prof. univ. dr. Bogdan Simionescu: Investim în cercetare de trei ori mai puțin decît media în Europa și asta se va răsfrînge asupra generațiilor viitoare

În orice seară ai merge la Institutul de Chimie Macro­mo­leculară „Petru Poni”, găsești la primul etaj o lumină aprinsă. Acolo, din biroul său, prof. univ. dr. Bogdan Simionescu și-ar dori să poată să oprească timpul. Să aibă răgaz să citească, să picteze, să se scufunde în istoria Greciei de care s-a îndrăgostit înainte să-i dea tatăl său de ales. Ori o istorie contemporană pe care s-ar fi simțit silit să o învețe, ori cercetarea științifică care a ajuns să-l fascineze. Și-ar mai fi dorit, dacă ar avea o telecoman­dă care ar putea opri orele, să șteargă cu buretele anii în care tatăl său a fost acuzat că ar fi fost autorul din umbră al tezei de doctorat a Elenei Ceaușescu. Nici acum, după ani în care a încercat să pună lucrurile în or­dine, simte că oamenii nu au înțeles. „Lucrurile s-au lă­mu­rit pentru cei care vor să fie lă­mu­rite, pentru cei care sînt de bună credință.”

Viața dumnevoastră se aseamănă foarte mult cu cea a tatălui, Cristofor Si­mi­o­nes­cu. Mai întîi inginer chimist, director al Institutului de Chimie Macro­mo­le­cu­lară „Petru Poni” din Iași și al A­cademiei Române, filiala Iași.

Da. De fapt, în liceu mi-au plăcut mai multe dis­cipline, una dintre ele a fost istoria și apoi chimia. Erau probabil ambele pe primul loc, îmi plăceau la fel de mult. Istoria pentru mine însemna istoria an­tică și, așa cum ai diferite vise în adolescență, la 16-17 ani eu visam să fac săpături în Egipt, Siria, Iordania, în zone extrem de interesante. Știam legen­dele și miturile antice și, cu un an î­na­in­te de a termina liceul, am avut o dis­cu­ție cu tatăl meu. I-am spus că nu sînt hotărît, că ezit să aleg între istorie și chimie si mi-a zis: „vrei să urmezi o facultate de istorie crezînd că vei mer­ge să faci săpături. Părerea mea este că nu vei reuși să faci lucrul acesta pentru că vei fi silit să faci istorie contemporană. Și vei fi silit să înveți și să susții lucruri pe care nu le vei crede. Dacă intri în lumea științifică, lucrurile vor sta diferit. Și dacă vei fi suficient de bun, cînd termini facultatea, poate te voi trimite undeva să faci un doctorat în străinătate, vei putea să călătorești și le vei îmbina cumva pe cele două.” Iar după o lună de stat pe gînduri m-am hotărît să fac chimie industrială.

Ați regretat?

Nu, pentru că am avut oca­zia să călătoresc foarte mult, mai ales du­pă 1989. Am făcut un doctorat în Belgia, ceea ce a însemnat că am putut merge la congrese, simpozioane, dar în ace­lași timp am văzut foarte multe muzee, mai ales monumentele Greciei Antice, ceea ce reprezenta împlinirea visului meu. Am putut să le îmbin cumva, fiindcă nu te oprește nimeni să citești lucruri in­t­e­resante despre istorie. Evident, ceea ce îmi lipsește este formația de istoric.

Dar ați avut vreodată sentimentul că ați ales chimia pentru că era un fel de moștenire de familie?

Nu. Într-adevăr, unele pozi­ții pe care le-am deținut și le dețin le-a avut înainte și tatăl meu, dar nu au fost lu­cruri pe care le-am dorit neapărat. Așa s-a întîmplat. Poziția de rector a Uni­versității Tehnice „Gheorghe Asa­chi” din Iași (TUIAȘI) nu am vrut-o niciodată, chiar dacă mulți colegi au insistat să candidez acum șase ani. Apoi a fost poziția de președinte al Filialei Iași a Academiei Române, pe care nu am dorit-o pentru că eram ocupat cu munca de la catedră și cu poziția pe ca­re o aveam în Institutul de Chimie Ma­cromoleculară „Petru Poni”.

