Scriu pentru mine, nu pentru că ignor publicul, ci pentru că scrisul îmi este vital

După 27 de ani de carieră, jurnalistul Viorel Ilișoi spune că nu mai cunoaște un alt român „care să trăiască doar din scris”. Deși a scris și literatură,textele care l-au făcut cunoscut au fost cele jurnalistice – reportajele sale, pe care recunoaște că le scrie foarte greu și le citește de multe ori pînă obține sonoritatea perfectă. A debutat în presă în anul 1990 cu articolul „Ala-bala portocala”, în publicația „Atitudinea”, fără să știe că textul pe care îl va scrie va apărea într-un ziar. În 1992 a fost condamnat la trei luni de închisoare, după ce a publicat pamfletul „Saffam Hussein se ascunde la Botoșani”, devenind astfel primul jurnalist român de după Revoluție care ajunge după gratii, pentru delict în presă. După trei ani de colaborare, a fost dat afară fără explicații de la „Jurnalul Național”, dar Viorel Ilișoi a continuat să publice reportaje pe blogul său și s-a concentrat asupra proiectelor personale. În luna mai a acestui an, și-a lansat o nouă carte – „Cele mai frumoase reportaje”, pe care a prezentat-o la Iași, în cadrul Tîrgului de Carte „Librex”.

V-ați mai întors în Trușești, după ce ați plecat de la casa de copii?

Imediat după ’90 am fost de do­uă-trei ori și am scris reportaje de acolo. Erau stîngace și părti­ni­toa­re, pentru că nu-mi trecuse năduful pe cei de la casa de copii și m-am dus să le dau două ca să mă răzbun. Nu a fost bine, dar nu știam asta. Acum am învățat că n-ar fi trebuit să fac așa. Nu erau foarte rele, dar încercau să fie obiective, să spună ce se întîmplă acolo. De fiecare dată a fost o mică ostilitate – „Nu ți-e rușine? Ai fost și-ai mîncat la noi, iar acum vii să scuipi?”. Dar eu am vrut să se știe lucrurile. După aceea, deși am mai trecut de cîteva ori pe acolo, nu m-am mai dus la casa de copii.

Cît de des vă întorceați acasă, în perioada în care ați stat la casa de copii?

Acolo erau copii abandonați – fie găsiți la coșul de gunoi, fie aban­do­nați din prima zi în maternitate. Eu am ajuns acolo în clasa a II-a, cei șap­­te ani de-acasă eu îi am. Casa de copii era la 21 de kilometri de casă. Era autobuz direct, uneori mer­geam chiar și de două ori pe săptămînă; mai fugeam seara și mă întorceam a doua zi dimineața; venea mama la mine săptămînal, mergeam în toa­te vacanțele acasă. Faptul că se știa că nu sîntem abandonați și că me­reu eram vizitați ne-a ajutat. Eram bă­tuți mai puțin, eram mai puțin bă­gați în seamă, pentru că putea să vină să îi ia cineva la socoteală și să-i întrebe „ce faceți cu copilul meu?”. Am și fugit de cîteva ori. Pe mine m-a dus mama acolo de mînuță, nu m-a aruncat pe geam. M-a dus, m-a lăsat acolo cu acte, frumos, ne-am pupat la despărțire, iar imediat du­pă ce a plecat mama am încercat să fug. După prima noapte, mi-am dat seama că nu rezist să stau acolo și am încercat în toate modurile să fug: să o iau pe jos, să mă urc în tren, să iau autobuzul, să ocolesc, dar tot tim­pul eram prins. Eram tuns zero, iar cu costumul acela de școală toată lumea te știa că ești de la cămin. Și cum te vedea cineva, te lua de ureche și te ducea înapoi.

Acolo eram ca puiul în coaja oului, nu vedeam nimic în jur și mi se părea că totul trebuie să fie cum era

Mai recitiți jurnalele pe care le țineați în copilărie?

Nu le mai am decît în cap. Am o memorie a copilăriei extra­or­di­na­ră. Uit ce am făcut ieri, dar din copi­lărie mai greu. Le uit mai greu pen­tru că le-am tot povestit de-a lungul timpului; chiar și în copilărie, cînd am ajuns la casa de copii po­ves­team ce am făcut acasă, po­veș­tile mi se fixau în memorie. Apoi, cînd am ajuns la internat, toți mă întrebau cum era la casa de copii și le povesteam cum a fost. Erau cu­ri­oși în special de bătăi, de mîncare, de stilul de viață.

