Tot ce ştiu despre demnitate, onoare, supraviețuire sau moarte, ştiu de la oamenii cu care m-am întîlnit

Microfonul de serviciu Niciun comentariu despre Tot ce ştiu despre demnitate, onoare, supraviețuire sau moarte, ştiu de la oamenii cu care m-am întîlnit 96

Andrei Crăciun învață de la fiecare om cu care s-a întîlnit cîte ceva, spunînd că de fapt toate aceste persoane au fost de-a lungul vieții „universitățile și școlile sale înalte”. Cînd a văzut prima dată un ziar a știut că asta vrea să facă în fiecare zi. Să fie jurnalist, să afle ce se întîmplă în lume, să stea de vorbă cu oamenii, ca mai apoi să le povestească și altora. Nu are un singur univers, ci mai multe, pentru că, deși nu îi place să călătorească, pleacă în căutarea de noi povești cît de des are ocazia. Astfel, pentru că poveștile aveau nevoie de cineva care să scrie și să le ducă mai aproape de cititori a ajuns și scriitor, din această perspectivă fiind prezent și la Festivalul Internațional de Literatură și Traducere (FILIT) Iași în luna octombrie a anului trecut. Atunci cînd vine în discuție viitorul presei nu este pesimist. Crede că de fapt oamenii consumă mai multă presă și sînt cititori mai avizi decît în alți ani, important fiind ceea ce li se oferă, pentru că ei singuri vor reuși să selecteze binele de rău. De aceea a pus și bazele platformei Recored.ro, să contribuie la binele care încearcă să mai existe astăzi în presa din România.

Care este prima amintire de pe Aleea Zorilor?

Nu cred că ne amintim vreo­dată ceva. De fapt, ne amintim o singu­ră dată și apoi, după cum am aflat de la alți oameni care se ocupă cu stu­dierea amintirii la om, ne amintim ce ne-am adus aminte ultima dată cînd ne-am amintit. Așadar nu știu ce mi-am amintit prima oară, dar tre­cînd prin tot procesul acesta de nos­talgizare, prima amintire puter­ni­că probabil este mulțimea de oa­meni ca­re mergea la fabrică la serviciu. De unde locuiam eu puteam să văd as­ta destul de bine. Asta e, de fapt, pri­ma amintire care contează.

Deși e strada copilăriei tale, în reportajul cu același nume zugrăvești un oraș pe care îl vezi după 20 de ani, în timp ce rememorezi cum femeile de acolo erau victime ale violenței domestice. Cum ți-a rămas totuși întipărit în minte acest loc?

Am vrut să scriu cartea asta de mult timp, de vreo zece ani, îi cău­tam o formă și nu i-o găseam, aveam ne­voie de o structură și apoi am citit o carte, „Lecții de dans pentru vîrst­nici și avansați” de Bohumil Hra­bal și am văzut acolo structura aceasta într-o singură frază. Era o carte foar­te impregnată de melancolie și mi s-a părut că aș putea să lucrez cu rit­mul acesta din interiorul unei singure fraze, aveam dorința să fac asta, apoi am găsit și forma, însă lipsea ceva, nu știu exact ce. Am aplicat la o bursă pentru violența domestică și după ce am fost acolo, după mult timp, 20 de ani, am găsit ceea ce nu știam că mai căutam, iar după ce am scris acel reportaj am scris și cartea dintr-o singură suflare. Așadar a fost întîi dorința de a face cartea, re­por­tajul, după care mi-a venit foarte u­șor să scriu în sfîrșit cartea. Locul acela rămîne în amintirea mea ca locul în care am fost foarte fericit și acesta este și motivul pentru care nu m-am întors foarte des acolo, pen­­tru că nu cred că e o idee bună în ge­neral să te întorci în locuri în care ai fost fericit, evit să fac asta.

De ce, crezi că ai putea să nu mai fii fericit?

Da, așa cred că e mai înțelept, pen­tru că oamenii trăiesc destul de mult în imaginar și realitatea ar pu­tea să perturbe acea semi-per­fec­țiu­ne.

Cum arăta lumea unui copil născut înainte de Revoluție?