V-ați ferit de funcțiile de conducere fiindcă vă plăcea să stați în spatele catedrei și în laboratoare sau fiindcă vă displăcea componenta administrativă?

Pur și simplu nu am dorit ni­cio­dată astfel de funcții. Mi s-au propus posturi și la București, dar nu am vrut să plec din Iași, cum nu am vrut nici în străinătate să mă stabilesc. Am că­lătorit, călătoresc uneori și mai mult decît aș vrea pentru că trebuie să merg, sînt deplasări profesionale, dar nu-mi do­resc să stau o perioadă lungă de timp acolo.

Și doctoratul l-ați făcut în Belgia în anii ’70. V-a fost greu să tre­ceți granița în perioada regimului?

Eram la specialitatea pe care o înființase tatăl meu și în mod clar nu puteam să-mi dau doctoratul la el. Atunci mi-a obținut o bursă finanțată de o com­panie din străinătate, prin intermediul Universității Catolice din Louvain, a șasea din lume ca vechime. A fost di­fi­cil, dar a fost o fereastră de cîțiva ani mai puțini strînși în chingi, o mică libera­li­zare în toate țările foste socialiste. Am obținut aprobarea ca să plec tatăl meu garantînd că mă voi întoarce. Și m-am întors.

Nu v-a tentat să rămîneți?

Într-adevăr m-am gîndit la asta, dar nu m-a tentat niciodată. Era o ches­tiune ce ține de educație, eram educat în sensul de „ai primit pînă acum ceva de la această școală, din această țară, iar ceea ce ai primit e de la statul ro­mân”. Mai știam și că cineva a plătit ca eu să ajung pînă acolo, evident, din impozitele oamenilor și ale părinților mei. Am primit o educație bună și era datoria mea să dau înapoi, să ofer ce­ea ce am primit eu. Oricum, nu aveam spi­rit aventurier. Nu am regretat, nu am con­siderat că ar fi un sacrificiu să mă întorc, am putut să aleg. La fel de bine puteam să plec și după 1990, cînd mi s-a propus să fiu profesor la o universitate din Franța, unde mi-a fost păs­trat postul de profesor timp de șapte ani. Dar nu am făcut-o. Este o opțiune personală și nu ai garanții că, mergînd acolo, te realizezi mai bine decît aici. Fiecare cîntărește ce prețuiește mai mult pentru el.

Prin urmare ați ținut mult la familie, dar sînteți și atașat de aceste locuri.

Da, sînt lucruri care-mi sînt dragi. Știam că dacă voi pleca acolo e­xista posibilitatea să nu-mi mai văd timp de mulți, mulți ani părinții. Putea să fie ceva pe toată viața și am zis că nu e pen­tru mine, nu am vrut să plătesc acest preț. Era și fratele meu care trăia și încă mai trăiește aici. Eu cred că există instituții bune în România, școala încă scoate oameni buni, dovada este că cei buni plea­că din păcate și, dacă nu se mai în­torc, înseamnă că fac față acolo.

Exista în studentul de atunci o revoltă împotriva comunismului?

Restricțiile și constrîngerile am început să le simt cînd m-am întors de la doctorat, pentru că a apărut o lege care nu-mi permitea să plec din nou, pentru că nu aveam pașaportul acasă, îți trebuia aprobare de la minister ca să participi la un congres de patru zi­le. Mi-aduc aminte că am suferit foar­te mult în momentul în care am avut o invitație din SUA, fiindcă publicasem niste lucrări foarte bune și am fost ch­e­mat să prezint rezultatele. Era totul plă­tit de ei, dar nu mi s-a dat aprobare. Poa­te și de aceea, după 1990, am plecat foar­te des în străinătate, uneori chiar și de 15 ori într-un singur an.

Ce fel de Românie găseați de fiecare dată cînd vă întorceați?

