Oamenii aceștia, care fuseseră obo­siți, s-au adunat și au zis să creăm un lucru care nu s-a mai făcut. Și au în­ce­put ei să se gîndească pînă au ajuns la o idee pe care au lucrat-o și, abia cînd era scenariul gata, au venit la mine. Eu am pus doar cîteva detalii acolo. Dar cînd mi-au propus, aveau în ochi o lumină și o fericire fabuloasă, iar cînd le-am zis că e foarte fain, hai să-l facem, s-a mobilizat toată lumea. Într-o zi de vineri, au venit toți la muncă și au început să măsoare lumini, unghiuri, au făcut toate lucrurile acestea ce nu ți­neau de ei, pentru că există un de­par­tament promo care își face treaba foarte bine. Dar am vrut să îl facem pe ăsta al nostru pentru că se poate stîrni entuziasmul atunci cînd oamenii care se întîlnesc cred foarte tare într-un pro­iect. Iar cînd e vorba despre un jur­nalist care abia intră în presă, e mană cerească să aibă lîngă el oameni care fac deja meseria asta de mulți ani. Noi a trebuit să învățăm singuri. Dacă un singur om vine la mine și îmi spune că a învățat ceva datorită mie eu sînt fericită. Pentru că dacă nu lași nimic în urma ta, dacă nu dai nimănui ce știi, e ca și cum ai fi trăit degeaba. La un moment dat, cel de lîngă tine o să spună „Uite! Am prins ceva de la oa­menii ăștia”, și astfel trăiești mai de­­parte. E frumos.

Cea mai mare frustrare a mea este că românii nu vor să vorbească în fața camerei

Cît se vede la televizor din echipa care muncește la un material și cît din reporterul care se semnea­ză la capătul reportajului?

Noi ne adunăm cu toții de luni: cei de la montaj, cameramani, re­porteri, absolut toată lumea, ca să vorbim despre subiecte. Fiecare are cîte o idee, fiecare își mai aduce amin­te că a mai văzut sau cunoaște pe cineva care e legat de subiectul discutat. Materialele noastre sînt un produs co­lectiv. Nu se lucrează așa de obicei în televiziune, pentru că nu e timp. La noi, chiar și după ce se întorc de pe teren, oamenii vorbesc cu mine, se strîng și alții, comentăm ce am făcut, ce s-a întîmplat, ce nu s-a întîmplat, ce ne-a ieșit, ce nu ne-a ieșit sau ce s-ar mai putea face. E un produs de echi­pă. Sînt situații în care oamenii stau de drag la montaj pentru că le place. În seara asta (n.r.: 27 noiembrie a.c.) de exemplu, avem un material foarte bun care ar fi putut să nu iasă pentru că e un reportaj la care trebuie să ai ilustrație foarte bună, fiind vorba des­pre victimele traficului de carne vie. Dar nu poți să le filmezi, nu poți să refaci lucrurile acestea. Însă cameramanii și cei de la montaj au vorbit între ei și au făcut niște reconstituiri fabuloase cu investiție zero. Am ilustrat tot materialul în genul Discovery cu aceste reconstituiri care au fost gîn­dite toate împreună. Și toți din re­dacție au venit și au stat în montaj de drag, ca să vadă cum se rezolvă recons­tituirile, cum se pun filtrele ca să se­mene fiecare cadru cu celălalt și tot așa. E o echipă în care oamenii se în­țe­leg foarte bine între ei, sînt prieteni, dar le place și foarte tare să învețe. De aceea foarte multe materiale sînt ale noastre, ale tuturor.

Dar are dreptul un jurnalist să se îndrăgostească de faptul său de presă?

Tot dreptul. Chiar dacă nu mai lucrez prea des, eu mă îndră­gos­tesc mereu, iar pe vremuri mă în­dră­gos­team aproape de fiecare dată de su­biecte și întotdeauna materialele pe care eu le-am iubit cel mai mult nu au fost acelea care au făcut cea mai mare vîlvă. Dar eu m-am legat de ele pur și simplu pentru că au fost cu un perso­naj foarte fain sau dacă am scris re­pe­de, inspirat și bine. Mai ales materia­lele care la final arată impecabil și la care îmi place să mă uit. Am și astăzi materiale la care mă uit și mă tot uit pentru că îmi plac foarte tare. Sigur că dacă te îndrăgostești, riști să nu fii obiectiv, dar eu nu cred foarte tare în asta. Cred că există cineva deasupra, există un supervisor care observă ma­te­rialul și care, dacă există vreo tușă îngroșată, îl temperează. La noi, cînd ai personaje extraordinare e ușor să înnebunești după ele. Carmen Moise de exemplu l-a cunoscut pe Radu Mihăileanu și a venit fermecată îna­poi. De curînd l-a cunoscut pe primarul din Baia Mare care este un domn arătos, foarte elegant, bun vorbitor și foarte șarmant. Era foarte încîntată, „uite ce personaj există la primăria din Baia Mare”. Dar asta nu înseamnă că i-a cîntat osanalele. Dimpotrivă, a fost și ușor ironică în material și chiar a lovit acolo unde a fost nevoie.