Cred că regimul, oricît de ab­surd şi oricît de totalitar ar fi, poate fi în­durat într-o copilărie. La copil luc­rurile acestea ajung mai greu. În acest sens îmi amintesc de filmul „La vita e bella”, unde se arată că o co­pilărie într-un lagăr de extermi­na­re poate fi frumoasă dacă ai în jur a­dulți, dar și alți copii care o fac să fie astfel. Nu pot să zic că am re­sim­țit din plin neajunsurile acelei pe­ri­oade. Țin minte lucruri care nu e­rau tocmai în regulă, dar imaginea negativă despre ultimii ani ai co­mu­nismului românesc mi-am construit-o ulterior, cînd am făcut și o li­cență despre ceaușism și practic am operat cu aceste realități de a­tunci mai degrabă la nivel conceptual. Nu am amintirea unei pe­ri­oa­de pline de nefericire şi nici nu sînt de acord cu viziunea asupra acelei perioade. În definitiv, oamenii au trăit și atunci, chiar dacă mai rău, au fost oameni fericiți și atunci, s-au căsătorit, au făcut copii, au fost în concedii, exista viață și în comunism. Într-adevăr, trebuie subliniate toate greșelile și toate crimele ace­lui regim, dar nu sînt pentru de­mo­­nizarea totală, nu a fost exclusiv rău, au fost și lucruri bune. Eu, fiind co­pil atunci, înclin să îmi amintesc par­tea luminoasă a vieții. Am avut o co­pilărie frumoasă, chiar dacă a fost în comunism, dar cred că mai degra­bă are de-a face cu faptul că ești co­pil, nu cu regimul politic.

Dacă părinții tăi sînt profesori de matematică, pe tine ce te-a făcut să te îndrepți către literatură?

Pentru că nu-mi place să merg pe drumurile cele mai ușoare. Mi-ar fi fost destul de ușor să merg pe drumul acesta al matematicii, al știin­țelor exacte, adică aș fi avut mai mult sprijin din partea familiei, dar nu-mi place să merg pe drumurile u­șoare și atunci am vrut să merg pe un alt drum care să fie al meu și ca­re să mă reprezinte pe mine. Poate la început a fost un spirit de fron­dă sau căutare a unui destin individual. În general, oamenii se aș­teap­tă să faci ce fac părinții tăi, iar eu am vrut să merg pe alte drumuri. Evident, acum îmi pare rău, dar e prea tîrziu.

De ce îţi pare rău?

Pentru că matematica e un limbaj universal și mi-ar fi plăcut să știu mai multă decât știu acum. Ori­cum, păstrez o moștenire din familie, o înclinație către rațiune și lo­gică și o minte structurată. Mate­matica îți dă o anumită disciplină, chiar da­că nu am fost foarte disciplinat în ale învățării matematicii.


Ca să fac jurnalism trebuie să călătoresc, chiar dacă nu sînt un om care să iubească să meargă de colo-acolo

Deși uneori te caracterizezi ca un om leneș, crezi în același timp că presa nu se face de pe scaun. Cum s-au împăcat cele două fețe ale tale?

Fericirea, așa cum o înțeleg eu la om, este să muncească cît mai pu­țin, așa se face că eu am ales să nu muncesc, ci să am o meserie care tot­odată este hobbyul meu și care îmi face mare plăcere. Astfel nu simt că aș munci, deși văzut din exterior pare că muncesc foarte mult. Din punctul meu de vedere nu mun­cesc foarte mult, ci îmi face plăcere. Con­tinui să fiu leneș, doar că fac ga­ze­tă­rie și fac bine pentru că îmi e ușor să fac asta. Dacă aș simți că mun­cesc nu aș mai face asta. E frumos să mergi prin lume, să descoperi lucruri, să cunoști oameni interesanți.

Totuşi spuneai într-un interviu, în urmă cu mai mulți ani, că nu-ți place să călătorești, însă chiar şi aşa, călătorești mult în locuri care mai apoi te inspiră. Ai călătorit în Cuba, China, Peru, Chile, Franța, Italia etc. Cum ai prins gustul călătoriilor și mai apoi al scrisului în urma lor?