Aveți și amintiri frumoase de acolo?

Noi eram copii, pentru noi viața era frumoasă în felul ei. Copiii au candoarea lor, pot să suporte și răz­boiul și lagărele. Eram necăjiți, ne chi­nuiau, dar cred că de fapt luc­ru­rile au început să arate mai rău pen­tru mine după ce am plecat de a­colo. Abia văzîndu-le de la dis­tan­ță, cu mintea coaptă, am început să în­țeleg prin ce am trecut. Acolo eram ca puiul în coaja oului, nu vedeam nimic în jur și mi se părea că totul trebuie să fie cum era. Ulterior am gă­sit dimensiunea gravă a faptelor petrecute.

Mai țineți legătura cu cei care ați stat la casa de copii?

Aveam colegi cu care nu am vor­bit niciodată chiar și acolo, fiind la doi-trei metri unul de altul și mîn­cînd cu aceeași lingură. Dintr-o cla­să de 25-30 de inși, erau patru-cinci cu care vorbeam pentru că aceștia învățau bine, citeau. Primele patru bănci erau mai luminoase, dar în rest era beznă pînă în fundul clasei. Terminau opt clase și nu știau să scrie corect, să vorbească fluent. Iar asta nu se întîmplă doar cu co­piii de la casa de copii. Și cu cei din sat tot așa era. Toată lumea se plîn­ge că acum sînt generații proaste, dar tot timpul a fost așa. Cu cei din primele bănci țin legătura, iar unul este chiar contabilul „Grupului Re­porterilor Independenți”; el este singurul „nereporter” din aso­cia­ție, pentru că ne trebuia un conta­bil. Res­tul s-au pierdut, nici nu mai știu cum îi cheamă.

Care este „cel mai frumos reportaj” pe care l-ați scris?

Dacă aveam un „cel mai frumos reportaj”, atunci cartea s-ar fi nu­mit Cel mai frumos reportaj, plus res­tul. Sînt cele mai frumoase din cîte am scris eu în ultimii ani. Mai sînt reportaje frumoase risipite în per­ioa­dele mai vechi, pe care eu nu le-am păstrat – nu le am în calculator, nu le am pe foi; or fi prin arhivele zia­relor, dar nu m-am obosit să merg să le recuperez. Probabil sînt și ca­duce, expirate, datate, au fost le­ga­te de un eveniment sau altul. Nu cred că am scris „cel mai frumos reportaj”. Asta este chiar ceea ce te face să scrii mai departe – pofta de a te duce mereu înainte, în spe­ran­ța că într-o zi vei scrie cel mai frumos reportaj. Dacă aș spune că am scris deja cel mai frumos reportaj, în­chid tot și plec acasă. Ce aș mai avea de făcut dacă l-am scris pe cel mai fr­u­mos? Asta e o ușă pe care ți-o lași me­reu deschisă ca te duci mai de­parte.

Cum ați selectat reportajele care au apărut în carte?

A fost o sită mai largă. Au fost 600 de pagini de carte, dar au mai rămas doar 400. Pe cele 200 le-am eliminat din motive aparent meschine, dar foarte practice. Cartea nu trebuia să depășească 499 de gra­me. Un editor se confruntă și cu astfel de probleme, pentru că s-ar fi du­blat prețul la transportul în stră­ină­tate. Un autor nu se gîndește la asta, dar eu sînt și editorul cărții și a trebuit să mă gîndesc. Le-am ales strict subiectiv, pe cele pe care le iubesc eu cel mai mult, dar asta nu în­seam­nă că ele sînt cele mai bune. Un a­utor este ca un părinte pentru textele lui, nu poate fi foarte critic. Poți să iubești un text chiar dacă nu e bun, să ai o impresie proastă des­pre el. Și mi s-a întîmplat să scriu texte care să mi se pară grozave, iar în timp să se dovedească a fi texte eșuate. Sau se întîmplă să nu am încredere într-un text, iar reacția să fie una extraordinară. Îmi amin­tesc că odată eram prin Covasna și am scris un text de îmi era așa de ruși­ne, încît l-am pus pe șofer să îl tri­mită la redacție, ca să nu mă confrunt eu cu „ce ne-ai trimis aici?”, în condițiile în care s-a stat cu ziarul deschis pînă la ora 7.00 seara și eu credeam că le-am trimis o prostie. Și am plecat să mă plimb. După ce a trimis textul, șoferul m-a căutat cu mașina prin satul acela; a fugit după mine. Mi-l dădea pe șefu’ să vorbesc la telefon și eu tot fugeam, că-mi era rușine. Și cînd am vorbit, mi-a spus că e genial, chiar dacă eu l-am simțit total diferit.

