Iurie Colesnic: Am stat peste 100 de ani sub Rusia, dar originea noastră este europeană

Iurie Colesnic a crescut în leagănul unei familii de învățători. De la ei a preluat dragostea față de lectură, dorința de a răsfoi toate bibliotecile și visul de a scrie. De mic îi plăcea să meargă pe stadionul de fotbal, ghidînd mingea în poarta adversarilor.Iurie se certa cu profesorii pentru că încerca să le explice că există și profesia de fotbalist și nu ironizează lipsa acesteia din Uniunea Sovietică. Din clasa a VII-a, istoricul colabora cu diverse ziare, dar soarta rudelor deportate în Siberia i-au închis ușa care ducea spre Facultatea de Ziaristică. După un an în care a fost profesor de sport s-a înscris la Facultatea de Mecanică la Institutul Politehnic „S. Lazo” din Chişinău, dar nu și-a uitat pasiunea pentru scris și a fost primul student al acestei universități care a debutat în 1977 în Revista „Nistru”.

Ce înseamnă pentru un copil să crească într-o familie de învățători?

În primul rînd, familia m-a in­flu­ențat foarte mult. Am avut par­te de niște părinți foarte atenți care au studiat cîțiva ani într-un liceu ro­mânesc și astfel aveau o altă abordare a pedagogiei. Pînă la șase ani am umblat în fiecare seară la club, la film, iar în clasa întîi mama a spus că „gata, am terminat cu filmul. Ne apucăm de învățătură”. Pînă în cla­sa a IV-a am făcut caligrafie pentru a avea un scris frumos. Și într-ade­văr, am reușit să am un scris plă­cut, însă acum l-am stricat cu cerce­tă­ri­le mele. În al doilea rînd, am avut o bibliotecă bună. Cînd a fost posibil părinții mei se abonau la diverse ziare și reviste românești, iar cînd nu a fost posibil, unchiul și mătușa aduceau cărți din România. Înce­pînd cu clasa a V-a tata, papa meu, a adus acasă toți cronicarii care erau în biblioteca din sat și am început să-i studiez. În familie se discuta foar­te mult despre probleme poli­ti­ce, iar noi, copiii, aveam dreptul să ne expunem opinia. Părerea noas­tră era ascultată și mi se făceau ob­ser­vații cînd nu aveam dreptate. Atunci era un moment delicat pentru că ideologia sovietică presa foar­te tare și era șansa de a intra într-o ideologie dogmatică. Părinții aveau grijă ca noi să nu cădem într-o astfel de teorie fiindcă bunicii mei și mătușa mea au fost ridicați și de­por­tați în Siberia. Din această cauză, familia mea se afla la limita si­gu­ran­ței și oricînd putea fi învinuită de neloialitate față de statul sovietic. Eu colaboram cu ziarul raional din clasa a VII-a și primeam două ru­ble pentru articolele mele. Cînd am ab­solvit clasa a X-a, mama a spus că nu voi pleca la Universitate la jurna­lism sau la istorie, cum voiam eu, pentru că admiterea se cenzu­rea­ză, iar copiii din familii cu probleme nu vor fi admiși. Nu am crezut în acest lucru și m-am pornit cu ca­pul sus, ridicat, dar am căzut. Pes­te un an am înțeles că lecția e dură. Am schimbat macazul, m-am dus la Po­litehnică, unde era o echipă bună de fotbal și am jucat fotbal timp de patru ani. Așa m-am răzbunat în­tr-un fel pe regim.

După ce ați absolvit școala din satul natal ați devenit învățător de educație fizică în satul Buda. Au avut vreun rol părinții în această decizie?