Înainte de 1990, una cum­pli­tă, sumbră, cenușie, locuită de oameni cu ochii morți, în a căror privire nu mai sclipea nimic. Ajungeam la aeroportul Otopeni și totul era întunecat, foar­te puține lumini aprinse, erau soldați cu ghete în picioare, o atmosferă de ca­zar­mă. Urît, urît. Așteptam să mă în­torc în țară, chiar și dacă eram plecat cîte șase luni – în timpul doctoratului. Mai ales după viața petrecută dincolo de graniță, care era una normală. Însă vo­iam să-mi vad familia, pe cei care ră­mî­neau aici în urma mea. Stînd de­par­te, începi să înfrumusețezi unele lucruri din pricina dorului, cuvîntul acesta pe care îl tot rostim noi. Însă aici găseam cozi, frig, întuneric, în ultimii ani chiar și lipsa alimentelor.

Totuși ați fost invitat îna­inte de Revoluție dar și după aceea în țări precum Franța, Germania sau Japonia. Nu v-ați regăsit nicăieri su­ficient de mult încît să nu mai sim­țiți dorul de casă?

Mă simt foarte bine în Fran­ța și este și țara pe care o cunosc cel mai bine. Am trăit mai bine de un an acolo, am vizitat fiecare regiune a ei, am fost la cel puțin 20 de institute și am ținut conferințe peste tot. Dar au și un stil de viață care îmi este apropiat, mai puțin rigid decît cel german. Citisem de altfel și multă literatură franceză îna­inte să ajung prima dată acolo și știam multe dintre locurile pe care le vi­zi­tam din cărți. Evident că aveam un sentiment de recunoaștere. Însă această sen­zație a fost mai pregnantă în Grecia, unde totul îmi era extrem de familiar pen­tru că citisem mult în cărțile de is­torie și eram și pasionat. Acolo visasem foarte mult să ajung și era un vis realizat. Nu am fost dezamăgit, chiar dacă sînt și vise care te dezamăgesc.

Ați avut și astfel de vise?

Sînt unele care nu te entuzias­mează. Însă oriunde mergi ai ceva in­teresant de făcut, de învățat, de vă­zut, nu doar orașele strălucitoare. Să mergi pe un deal, să vezi natura, să stai pe ma­lul mării. Trebuie să vrei să vezi și să în­țelegi. De acolo îmi apare mie o întrebare: cei care ne guvernează de ani de zile au avut ocazia să umble peste tot. De ce nu au învățat nimic din ce au vă­zut acolo? Nu-ți trebuie studii teribile pentru asta, trebuie doar să deschizi ochii. Vezi că în alte țări nu s-a dă­rî­mat o casă veche, ci a fost refăcută pentru că e frumoasă; pentru acele coloane și frontispiciu. Nu faci bloc în locul ei.

Învățămîntul sau cercetarea sînt la fel de importante pentru un popor ca sănătatea

Cum arată cercetarea din România astăzi, raportată la ce se în­tîmplă în străinătate?

În primul rînd, noi facem o greșeală extrem de mare și am să vă dau cifre. Investim în cercetare de trei ori mai puțin decît media în Europa, iar numărul de cercetători din țară, pe mia de locuitori, este de trei-patru ori mai mic decît pe restul continentului. Noi avem acum cu o treime mai puțini cer­cetători decît aveam în 1989. Și în toa­tă lumea se investește în cercetare, ca­re îți aduce rezultate, dar noi nu o fa­cem. Investim extrem de puțin și prost, iar, din păcate, asta se va răsfrînge asupra generațiilor viitoare.

Cînd țările dezvoltate nu au tăiat de la cercetare, ci dimpotrivă, au bă­gat mai mulți bani în învățămînt și cerce­ta­re, noi am tăiat de peste tot. Prin ur­ma­re, acum, dacă ne uităm la fi­nan­ța­rea cercetării și apoi la rezultatele care ies, vedem că sînt mult deasupra aștep­t­ă­ri­lor. Nu e vorba doar de bani, ci despre mo­dul în care aceștia sînt folosiți. Dar momentan nici măcar nu este re­cu­nos­cut rolul învățămîntului sau cel al cercetării. Nu vreau să fac politică, nu fac parte din nici un partid, dar politicienii nu realizează că învățămîntul sau cercetarea sînt la fel de importante pen­tru un popor ca sănătatea. Neglijează aceste domenii și este o greșeală imen­să. Să vă dau un exemplu. Între cele două războaie mondiale, în orice sat existau două persoane importante: pre­otul, pentru hrana spirituală, și în­vă­ță­to­rul, pentru educație. Tot satul îi res­pec­ta pe aceștia. Astăzi noi nu mai res­pec­tăm învățătorul care învață copilul să citească, și cu atît mai puțin profesorul sau cercetătorul.