Dar eu cred că trebuie să te îndrăgostești de material. Pentru că da­că nu o faci, dacă nu ai o doză de dragoste pentru subiectul ăla, nu vei avea niciodată capacitatea de a transmite emoția necesară pentru a ajunge acolo unde trebuie.

Și nu vă lipsește „tere­nul”?

Acum începe să-mi lip­seas­că, dar am avut un an în care nu mi-a mai fost dor. Nu din cauza meseriei, din cauză că marea mea problemă, jale, supărare, frustrare este că mare parte dintre români refuză să vorbeas­că la cameră. Și ajunsesem într-un stadiu în care obosisem să mă rog de oa­meni să mă lase să scriu despre ei. Se întîmplă să îți aranjezi o filmare, ca cineva să îți spună „sigur că da!”, să îți faci toate planurile și cînd ajungi acolo omul să îți spună „dar eu n-am înțeles că e cu camera de filmat, nu vreau să fiu la cameră”. Iar tu ai făcut tot drumul ăla pînă acolo. Mi s-a în­tîmplat și mie ceva de genul acesta, nu în România, ci la Moscova. Am stră­bătut mii de kilometri pînă la capitala Rusiei și am cheltuit o mulțime de bani ca să facem niște materiale. Era o deplasare care avea vreo opt zile, iar cînd am ajuns ne-au picat toate interviurile pe rînd, în fiecare zi cîte unul. La mijlocul săptămînii deja nu mai aveam nimic de filmat. Era îngrozitor. Și li se întîmplă adesea și colegilor mei pe teren. Românii ar vrea să se schim­be ceva, dar să nu fie ei cei care vor­besc despre asta. Este într-adevăr o problemă de mentalitate. Cumva, se tem să nu fie judecați. Și nu vorbesc de oameni care au făcut ceva rău, ci inclusiv despre acele persoane despre care vrei să spui ceva frumos, despre care vrei să spui ceva de bine. Nu vor. „Lăsați, nu, nu trebuie să știe lumea, nu e nevoie”. Și ajungi să te rogi de ei.

Obosisem. De 15 ani făceam ches­­tia asta și nu mai voiam. Acum am și un subiect mai mare în minte pe care vreau să merg să îl fac, dar e foarte scump. Și am observat ceva foarte in­teresant. Toată echipa asta e foarte no­uă în formula asta și, deși nu o spune nimeni, sînt sigură că foarte mulți dintre ei ar vrea să vadă că fac un material. Pentru că eu cer anumite lucruri și cred că ei ar vrea să vadă cum le abordez eu cînd ajung pe teren. Să aibă un model sau… nu.

Rashela ar vrea să se întoarcă în Orientul Mijlociu?

Mi-e dor foarte, foarte, foarte tare de Orientul Mijlociu. Mă uit ce se întîmplă acolo și mă gîndesc ce materiale senzaționale s-ar pu­tea face! Chiar am fost acum în pri­mă­va­ră în Egipt și am mai simțit gustul de Orient și mi-a plăcut foarte mult. Nu a fost o deplasare bună, a fost tensionată și pe alocuri chiar periculoasă. Și eu de obicei nu zic că este pericol. Mereu mă întreabă lumea dacă pe un­de m-am dus nu mi-a fost frică. Și nu, chiar nu îmi era. Ei, de data asta mi-a fost frică rău. Pe scurt, la un moment dat, Hosni Mubarak, care își vedea scaunul clătinîndu-se, a dat un ordin să fie atacați, bătuți și poate chiar omo­rîți jurnaliștii occidentali, pe motiv că ei erau spioni ai regimurilor din care provin și că Occidentul vrea să dărî­me acest sistem și să-l dărîme pe marele lider Mubarak. Și din acel moment, jurnaliștii au început să devină vînat. Te hăituiau pur și simplu, nu mai pu­teai să ieși pe stradă nicăieri. Și nu vor­bim de făcutul meseriei. Nu puteai să ieși pe stradă nici să te plimbi dacă voiai. Noi aveam zile în care nu mîn­cam pentru că nu știam unde să mer­gem să ne luăm de mîncare fără să ne atace cineva. Am fost asaltați în taxi de două ori, pe stradă, ne-au arestat în­­tr-o noapte, am stat vreo șase ore la închisoare. A fost foarte rău pentru că nu știai de unde poate veni.