Sportul a fost o mare pasiune a mea. În compunerile școlare scriam că după absolvire voi deveni fotba­list. Ceea ce o enerva pe profesoa­ra de limbă și literatură pentru că, după cum spunea ea, așa profesie nu există. Îi răspundeam că toată lumea joacă fotbal și cîștigă bani din asta. Ea mă convingea că nu. Era o discuție mare în cancelarie că eu i­ro­nizez o profesie din Uniunea So­vie­tică. M-am convins că se poate juca fotbal profesionist în timpul sovietic pentru că aveam un sala­riu mai bun decît cînd eram inginer sau învățător. Am ajuns învățător de educație fizică foarte simplu. Du­pă ce nu am fost admis la universitate, în primul an căutam ceva de lucru și directorul școlii, un om foar­te înțelept, m-a propus împreună cu învățătorul meu de sport la Secția Raională de Învățămînt și mi-au găsit un loc la o școală de opt ani. A fost un paradis pentru că în sa­tul Buda m-am simțit absolut firesc în­tr-o lume aparte.

Întotdeauna am scris ce mi-a plăcut mie. Eu nu am scris la comandă

De ce ați hotărît să vă dedicați presei după ce ați absolvit Institutul Politehnic „S. Lazo” din Chişinău, Facultatea de Mecanică?

Nu mi-am imaginat că pot de­veni altceva decît scriitor. Era în sub­conștientul meu, nu știu cine îmi dic­ta, cred că era de la sine. Mi-am spus că n-o să fac inginerie. Am scris prima carte în 1976 și am editat-o în 1980, era o carte pentru copii „Pu­iul îndrăzneț”. Mi-am propus să fac doar acele profesii care se apropie foarte mult de scris. De aceea am ajuns redactor-șef la revista „Scân­teia Leninistă” și „Animafilm” și di­rector la cea din urmă. Am avut tot timpul intenția de a fi cît mai a­proa­pe de lumea presei. Acum tot ce scrii poate fi publicat, însă atunci nu era la fel. Admiterea în presă se făcea foarte greu. Îmi amintesc cît de dificil mi-a fost să public pri­mul meu material despre Matee­vici din 1986 și la care am primit imediat o replică de la un istoric literar mai în vîrstă cu acuzații de tot fe­lul pentru că am intrat într-un do­meniu care se consideră protejat și unde toate ariile erau împărțite în­tre cei mai mari. Lucrurile se schimbă, timpurile se schimbă, școala de re­dac­tor mi-a fost de un bun augur fiindcă am avut timp să mă ocup cu cercetarea.

Cînd ați simțit libertatea presei?

Eu tot timpul am simțit-o pentru că am scris ce mi-a plăcut mie, nu am scris la comandă. De aceea probabil nu am niciun ordin și ni­cio medalie fiindcă am scris tot ce mi-a fost drag. În anul 1988, cînd se împlineau 100 de ani de la naș­te­rea scriitorului Alexei Mateevici, aveam prima carte gata, cartea „Doi­ne dorurilor noastre”. Atunci nu o puteam edita pentru că ni­meni nu voia să ia această carte întrucît aco­lo am semnalat poezia „Limba noas­tră” ca viitorul imn al Republicii Mol­dova. Era o intuiție, dar o in­tu­i­ție bună. Am avut parte de un re­dac­tor extraordinar, Ion Gherman, care mi-a spus atunci cînd um­blam pe la edituri și încercam să con­ving că manuscrisul e bun că „cartea e foarte bună, nu-i timpul, dar scrie acum cînd ai timp și nu te publică pentru că o să treacă cîțiva ani și o să-ți ceară materialul și n-o să-l ai”. Am ascultat lecția lui Gher­man fiind­că era unul dintre oamenii care tre­cuseră prin „dezghețul” hrușcio­vist, care a încercat să publice materiale din istoria noastră interbelică și a fost decapitat. Atunci am ascultat sfa­tul lui, am așteptat un pic și în ’90 a apărut cartea. A fost prima carte despre Mateevici, o monogra­fie făcută în altă cheie decît cele pre­cedente apărute în perioada sovie­tică.

Ce presupune pentru un om al presei să devină director al Centrului de Muzeografie M. Kogălniceanu (n.red. Muzeul Literaturii)?