Nu încurajăm valoarea, dar asta e o „calitate” a poporului nostru. În mo­men­tul în care cineva se ridică, „îi dăm la picioare”, cum s-ar spune, și, după moarte, spunem că, de fapt, a fost mare. În SUA, de exemplu, am văzut că apare, periodic, o carte groasă, care conține prezentarea tuturor universi­tă­ților americane, peste 2000. Fie­că­reia îi este asociată cîte o pagină, cu două coloane, unde sînt mai multe catego­rii: most competitive, highly competitive, com­petitive, less competitive si un­competitive. Cine a terminat într-o uni­versitate din primele categorii este an­gajat imediat și pornește în viață cu uși­le deschise. Cine a terminat la ul­ti­me­le lucrează, eventual, într-un atelier de re­șapat anvelope sau își pune diploma acasă, în ramă. Asta e diferența. Noi în­că mai avem nuclee serioase în în­vă­ță­mînt sau cercetare, dar nu le sprijinim. Din păcate, am păstrat din vechiul sistem această tendință de egalizare – ca­re nu este bună.

A existat și la noi o încercare de a clasifica universitățile.

S-a încercat, dar nu a fost fă­cu­tă în mod serios. De exemplu, în Ger­mania se face nemțește, pe patru ti­puri de criterii și durează vreo doi ani de zi­le. Primele zece din top au fost felicita­te și fiecare a primit între 50 și 100 milioane de euro pentru dezvoltare. Anul acesta, la Institutul „Petru Poni” am primit circa 17% din banii care au fost cîștigați competitiv, pe proiecte. Banii aceștia sînt investiți în aparatură de specialitate, care este scumpă, iar da­că vrei să fii competitiv trebuie să ai ceea ce au și colegii tăi din străinătate. Cum se poate face cercetare în condițiile a­ces­tea?

Tatăl meu nu a fost conducătorul științific al tezei de doctorat a Elenei Ceaușescu și nu a făcut parte nici din comisie

O.V.: Tatăl dumnevoastră era con­siderat „un vîrf de lance” în domeniul stiinței și un apărător al acesteia. V-ați regăsi și dumnevoastră în această descriere?

E foarte greu de spus și e mai bine să judece alții, mai tîrziu. Tatăl meu este părintele chimiei moleculare, a ști­inței polimerilor în România. Atunci a fost perioada cînd și-a început el ca­rie­ra profesională, a fost momentul în ca­re știința polimerilor a început să se dez­volte, nu numai în România. A fost unul dintre cei care a pornit de la zero și, din punctul acesta de vedere, cu si­gu­ranță a fost un creator de școală și vîrf de lance. La mine nu este cazul pen­tru că am mers pe o știință care era deja în dezvoltare. Este foarte greu de făcut comparații.

S-a vorbit mult timp des­pre faptul că autorul tezei de doctorat a Elenei Ceaușescu ar fi fost Cristofor Simionescu și dumnea­voastră ați încercat să explicați, pe parcursul anilor, care a fost implica­rea acestuia. S-au lămurit lu­cru­ri­le?

Pe mine mă deranjează acest subiect. A fost abordat neprofesionist de fiecare dată, pentru că în momentul în care vrei să afli adevărul te duci la surse, la documentele scrise. O teză de doctorat este susținută în cadrul unei universități, iar în cazul Elenei Cea­u­șes­cu a fost susținută la Uni­ver­si­ta­tea Politehnică din București. Acolo exis­tă toate datele, de acolo se poate ve­dea că tatăl meu nu a fost nici condu­că­to­rul stiințific, nu a făcut parte nici din co­mi­sie. Acum vreun an și jumătate, ci­ne­va de la Jurnalul Național a făcut o investigație corectă, a mers acolo și a vazut documentele. Lucrurile s-au lă­mu­rit pentru cei care vor să fie lă­mu­rite, care sînt de bună credință. În mo­men­tul de față, în mod clar, cred că lu­crurile ar trebui să fie limpezi.

Cum v-au influențat aceste acuzații?