Dacă aș fi pus în situația de a alege, aș sta ca Buddha în imobilitate măcar un deceniu. Însă lucru­rile acestea sînt legate, ca să fac jurnalism trebuie să călătoresc, chiar dacă nu sînt un om care să iubească să meargă de colo-colo ajung să mă mișc încontinuu. E un alt paradox cu care trebuie să învăț să trăiesc, am mai multe. Oamenii cred că e mișto să nu stai niciodată acasă la tine, dar dacă faci doar asta, îți do­rești altceva. Eu am vrut să fiu zia­rist dintotdeauna, nu m-am imaginat că aș fi altceva, nu sînt în stare probabil să fac altceva, nici asta nu știu să fac foarte bine, dar cred că mă descurc onorabil. Meseria asta are partea frumoasă cu mersul în diferite locuri, adică să te duci aco­lo, să vezi și să povestești și altora. Am descoperit că am oarecare aple­care pentru a spune poveștile acestea, sînt oameni care agreează să le asculte. Am acest mic har al povestirii din diferite locuri, e și o for­mă de individualizare, e o dorință de a nu fi încadrat într-un sistem de turmă, cu concediu de vară și de iar­nă, în așa fel încît am făcut toată via­ța mea să fie o vacanță și totodată o muncă continuă.


Dacă pui mîna la încheietura cărții vezi cum curge sînge prin ea

Ai regăsit în Cuba perioada încremenită a României din comunism?

Da, e adevărat, acolo seamănă des­tul de mult cu amintirile mele din copilărie. Asta m-a făcut poate să fiu mai îngăduitor cu regimul po­litic de acolo care este pînă la urmă unul greșit, dar reușește să scoată și ceva frumos din oameni, care nu mai există. Un fel de solidaritate și fraternitate a oamenilor care nu e­xistă în capitalism și care este foarte fru­moasă; eu sînt pentru o cale de mij­loc, resping și o variantă și pe cea­laltă.

Ai putea să trăiești acolo?

Da, m-am gîndit la asta, dar pen­tru asta ar trebui să știu să fac ceva și iar revin la faptul că nu știu să fac mare lucru.
Mereu ai spus că idolul tău este Radu Cosașu. Cum a ajuns să fie el cel care a dat titlul celei mai recente cărți, „Îndurabile”?
Stăteam de vorbă la dumnealui acasă, aşa cum facem o dată pe săp­tămînă sau la două săptămîni cînd ne facem timp să stăm de vorbă, cred că așa e normal să îți faci timp pentru oamenii pe care îi prețuiești. Car­tea asta se numea inițial „Povestiri din timpuri îndurabile”, iar el mi-a sugerat să las doar cuvîntul acesta „Îndurabile”, pentru că este pu­ter­nic și frumos, iar eu bineînțeles i-am dat dreptate. Chiar cred că e un titlu frumos, are ceea ce se nu­meș­te puls, dacă pui mîna la încheietura cărții vezi cum curge sînge prin ea, are multă viață, e foarte fluidă şi se trece de la o poveste în alta cu foar­te mare uşurinţă şi cred că mă re­pre­zintă foarte bine. Mare parte din ce cred eu despre lume e cuprins în cartea asta.

Cum a ajuns să se transforme dintr-un idol într-un prieten?

Cred că am avut noroc. Pur şi simplu m-a sunat într-o zi după ce am scris eu un articol şi a zis că ar vrea să ne întîlnim să ne cu­noaş­tem, să stăm de vorbă. La prima întâlni­re am stat de vorbă 12 ore şi ne-a prins miezul nopţii cînd doamna Co­sa­şu, soţia dumnealui, a insistat ca domnul Cosaşu, care urma să devină oc­to­genar atunci, să meargă la culca­re şi aşa s-a terminat prima şuetă. Dar au urmat din fericire multe altele.


Libertatea e foarte importantă şi cred că nu facem suficient de mult pentru a o păstra

Spuneai la o întîlnire cu liceenii ieșeni la FILIT că „un ziarist nu poate sau nu are voie să depășească granițele realității”. Totuși, există un moment cînd îi este permis unui ziarist să treacă de aceste granițe?

Am mai trecut şi eu, în limita bu­nului simţ, dar ideal ar fi să nu trea­că. Cred că jurnalismul se ocupă cu faptele, nu cu ficţiunea, nu e nicio pro­blemă să scrii ficţiune și să faci şi presă, atîta timp cît lucrurile nu sînt amestecate. Cred că e foarte uşor să le faci pe amîndouă. Jur­na­lis­mul trebuie să se ocupe cu faptele şi cu reflectarea realităţii pe cît posibil.