Aceasta a fost una dintre slă­bi­ciu­nile mele. Am lucrat mulți ani în arhiva Muzeului Literaturii și tot timpul îmi imaginam că voi ajun­ge director, dar nu planificam așa ce­va. Cînd muzeul a fost închis din cauza unui conflict în colectiv și pentru că un cutremur a deteriorat clădirea, mai multe persoane au în­cercat să redeschidă muzeul. Nu au reușit și atunci Mihai Cimpoi mi s-a adresat cu rugămintea dacă nu pot eu să încerc să îl deschid. Eram mai tînăr, mai ambițios, și în scur­tă vreme am creat o nouă formulă, ceea ce se vede astăzi. Dar am plecat de la muzeu nu atît de fericit cum am venit fiindcă am fost în­lo­cuit rapid printr-o simplă conver­sa­ție. Acum îmi pare rău că am de­pus multă muncă care nu a fost apre­cia­tă.

Despre ce a fost prima dumneavoastră publicație din 1974 în revista „Scânteia leninistă“?

A fost o proză scurtă despre un cățel. „Scânteia leninistă” era o re­vis­tă care publica materialele debu­tanților. Am menționat înainte că pe acele timpuri era foarte greu să debutezi. Revista publica tinerii Mol­dovei, dar foarte selectiv. În „Scân­te­ia leninistă” am ajuns prin intermediul lui Aurel Ciocanu, un poet foarte bun, care m-a susținut în de­butul meu. Mai tîrziu am ajuns și redactor tehnic al acesteia. Acest debut era o mare bucurie pentru că mă afirmam eu pentru mine însumi. Îmi spuneam că se poate scrie cu toate că e foarte greu de răzbătut. Însă debutul meu adevărat l-am fă­cut la revista „Nistru” în 1977, în nu­mărul patru. A fost un ciclu de versuri publicat de Nicolae Dabija. Eram primul student de la Politeh­nică care debuta în acea revistă.

Ați scris peste 50 de cărți. Cînd ați simțit vocația de scriitor și cum ați scris prima carte?

Prima carte am scris-o pentru copii pentru că acolo era o anu­mi­tă libertate și existau niște canoane pe care voiam să le sparg mai mult intuitiv. De aceea și titlul acesteia a fost foarte simplu pentru că fără să îmi dau seama m-am definit singur pe mine. Venind din lumea poli­teh­nicii nu aveam acces, nu eram acceptat ca scriitor, fiindcă se considera că trebuie să ai studii filologice. Eu mă ghidam după alte prin­cipii – în literatura mare se vine cu o experiență de viață cu o anumită vocație și nu se vine cu studii. Stu­diile sunt un accesoriu necesar, dar nu obligatoriu.

Ar fi binevenit ca rușii să recunoască aportul altor etnii la cultura lor

Ați afirmat: „cultura rusă ne datorează atît de mult, încît nu știu dacă s-ar găsi cîndva în Rusia o personalitate marcantă care să spună acest adevăr, răspicat și pe înțelesul tuturor”. Și totuși ce amprentă am lăsat noi, basarabenii, asupra culturii ruse?

Patru universități din Rusia au fost făcute de români. Ceea ce a fă­cut Antioh Cantemir pentru liter­a­tura rusă a însemnat o revoluție în poezia rusă și, în general, în lim­ba literară a rușilor. Dimitrie Can­te­mir a venit cu o nouă concepție științifică. Pușkin de la care por­neș­te literatura cultă rusă a trecut prin școala lui A. Cantemir. Sînt zeci de exemple. Am scris un articol care a stîrnit o mare supărare în pre­sa rusă. Acesta se numea „Ce știu rușii despre Rusia” și prezenta ar­gu­mente ce ne datorează nouă Ru­sia nu numai în literatură, dar și în medicină, în științele exacte. A fost o întreagă pleiadă de savanți care au lucrat pentru Rusia. Nu este o rușine, este foarte bine că ei au a­ceastă contribuție. Ar fi binevenit ca rușii să recunoască acest lucru pentru că ceea ce au acumulat și au realizat ei nu este doar efortul ru­șilor etnici, ci și aportul unei co­mu­niuni de alte etnii. Articolul a stîrnit nemulțumiri în presa rusă, au fost publicate trei sau patru ma­teriale ample în ziare, printre care și în ziarul „Kommersant” în care se demonstra că rușii nu ne dato­rea­ză nimic.