M-au mîhnit ani de zile pentru că lumea este mai interesată de ches­tiuni de acest gen decît de esența lor. Ta­tăl meu a construit mai mult de ju­mă­ta­te din acest institut. În calitate de rector, timp de 25 de ani, a construit toa­te corpurile TUIAȘI, toate căminele, o cantină pentru 2000 de studenți. Ca președinte al Filialei Iași a Aca­de­miei Române a obținut finanțarea clădirii Filialei. A obținut finanțarea gării din Bîrlad, a fabricii de perdele din Paș­cani. A realizat multe lucruri importante pentru Iași, Moldova și pentru țară. Asta însă nu apare nicăieri. Nimeni nu vede ce a făcut.

În anii ’70, Statele Unite ale Ame­ricii au împlinit 200 de ani de la independență și American Chemical So­cie­ty a sărbatorit, în același an, 100 de ani de la înființare. Fiind cea mai ma­re societate profesională din lume, cu zeci de mii de membri, au hotărît să confere 25 de medalii de aur chimiștilor din toa­tă lumea. Din fostele țări socialiste au fost aleși doar patru oameni, iar din Ro­mânia, tatăl meu a fost singurul care a primit-o, ca recunoaștere a contri­bu­ți­ilor științifice și a relațiilor pe care le-a promovat și dezvoltat cu SUA. A­mericanii nu puteau să acorde ase­me­nea medalii pe motive politice, ci pe ba­ză științifică, reală. Nu se știe nici astăzi că a fost singurul care nu a pu­tut să ajungă pentru că nu a fost lăsat să meargă să-și ridice medalia. Atunci a venit ambasadorul SUA și i-a în­mî­na­t-o, vrînd să demonstreze sta­tului ro­mân că, dacă ei vor, pot face acest lu­cru.

În vremurile acelea dificile nimeni nu putea ieși din țară cu ușurință.

Da, au fost vremuri foarte di­ficile. Nici acum nu sînt ușoare pentru nimeni, iar pentru cei tineri sînt foarte grele. De exemplu, formarea unei ca­rie­re nu este un lucru ușor. Care sînt șansele unui copil de la țară să facă as­tăzi facultate? Este total nedrept și in­co­rect. Ar trebui să fie încurajați, cum erau în regimul dinainte de 1989, să existe un sistem de burse care să le per­mită să trăiască într-un cămin, să le plă­tească studiile și masa la o cantină.

La un moment dat, societa­tea românească se va așeza pe niște baze corecte, dar mai întîi trebuie ca ele să existe

Cum credeți că s-au schim­bat valorile din regimul comunist pînă astăzi?

Noi am luat de la societatea spre care ne îndreptăm lucrurile rele în principal. Am luat violența, dro­gu­ri­le și nu avem modele. Fiindcă există valori care ar trebui să treacă dintr-o societate în alta. Orice societate care se respectă trebuie să considere că mun­ca este o valoare, indiferent de ideo­lo­gie. Să considere că seriozitatea este o valoare, că în momentul în care îți dai cuvîntul trebuie să-l respecți, că sim­țul responsabilității trebuie să existe, că a învăța este un lucru bun pentru că îți mărește șansele pentru viitor. Noi am luat și încă preluăm lucrurile rele, pen­tru că noi nu eram pregătiți pentru li­bertate și democrație. Am crezut că as­ta înseamnă să avem toate drepturile. Nu, democrația înseamnă obligații și apoi drepturi, trebuie să oferim ca să fim răsplătiți. O mulțime de valori au fost întoarse. La un moment dat socie­tatea românească se va așeza pe niște baze corecte, dar mai întîi trebuie ca ele să existe.

Dumnevoastră ați avut mo­dele după care să vă ghidați?