Oricum, acolo, acum, se întîmplă istorie, se întîmplă lucruri foarte mari. Nu știu dacă neapărat bune, dar se în­tîmplă ceva. Pentru un om ca mine, care a fost obișnuit cu terenul și cu externele, în special, e foarte frustrant să fii aici și nu acolo.

Trebuie ca emoția să ajungă la oameni, să îi trezească

Aceste pasiuni ale reporte­ri­lor se reflectă în materialele fi­na­le?

Da, pentru că asta înseamnă că îl faci mai bine. În primul sezon, în ultima emisiune, am avut un material despre cursele de mașini din Bu­cu­rești, despre băieții cu bani care își tunează mașinile și fac curse noaptea, cînd e mai gol sau pe autostradă. Acela a fost un material care nu ne-am gîndit că o să aibă cine știe ce audiență. Dar a fost un material pe care l-am făcut pen­tru noi. Pentru că băieții, cameramanii și cei de la montaj, au vrut să își arate măiestria în acest subiect, iar toți sînt pasionați de mașini. Și s-a lucrat foarte mult, filmîndu-se cu toate ca­me­rele și cu toți oamenii: toți cei pa­tru cameramani și cei trei de la montaj. Au făcut-o de drag, materialul nu a spart audiențele, dar a fost artă. Am un coleg care și în zilele noastre se mai uită la reportajul acela și e extaziat de cum a ieșit. Nu a avut o poveste foarte puternică, dar a fost pasiunea lor și am făcut asta pentru ei.

Chiar și în general, oamenii își pot desprinde subiectele din ceea ce îi pa­sionează pe ei. Dacă militează pentru ceva, nu înseamnă că sînt părtinitori, ci înseamnă că pot să arate lumii că există și bucata asta de viață. Că în so­cietatea noastră se întîmplă și asta. Poa­te e nevoie să atragem atenția și poa­te, astfel, o să se strîngă un grup mai mare care o să facă ceva să fie mai bine.

Ați simțit vreodată că, pentru a ajunge la public, trebuie să faceți un material patetic?

Eu nu cred în asta. Este o formă de a arăta ceva publicului. Acesta, nu numai în România, dar mai ales în țara noastră, e prins în atî­tea dureri, tristeți sau frustrări cotidie­ne, încît nu mai e atent la durerea, tris­tețea și frustrarea celui de lîngă el. Le are pe ale lui. Ca să îl trezești din amorțire, trebuie să îi dai ceva care să îl șocheze sau care să îi dea viață; să învie puțin, fie că e pentru o oră sau pentru următoarea zi. Cazurile care apar la televizor, nu numai la noi, ci în general, există, sînt acolo. Ce face jurnalistul? Le adaugă niște muzică care să se potrivească, le adaugă un text și le dă un ton. Acestea sînt ingredientele necesare. Un produs despre care se face reclamă la produs și se spune că probabil este cel mai bun din lume îți atrage atenția. Poate că nu e cel mai bun, dar poate e suficient de bun, iar tu nu știi de el pentru că te-ai obișnuit cu un alt produs. Atunci, îl învelești într-o formă, îl arăți ca să atragi atenția asupra lui și ca să faci consumatorul să ți-l ia. Presa e un pro­dus, trebuie să îl ambalezi într-un fel. Dacă minți, e grav, dar dacă poți să îți cresti potențialul de emoție, e obligatoriu să o faci. Într-o țară ca România, care consumă telenovele de dimineața pînă seara, trebuie să faci în așa fel încît să îi oferi publicului doza de emoție care să-l facă să ră­mînă la televizor, acolo unde tu ai de transmis un mesaj.

Spre exemplu, am găsit niște copii și am nevoie să îi sprijin. Nu tot timpul poți să faci o campanie, nu tot tim­pul poți să plătești la televizor o re­clamă și să pui contul lîngă copil. Da­că acesta este fără poveste nu o să emoționeze pe nimeni. Dacă îl arăți pe copilul ăla cu toate trăirile și pro­ble­mele lui, indiferent cum pui problema, mesajul ajunge acolo unde trebu­ie. Deci nu e adevărat. Trebuie ca emo­ția să ajungă la oameni, să îi trezească și să facă ceva pentru cel de lîngă ei.