Care credeți că este viitorul Basarabiei atît timp cît privește cu un ochi spre Europa și cu celălalt spre Rusia?

Eu eram convins că Basarabia în 25 de ani o să decidă încotro merge, fiindcă această întrebare planează asupra noastră din ’90 încoace. Spe­ram foarte mult că odată cu schimbarea generațiilor se va schimba mentalitatea și conștiința. Schim­ba­rea conștiinței este o problemă foarte grea de aceea cred că noi în­că mult timp o să ne zbatem în această dilemă. Evident că există o legătură cu Rusia, pentru că totuși am stat peste 100 de ani sub Im­pe­riul Rus, s-au format niște tradiții, am preluat niște obiceiuri, niște re­flecții, dar originea noastră este al­ta, este Europeană. Iar negarea aces­tei origini europene în favoarea unor reflexii temporare este absolut gre­și­tă. Cred că pînă la sfîrșit va în­vin­ge vectorul european și trebuie să o facă. Îi citez mereu pe Ștefan Ciobanu, care spunea că Europa se termină la Nistru și toate cetățile noastre sînt puse pe malul drept
al Nistrului.

Cît de mult s-a schimbat mentalitatea cetățenilor de la obținerea independenței?

Anul ’89 a ridicat un val puternic, dar nu s-a lucrat asupra con­științei oamenilor, ci s-a lucrat asu­pra emoțiilor. Asta a fost o mare greșeală fiindcă, dacă am fi schimbat conștiința, nu aveam proble­me­le de astăzi. Dar aceasta se mo­di­fică foarte greu, sînt necesari ani și multe eforturi care trebuie asumate de către cineva. Statul nostru încă nu a făcut-o, a lăsat ca lu­cru­rile să decurgă de la sine pentru că se cerea de creat un Minister al Edu­cației care să se ocupe în mod special de aceste probleme. Acest fapt a fost ignorat de toate guver­nă­ri­le de la 1990 încoace. Cred că e necesar ca anul 1989 să fie studiat, înțeles și conștientizat ca o necesitate pentru consolidarea indepen­denței noastre. Mulți oameni care în ’89 erau în prima linie au plecat peste hotare pentru că nu au avut cu ce întreține familia. Aceasta a fost o pierdere, o lovitură puter­ni­că pentru că un lucru a fost de­cla­rat la tribună și alta a fost realita­tea. A fost o lecție dură pentru mulți care, după aceea, au rămas deza­măgiți fiindcă este ușor să pornești oamenii în luptă, dar este greu să menții acea poziție cînd lupta s-a ter­minat. Cred că problemele noas­tre vor fi foarte mari pentru că a­ces­tea persistă în sudul și nordul Ba­sa­rabiei precum și în Transnistria. Sîntem înconju­rați de probleme și dacă nu vom conș­tientiza cît de acu­te sînt acestea ele se vor agrava.

Vorbeați despre indiferența politicienilor. Credeți că aceasta va cauza îndepărtarea treptată de la originile noastre?

Nu. M-am întîlnit cu copiii din licee și vreau să vă spun că vine o generație care vorbește altfel, gîn­dește altfel și are alte valori care ne apropie de rădăcinile noastre și atunci, fără să vrea, clasa politică se va schimba, fiindcă schimbul de ge­nerații se produce în afara dorinței noastre. Politicienii nu sînt buni, nu sînt răi, sînt așa cum sînt. În toa­te țările, aceștia sînt la fel, ei ex­ploa­tează sentimentul și votul omu­lui, pe care le utilizează în anumite scopuri, pentru a menține puterea politică. Asta este misiunea lor, iar datoria noastră este să facem o bu­nă selectare a acestor politicieni, să alegem ideile și mesajele care sînt mai aproape de noi și să solicităm ca aceste mesaje să nu fie doar de­clarate, dar și realizate. Atunci cînd mesajele electorale vor fi realizate, atunci vom avea o politică auten­ti­că.