Ce rol au oamenii pe care îi întîlnim ca ziariști, ale căror povești le scriem? Ne ajută să facem în timp suma a tot ce am trăit?

Am citit asta într-o carte de Ev­gheni Vodolazkin: dacă te întîl­neşti de-a lungul vieţii doar cu oameni bo­gaţi, nu înseamnă că la sfîrşitul vieţii vei fi şi tu bogat, adică nu se transmite aşa averea. La fel este şi cu oa­menii interesanţi, deştepţi, speciali pe care-i întîlneşti, nu e obligatoriu ca şi tu să devii astfel, dar păstrezi o şansă să înveţi cîte ceva din aceste întîlniri. Am învăţat foarte mul­te din întîlnirile pe care le-am avut în calitate de ziarist cu oamenii. Mulţi mi-au devenit modele, prieteni, chiar fără să o ştie uneori, au fost uni­ver­sităţile mele, şcolile înalte pe care le-am urmat. Mi-au folosit într-un mod excepţional.

Şi îţi aminteşti ce personaje te-au marcat mai puternic?

Da, m-a marcat foarte mult în­tîlnirea cu Radu Marculescu, un ve­teran de război, de la care am în­vă­ţat că oamenii care dăruiesc şi care sînt generoşi cîştigă. Ştiu că pare im­posibil, dar pe măsură ce dai, către tine se întoarce şi mai mult. Asta e valabil mai ales în lagărele din mar­ginea Siberiei unde a fost el închis. Cei care se dăruiau altora şi se sacrificau, erau generoşi şi buni cu al­ţii, aceia au supravieţuit, astfel îşi că­pătau o formă de energie care îi făcea mai puternici. Am învăţat că e foarte important să dăruieşti din ce ai şi din ce nu ai. De asemenea, am în­vățat de la un colonel din armata ger­mană, colonelul Zank, care a murit şi el, dar şi de la oameni mai tineri. La fel am învăţat şi de la o tînără, Andreea Muşatescu, care a murit la 24 de ani, dar şi de la un copil de 2 ani care s-a stins. Pregăteam un articol despre copiii bolnavi de dife­rite maladii, iar el se născuse fără o parte din intestin şi plecase în Ita­lia să se opereze, efectiv trăise toată viaţa în spital. Tot ce ştiu despre dem­nitate, onoare, blîndeţe, despre su­pravieţuire, despre moarte, ştiu de la oamenii cu care m-am întîlnit, de la cărţile pe care le-am citit, de la ex­perienţele mele de viaţă şi nu nea­părat din şcoli.

Despre moarte ce te-au învăţat?

Că nu contează cînd intervine moartea în viaţa unui om, ceea ce contează este să apuci să trăieşti î­nainte să mori şi să ţii la lucrurile care sînt importante, de exemplu la libertate, dacă e una dintre valorile tale e foarte important să fii liber, iar moartea să te prindă liber. Nu face până la urmă foarte mare rău, dacă tu ţi-ai trăit viaţa după cum ai considerat, moartea nu te poate răni. Libertatea e foarte impor­tan­tă şi cred că nu facem suficient de mult pentru a o păstra. Renunţăm foarte uşor la diferite grade de libertate şi cred că asta e o greşeală ca­re se tot repetă.

Protestele din toată țara au fost un semn de libertate, în special din partea tinerilor?