Profesorii mei, tatăl meu, oa­menii de cultură. În acele două-trei ore de televiziune erau emisiuni culturale cu imagini și cu prezentarea istoriei, a geografiei, a culturii diferitelor țări. Iar singura informare, singura raza pe ca­re o aveam, era revista „Secolul XX.” Nici o revistă de astăzi nu poate rivali­za cu cea de atunci. Avea fragmente din operele scriitorilor străini, ale laureaților premiilor Nobel. De asemenea, înainte exista colecția „Biblio­te­ca pentru toți”, care nu lipsea din nici o casă, o colecție roșie și un albastră, una pentru autorii români și una pentru cei străini. În orice casă din România mer­geai, chiar și la țară, găseai cele 100 de volume pentru că erau foarte ieftine și era singurul suflu pe care îl primeam. La fel, existau spectacole foarte bune la Casa Studenților, venea Teatrul Na­țional din București și era chiar bă­ta­ie la bilete, sălile erau pline și oamenii stă­teau în picioare să vadă spectacolele. Și erau foarte mulți tineri.

Acum încă poți găsi cultură de ca­li­tate dacă vrei, dar cineva trebuie să te îndrume. În momentul în care părinții copiilor din această țară lucrează în stră­inătate, copiii pe mîna cui rămîn? Cine îi poate îndruma? De multe ori, nici părinții nu ar fi în stare pentru că nu au fost educați în acest sens.

Nu mi-am dorit vreodată o viață liniștită

Se întîmplă des să simțiți că timpul trece prea repede?

Da, nu doar că zboară, dar u­neori nici nu mai ajunge. Pentru mi­ne, o zi de lucru, de 20 de ani, începe la nouă dimineața și durează pînă la zece seara, cu întrerupere de o oră la prînz. Și totuși sînt în urmă cu foarte multe lucruri. Cu cît ai o poziție mai înaltă, cu atît responsabilitățile sînt mai mari, răspunzi de mai mulți oameni care de­pind de deciziile tale, de munca ta. Mun­cești ca un nebun pur și simplu, dar nu doar eu, ci și colegii mei. Însă nu mi-am dorit vreodată o viață liniștită, ci una activă. Dar mi-aș fi dorit să existe niște oameni care să-mi permită să fac ceea ce vreau. Adică cercetare. Acesta este visul meu, la fel cum în liceu îmi doream să fac săpături în Orient. Ca să faci cercetare în științe exacte, ai ne­voie de aparatură. Îți trebuie un sistem de cercetare care să-ți permită sa obții substanțe chimice contra cost, din stră­inătate, în curs de cîteva zile. Cînd am început activitatea nu se putea vorbi des­pre asta și, chiar dacă obțineam, dura și doi ani de zile.

Am făcut multe lucruri pentru că așa a trebuit și au fost poziții pe care le-am ocupat pentru că nu a mai fost nimeni care să-și dorească acest lucru. Își dădeau seama că era destul de greu. Nu mă laud cu asta, dar să veniți să vedeți că seara la Institut găsiți lu­mina aprinsă chiar și la nouă jumătate în biroul meu, cînd toată lumea ar trebui să fie plecată.

Și mai aveți timp să citiți și altceva decît literatura de specialitate?

Din păcate, puțin. Am citit foar­te mult în tinerețe, cît eram elev și student citeam enorm de mult, în ro­mână, franceză și în engleză. Acum, merg spre București cu trenul și mereu citesc o carte, asta înseamnă de fapt să înghiți 150 de pagini în cîteva ore. Nu mai este acea plăcere pe care o ai a­tunci cînd citești liniștit.

Vă mai amintiți momen­te­le în care puteați să savurați o carte?

Da, îmi luam cîteva mere, mă întindeam pe pat, pe burtă, cu un ro­man în față și citeam ore în șir. Iar sea­ra pe la 8-9 mama mă chema la lecții și apoi continuam să citesc după ce cei­lalți se culcau. Eram tînăr, cinci ore de somn îmi erau suficiente. De asemenea, îmi place foarte mult și pictura, iar de fiecare dată cînd am mers în stră­i­nă­ta­te am mai rămas o zi în plus ca să pot vi­zi­ta muzee. Am și pictat în tinerețe, dar e demult. Astăzi nu mai am timp. Atunci aveam și altă dispoziție sufletească, era o perioadă romantică, în viața fiecărui om există atunci cînd ești la o anumită vîrstă.

Vă place mirosul de vechi?

Îți place din momentul în ca­re cunoști istoria, din momentul în ca­re știi care a fost evoluția și îți dai sea­ma unde se ascunde o istorie ade­vă­ra­tă. Și lucrurile noi pot fi frumoase, dar trebuie să se încadreze în mediul de care aparțin.