Chișinăul a reprezentat întotdeauna un model pentru celelalte orășele din Moldova

În cadrul unei conferințe ați afirmat că „Chişinăul se află într-un punct de tranziţie foarte complicat, el este pe punctul de a dispărea ca oraş istoric sau a se regăsi ca oraş istoric”. Ce presupune în viziunea dumneavoastră această tranziție?

Chișinăul s-a apropiat de punctul mort. Sîntem în faza în care un Chișinău istoric care a existat pînă în 1940 poate să dispară sub presiunea clădirilor noi care nu poar­tă încărcătură estetică. Centrul Chișinăului, care era un centru is­to­ric cu care se mîndrea Gubernia Basarabia, astăzi a ajuns un centru care nu are față. Avem clădiri care nu sînt legate între ele, nu avem niciun plan care ar scoate în evi­dență orașul. Se construiește haotic, arbitrar, după posibilitatea oamenilor cu bani. Această dispariție a Chișinăului istoric va duce la apa­ri­ția unui nou oraș, un oraș fără față, iar dacă orașul nu are față nu are nici locuitori. Cei din urmă sînt educați de arhitectura pe care o are orașul. Aceasta este o lecție de estetică care îi înconjoară în fiecare zi. Dacă orașul nu are față estetică, evident că locuitorii vor fi niște bar­bari cu toate că și aceștia aveau cul­tură. Faptul că timp de 25 de ani nu se ia o decizie privind planul de dezvoltare a Chișinăului este o crimă, fiindcă orașele trebuie să se dezvolte conform unui plan exact, nu să construiască fiecare unde vrea, cum vrea și ce vrea. Autoritățile se bucură că vin niște investiții, dar aceste investiții sînt mortale pentru Chișinău. În 20 de ani au dis­pă­rut aproximativ 100 de clădiri istorice, chiar zone întregi în par­tea orașului vechi, în partea cen­tra­lă. Am trecut marți pe str. Ber­nar­dazzi și am văzut că au apărut cartiere noi cu multe etaje. Cîndva era o stradă liniștită, poate cea mai liniștită stradă din Chișinău. Se lu­crează cu buldozerul extraordinar de mult. Presa încearcă să apere anumite obiective, dar este nepu­tin­cioasă pentru că dacă nu apără procuratura care este împuter­ni­ci­tă de stat să apere averea statului, atunci presa nici atît nu va putea face. Chișinăul este un oraș foarte urît, cineva s-a supărat cînd în to­pul celor mai urîte orașe ale lumii ne-am situat pe locul șase. Nimeni nu trebuie să se supere pentru că acesta e adevărul. Am avut un ar­hitect, pe Bernardazzi, care a dat față Odessei și Chișinăului, am avut un Șciusev care a știut să proiec­te­ze un Chișinău distrus de război și care a făcut o replică frumoasă a ora­șului lui Bernardazzi. A reconstruit actuala capitală cu posi­bi­li­tăți limitate, pentru că era o arhi­tec­tură sovietică impusă, dar el a știut să păstreze Chișinăul, pe cînd noi astăzi l-am distrus. Chișinăul a reprezentat întotdeauna un model pentru celelalte orășele din Mol­do­va. Era un model de conduită, de arhitectură, de urbanizare acum mi se pare că el nu mai este la fel. Acum acesta este un oraș în care se adună un consiliu ca să se certe.

În 2000 ați editat Enciclopedia „Femei din Moldova”, care cuprinde peste 600 de personalități. În urma lucrării date cum vedeți potențialului feminin din Republica Moldova?