Am protestat şi eu în calitate de cetăţean, însă nu mi se pare că am făcut suficient, că a fost o dec­la­ra­ţie de libertate şi de independenţă şi o linie roşie. Nu cred că am făcut suficient şi faptul că se coboară în stradă e un simptom al unei înde­lungi perioade în care oamenii nu şi-au apărat libertatea. Se ajunge la aşa ceva doar în societăţile în care oamenii nu au cultura libertăţii zi de zi şi în faptele cele mai mărunte din viaţa lor, adică sînt destul de pa­sivi cu abuzurile şi cu un anumit fel al autorităţii de a se manifesta. Ide­al ar fi să nu se ajungă la proteste. Dar cred că am făcut mult prea pu­ţin, eu personal, dar şi noi ca grup. Sînt pentru o formă mai radicală de protest, care să nu includă vio­len­ţă, dar care să includă blocaje fi­nan­ciare, mai exact nu cred că ar trebui să mai plătim impozite către sta­tul român pînă cînd nu îşi schimbă contractul social cu cetăţenii. Eu pot să-i înţeleg şi pe oamenii care au în­cercat să se pună şi în cealaltă ta­bără. Asta e o altă lecţie de la oa­me­nii pe care i-am întîlnit, m-am vă­zut odată cu un domn alb care a făcut puşcărie în Africa de Sud în timpul apartheid-ului pentru că apăra drepturile cetăţenilor de culoare. Şi de la el am aflat că trebuie să te pui şi în locul călăilor ca să înţelegi în­tregul tablou. De aceea pot să-i în­ţeleg şi pe oamenii care aleg să nu protesteze, chiar şi pe cei care pact­izează, asta nu înseamnă că le ac­cept comportamentul, dar cred că trebuie să facem efortul de a vedea de ce alţii gîndesc diferit faţă de noi, e un lucru pe care îl facem tot mai rar. Cînd eram mai tînăr, oamenii cu păreri diferite vorbeau mai mult între ei, despre lume şi viaţă, acum trasează nişte graniţe, stau acolo în­conjuraţi de oameni care au ace­eaşi părere cu ei şi nu prea mai există di­alog. E o formă de radicalizare ca­re, în timp, nu poate să aducă ni­mic bun. Dimpotrivă, prevăd aici, în a­ceastă lipsă de dialog şi a căutării unei linii de mijloc, semnele răului care va urma. Acolo unde nu e­xis­tă dialog nu poate să existe o îna­in­tare, se merge în cerc, iar asta fa­cem noi acum.

Spuneai într-un interviu că gazetăria a fost, este și va fi viața ta, pentru că ea te-a făcut liber și foarte fericit. Totuși, ce te-a făcut să renunți la ritmul vieții de ziarist de redacţie?

Erau foarte multe lucruri care nu erau în regulă la genul acela de re­dacţii clasice, nu erau în acord cu timpul pe care îl trăim, nu erau în a­cord cu noi, iar cînd este o astfel de situaţie, mai bine e să pleci şi să în­cerci să construieşti un alt loc care să te reprezinte. Asta facem acum la Recorder, construim în jurul nos­tru o redacţie şi sper să nu cădem în greşelile care ne-au împins pe noi să plecăm din redacţii. Nu sînt împotriva ideii de redacţie, dim­po­trivă jurnalismul este foarte bine să fie făcut sub un fel de umbrelă care poate fi redacţia, chiar dacă nu e ne­a­părat un loc fizic. E bine ca oa­me­nii să se întîlnească, să vorbească în­tre ei, să se confrunte, să fie în de­za­cord. Pentru un timp, viaţa în re­dacţie a fost foarte frumoasă, după care nu a mai fost.

Cînd a încetat să mai fie frumoasă?

Un motiv era faptul că mulţi cu putere de decizie şi autoritate nu înţelegeau esenţa acestei meserii şi o tratau ca şi cum voiau să facă din ziarist un fel de funcţionar, care să vină la birou, cu ore fixe de program. Dacă intri într-o redacţie la ora 1 şi în redacţia aia lucrează 50 de ziarişti, iar 45 sînt la calculatoa­re în acel moment, înseamnă că e o redacţie proastă – una bună e când găseşti doi oameni la calculator, iar restul sînt pe teren.


Oamenii consumă mai multă presă ca oricînd și petrec foarte mult timp citind

Atunci cînd ai lansat platforma Recorder, alături de ceilalți trei jurnaliști, Cristian Delcea, Mihai Voinea și Răzvan Ionescu, v-ați dorit să fie un loc unde să se facă jurnalism de calitate, care să dea un alt suflu presei românești, fiind totodată un proiect ambițios. Poate fi salvat jurnalismul de astăzi printr-un astfel de stil?