Se întîmplă deci ca, uneori, ambalajul să fie mai puternic decît conținutul?

Se poate întampla, da. Dar dacă scopul e bun, eu nu cred că este de condamnat. Adică se nimerește să te duci pe teren ca să faci un material despre o familie care are nevoie de ajutor. Și se întîmplă ca familia res­pec­tivă să nu vorbească bine. Să scoa­tă un cuvînt la două minute, să fie atît de marcată de ceea ce trăiește, încît să fie golită de emoție, să fie albă complet pentru că nu mai speră și nu mai crede. Nu ai ce să faci cu un mesaj din ăsta. Vrei să îi ajuți pe oamenii aceia, dar dacă îi dai așa albi n-ai făcut ni­mic. Și atunci ambalajul trebuie să fie mai puternic.

Am rămas foarte timidă și încerc să nu supăr pe nimeni

La un anumit nivel, jurna­listul are în mînă destinele oameni­lor. Are dreptul să se folosească de ele?

Nu în ce măsură crede de cuviință. Cînd te duci la un om și îi spui că ai aflat povestea asta și că ai vrea să scrii sau să faci un material des­pre ea, personajul are dreptul să zică da sau nu. Dacă zice da și îți sp­u­ne povestea, e a lui, n-ai inventat-o tu. Poate în schimb să aibă dreptul să nu îi placă. Dar nu înseamnă că jurna­listul a mințit, ci că pur și simplu a în­cercat să facă tot ce a putut ca să îl ajute pe omul acela. Să te folosești de un om, de destinul lui și de situația lui, de ceea ce a făcut, ca să îl distrugi, nu. Niciodată. Să te folosești de aceste lucruri ca să îl ajuți? Da. Și cred că nimeni, nici un jurnalist din lumea as­ta, n-ar trebui să profite de puterea pe care o are, ca să distrugă un om sau ca să îi aducă un prejudiciu de imagine.

Cum primiți un refuz?

E dreptul tuturor să spună „nu”, dar nu îmi place să insist foarte mult după ce sînt refuzată în primă fază. De aceea nu fac anchete și îmi plac mai mult poveștile. La povești e simplu: dacă vrei, bine, dacă nu, la re­vedere. Asta vine din faptul că am crescut într-un ghetou și ne știam toți între noi și, cumva, lumea de afară ne era străină. Iar eu, personal, pentru că nu am mai ținut legătura cu restul, am rămas foarte timidă. Mai cred că am păstrat foarte mult din bunul simț ma­ramureșenesc. Ei în general nu vor să te supere, te împacă, îți mai dau o pa­lincă, îți mai dau niște slănină, mai spun un banc, mai spun o glumă și te-ai fă­cut prieten cu ei pentru totodeauna. Am învățat asta de la ei; de fapt, n-am învățat, așa m-au educat. Încerc să nu deranjez pe nimeni și nu vreau să arăt nimănui că jurnalistul care apare la te­le­vizor e un supraom. E doar o notorietate care te ajută să arăți niște lu­cruri, dar nu sîntem peste cei din jurul nostru. Mă refer însă strict la situațiile benigne, acolo unde nu e vorba de furt, de corupție, de jaf sau escro­che­ri­e. Pe aceia i-aș supăra și i-aș deranja foarte tare.

Sînt jurnaliști care s-au îm­bătat cu această putere a notorie­tății?