În anul 2000 eu consideram că femeile trebuie să se implice foarte mult în viața politică și, în general, în viața societății, fiindcă atunci cînd am terminat cartea mi-am dat sea­ma ce potențial enorm au acestea. Dar am rămas absolut surprins cînd femeile au fost total dezinteresate de această carte, fiindcă acele file le oglindeau pe fiecare dintre ele. Sînt femei interesante, dar și altele care au o altă pondere în istorie și sînt anumite criterii după care se se­lec­tează materialul din enciclopedie. Pe mine, acest moment al egoismului feminin m-a îngrijorat, deoarece este bine cînd nu te pui pe tine în față, ci cînd cineva te promovează. Atunci am trăit o senzație du­bioa­să pînă nu demult, cînd am început să scriu a doua carte, „În lumea asta sînt femei”. Vreau să fac o trilogie, nu o enciclopedie, ci o antologie de portrete ale femeilor în speranța că acestea totuși vor reuși să se im­pu­nă în societatea noastră. Am lucrat cu femei care sînt mai buni mana­geri decît bărbații, mai curajoase pentru că acceptau niște soluții pe care bărbații nici nu voiau să le audă și le realizau. Ele trebuie promovate pentru ca femeile să acceadă în ierar­hia socială, să schimbe ceva în mersul vieții noastre.

Chișinăul s-a apropiat de punctul mort. Sîntem în faza în care un Chișinău istoric care a existat pînă în 1940 poate să dispară sub presiunea clădirilor noi care nu poartă încărcătură estetică. Centrul Chișinăului, care era un centru istoric cu care se mîndrea Gubernia Basarabia, astăzi a ajuns un centru care nu are față. Avem clădiri care nu sînt legate între ele, nu avem niciun plan.

Ați scris enciclopedii, volume de istorie, versuri, dar și scenarii pentru filme. Cine sau ce v-a inspirat?

Una dintre cele mai interesante etape ale vieții mele a fost cinema­to­grafia. Nicăieri nu am găsit o echi­pă mai consolidată, unită, inteli­gen­tă și mai prietenoasă decît la cinea­ști. Am avut parte să colaborez cu scri­itori, artiștii de artă plastică, muzicieni și jurnaliști, dar nicio altă or­ga­nizație de creație nu este atît de strîns legată. Cinematograful este o muncă comună, acolo un om singur nu face nimic și nici doi. Dacă nu ai o echipă, nu faci față. Și acest spirit trăiește în cinematografie. Am ajuns în studiou prin eforturile unui om extraordinar pe nume Boris Mo­vilă, un intelectual de marcă care nu a fost apreciat nici pe timpul sovietic, nici acum. Evident că m-am molipsit de ideea de a face un film documentar. El se numea „Buburu­za” și este primul documentar în care apare Pantelimon Halippa, Ele­na Alistar, Ion Inculeț. Asta era în anul 1989, cînd lucrurile încă nu erau clare și patru luni de zile filmul a stat pe raft fiindcă nu îl ac­cep­tau la Moscova. Filmul acesta a făcut foarte mulți deputați pentru primul Parlament, deoarece ei îl luau, îl prezentau în sate. Lumea se ridica în picioare cînd îl vedea pe Mateevici jucat de Ion Găină și cînd auzea limba noastră care ră­su­na în interpretarea corului ra­dio-televiziunii. Deci sentimentele oamenilor se regăseau în acest film. De asemenea, am făcut și un film artistic despre un condamnat la moar­te inspirat din nuvela lui Fănuș Neagu, am făcut și un film televizat despre un mare filosof al nostru Sergiu Grossu. În prezent lucrez la filmul „Copiii Gula­gu­lui”, dar bani nu-s, nu au fost și nu se știe cînd vor fi ca să îl putem termina împreună cu Petru Ha­dâr­că care a inițiat acest proiect. Sce­na­riul de film are o tehnică aparte și ceea ce este bun este verificarea unei proze. O proză oricît de in­te­re­santă ar fi, dacă o pui într-un sce­nariu poți vedea dacă are sau nu con­sistență. Noi avem mulți pro­zatori, dar foarte puțini scena­riști.