Calitatea nu e acelaşi lucru pen­tru toţi, ceea ce percep eu a fi de ca­litate pentru altcineva e dim­po­trivă superficial şi inutil. Nu-mi place eti­cheta de jurnalism de calitate, adică nu cred că există. Nu ştiu care este de calitate, ştiu însă ce nu e de calitate. Cumva gazetăria va supra­vie­ţui prin ziarişti şi nu neapărat prin instituţii de presă, prin diferite forme de organizare, prin reprezentanţii speciei, e ca la biologie. Atîta timp cît există ziarişti, va exista şi presă, chiar dacă ei nu sînt organizaţi în co­mun, chiar dacă funcţionează ca nişte in­sule care nu se unesc într-un arhipelag, atît timp cît există ziarişti, va exista şi meseria aceasta. Deşi presa moare, ziariştii vor trăi şi vor crea o nouă formă de presă. Nu sînt pe­simist cu privire la viitorul jurnalismului, chiar deloc. Oamenii con­su­mă mai multă presă ca oricînd înainte, petrec foarte mult timp ci­tind, nu e adevărat că nu există pre­ocuparea aceasta. Să ne gîndim cît timp petrecem numai pe reţelele de socializare, ore în şir. Dacă dai ce­va bun, pînă la urmă se vede, oa­me­nii simt dacă acolo e ceva bun, ce­va cinstit, trebuie să se vadă că nu ai partizanat, e o foame enormă de cinste. În egală măsură, oamenii nu mai ştiu despre ce e vorba în meseria aceasta şi cred că jurnalismul bun e cel care le dă lor dreptate. Acela nu e jurnalism, e o formă de pro­pa­gandă. Nu există propagandişti buni şi răi, pentru jurnalism ambele for­me sînt rele.

Ar putea presa să supraviețuiască prin crowdfunding, prin donaţii?

Deocamdată nu. Începe să e­xis­te ideea aceasta, însă e un public foar­te mărunt, puţin numeros în Ro­mâ­nia. Sînt poate 20-30.000 de oa­meni care sînt deschişi şi au pute­rea de a susţine astfel de idei pe ter­men lung, care îşi dau seama de im­portanţa presei într-o democraţie, de altfel aceştia sînt şi cititorii din Ro­mânia, nu sînt mai mulţi. Aceştia sînt oamenii care donează, care se im­plică pentru cauze, care generează proteste sau apărări de drepturi şi de libertăţi, sînt oamenii de care trag toţi, în toate direcţiile. Această masă e inundată, ei trebuie să doneze şi pen­tru Rise Project, şi pentru Casa Jur­nalistului, şi pentru Recorder, să cumpere şi ziare, să se uite şi la a­numite emisiuni, să asculte un a­nu­mit fel de a face radio, să alerge la maratoane, să înoate pentru cauze umanitare, ei trebuie să facă tot. Şi nu e în regulă, masa aceasta trebu­ie să crească, nu mă preocupă să îmi dea dreptate mie 20.000 de oa­meni, mă preocupă să ajung la un milion de oameni care deocamdată nu îşi dau seama de ceea ce pierd ne­a­vînd o presă liberă. Mă preocupă situ­a­ţia presei publice care cheltuie mi­lioane de euro pe zi. Noi la Re­cor­der, cu 2.000 de euro pe lună, fa­cem ce face televiziunea publică cu cîteva milioane de euro. Această risipă de resurse e scandaloasă, oamenii au nevoie de presă de fapt şi toţi tra­gem de acelaşi public. Ideea nu e să îi încarci pe aceştia cît mai mult, ci să creşti numărul, asta e soluţia, să îl cîştigăm. Copiii trebuie să afle ce înseamnă un ziarist de exemplu, pentru că ei cred că e Mircea Badea. Ziariştii trebuie să facă mai multe pentru a-şi apropia publicul, iar eu cred că fac destul de puţin în mo­mentul acesta.

Articole similare:

Autor:

Mădălina OLARIU

Secretar general de redacție Opinia studențească, student în anul I master la Departamentul de Jurnalism și Științe ale Comunicării de la UAIC.

Adaugă un comentariu

Opinia studențească este o revistă săptămînală de actualitate, reportaj şi atitudine studenţească, editată de studenţi ai Departamentului de Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării de la Universitatea Alexandru „Ioan Cuza din Iași”. A fost înfiinţată în 1974 și continuă tradiția școlii de presă de la Iași.

Căutare

Back to Top