Am văzut mulți cărora li se întîmplă asta și e grav, pentru că, în final, nu ești decît un om care a ob­ți­nut un job care, întîmplător, are acces la milioane de oameni. Ce spui tu aco­lo e luat drept literă de lege de niș­te telespectatori, care mîine spun că au văzut ei la televizor ceva și iau asta drept reper. Dacă îți pierzi mințile și ești îmbătat de forța și de statutul de star pe care crezi că l-ai căpătat, în­cepi să te crezi Dumnezeu și faci gre­șeli. Și e soarta unor oameni în mîinile tale. Poți să declanșezi greve, pro­tes­te, dacă nu îți dai seama ce vorbești. Sînt mulți în jur care, fiind de mulți ani în presă, sau avînd expunere foar­te mare, cred că au atins statutul acesta de Dumnezeu. Din cînd în cînd se întîmplă cîte ceva care le arată că de fapt nu sînt. Și cred că experiența ce­lor care au ieșit din presă și care au fost uitați ar trebui să le arate că nu ești Dumenzeu, ci doar un profesionist cu un job foarte frumos, foarte interesant, care te ține tînăr și în priză în­con­tinuu. Dar, cînd pleci de acolo, ești același om care erai înainte să faci jobul acesta și faptul că ești la televizor nu îți dă dreptul să ai aroganță, să îi privesti de sus pe ceialalți și să crezi că fiecare cuvînt pe care îl zici e lege și e adevărul suprem. E foarte fină li­ni­a asta, iar celor care au trecut-o nu prea ai ce să le faci. Ține de firea omului și de luciditatea lui. Dacă ei vor să se simtă mai presus de toate, de ce să-i deranjăm noi?

Vă mai sperie lumina re­flec­toarelor?

Eu sînt o persoana timidă și am mari probleme să vorbesc în pu­blic. Am avut un material de curînd proiectat la Academia Silvică și m-au luat prin surprindere la sfîrșit cînd mo­­deratorul a spus că „acum, doamna Car­men Avram vă va spune cîteva cu­vinte”. Eram aproape paralizată acolo pe podium. De obicei îmi tremură gla­sul, colegii mei se amuză foarte ta­re și evit să mă uit în sală că mă in­ti­mi­dează. Cînd vorbești la televizor și știi că se uită milioane de oameni, iar tu ești în direct, îți dai seama că poate să se întîmple orice atunci: să ți se spar­gă un reflector, să cadă ceva, să-ți piară ideea din minte sau să nu-ți gă­sești cuvintele. E un stres foarte mare. A fost un caz acum, de curînd, cînd am fost în Egipt. Într-o seară începu­seră să-i atace pe jurnaliști și, cu o ju­mătate de oră înainte să intru eu live, cei care dețineau studioul de la care transmiteam au început să se barica­de­ze pe acolo, ferecau, au pus pînă și dulapurile în ușă. Am întrebat ce se în­tîmplă și mi-au zis: „nu te speria, to­tul e sub control, dar avem informații că rebelii e posibil să dea năvală peste noi”. Eu intram live dintr-un apartament de bloc unde se afla studioul, care era pe malul Nilului și peste rîu era piața în care se întîmplau nenorocirile. De dincolo am aflat că erau bă­ieți plătiți de regimul lui Sadam Hus­sein și aveau stații. Băieții ăștia sca­nau blocurile și unde vedeau reflectoa­rele puternice de televiziune, dădeau de veste prin stație. În seara aceea deja atacaseră jurnaliștii de la As­so­ci­a­ted Press și de la încă un studio local din Cairo. Dar am aflat asta cu jumătate de oră înainte să intru în direct. Și am făcut tot live-ul ăla cu reflectorul pe mine, stînd în geam, și mă gîndeam tot timpul că eu sînt ca o țintă vie, sînt foarte ușor de atacat în­tr-un fel sau altul. Plus că mă gîndeam că e posibil să-i aud pe rebeli bătînd în ușă și încercînd să o spargă dintr-un moment în altul. Dar atunci cînd am auzit „din Cairo, Carmen Avram ne dă toate detaliile”, am în­țe­pe­nit. Îmi tremurau picioarele de nu mai știam cum să le stăpînesc, dar de la mijloc în sus eram fier. Cînd am terminat mi s-a terminat și puterea și entuziasmul și tot.

V-ați gîndit să faceți un ocol în jurul lumii?

În fiecare zi mă gîndesc să plec așa. Mereu spun că sîntem șapte miliarde de oameni pe planetă și asta înseamnă că sînt șapte miliarde de po­vești. Nici nu mă gîndesc, că m-ar apu­ca plînsul, la cît de multe lucruri aș putea descoperi umblînd așa din țară în țară și găsind povești și oameni care merită arătați. Dar mi-ar trebui niște milioane de euro. Știți vreun sponsor?

Autor:

Cătălin Hopulele

Director la Opinia studențească, reporter Ziarul de Iași.

Adaugă un comentariu

Opinia studențească este o revistă săptămînală de actualitate, reportaj şi atitudine studenţească, editată de studenţi ai Departamentului de Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării de la Universitatea Alexandru „Ioan Cuza din Iași”. A fost înfiinţată în 1974 și continuă tradiția școlii de presă de la Iași.

Căutare

Back to Top