Dar primul text jurnalistic pe care l-ați scris cum îl simțiți astăzi?

Foarte prost. Prin februarie ’90 am scris primul text jurnalistic. Nici nu mă așteptam să-l scriu. Eram în­tr-o vizită la Casa Tineretului din Bo­toșani, iar niște băieți tineri vo­iau să scoată un ziar. M-am băgat și eu printre ei, aveam amici pe acolo; nu știam că în camera aceea se discută despre ziar, noi ne-am dus doar să bem ceva că începea o nouă lume. Ei discutau despre presă și rămă­sese un subiect pe care nu avea ci­ne să-l facă, nu-l luase nimeni, iar pentru mine era ca o compunere. Le-am spus „dă-o-ncoace. Dacă-mi dai datele și-o poză, îl scriu eu!”. Eu știam de la clasa a IV-a să fac o com­punere pe o imagine sau o temă da­tă. Mi-au dat o temă cu un camion de portocale venit la Botoșani, cu portocalele date apoi pe sub mînă. Acum găsești portocale pe toate dru­murile, dar atunci era subiect de presă să fie portocale în Botoșani. Dacă ziceai că-s marțieni – „eh, mar­țieni!”, dar dacă ziceai că-s portocale… Am scris un fel de anchetă, „Ala bala portocala” se numea și a apărut pe prima pagină a gazetei „Atitudinea”. Un text stîngaci și ca scriitură și ca documentare, un text de începător. Nici măcar nu știam că scriu pentru un ziar, eu am vrut doar să-i ajut pe băieții aceia.

La doi ani de la debutul în presă ați fost condamnat la închisoare. Cum ați primit vestea?

Partea proastă e că n-am primit vestea. Dacă primeam vestea în­se­mna să fiu înștiințat că s-a dat acea sentință. Ori eu n-am știut de ea. Am fost reținut, luat de acasă, pe 8 mai 1992, la aproape patru luni după ce s-a dat sentința, timp în care po­liția m-a căutat. Am fost dat în ur­mărire generală pentru că nu mă gă­seau să mă ducă să ispășesc pe­deap­sa. A fost un joc foarte ciudat al p­o­liției. Procesul s-a judecat în lipsa mea la Botoșani, iar eu habar nu a­veam că s-a dat sentința, că aș fi putut să fac recurs. Eu mă mu­ta­sem deja în Iași, lucram la revista „Tim­pul”, iar poliția din Botoșani mă că­uta în toată țara și nu mă găsea. Ei știau unde sînt, eu făceam o mese­rie publică, semnam la „Timpul”, era o revistă care la vremea aceea se dis­tribuia în toată țara. Era un săp­tă­mînal social, politic și cultural care ajungea și la București, și la Timiș­oara. Eu însumi mă duceam prin toată țara și adunam materiale pen­tru a scrie în „Timpul”, dar poliția nu mă găsea. M-au luat de acasă, de unde stăteam atunci, de la so­crii mei din satul Cozia, de aici din Iași. A fost ca-n filmele cu proști. Cu­mă­trul meu, care era polițist acolo în sat și care îmi botezase fetița, m-a arestat.

V-ați gîndit să renunțați la jurnalism în perioada detenției?

În acea perioadă de 19 zile, da. Eu am stat doar 19 zile, nu trei luni, pentru că și-au dat seama că nu am fost înștiințat, am făcut recurs, a fost un scandal internațional, inclusiv un protest al Ambasadei Irakului. M-a bătut gîndul, pentru că am zis că dacă meseria asta este așa de periculoasă, încît să ajungi să faci închisoare, mai bine mă las. Am fost arestat la doi ani și patru luni de cînd am intrat în presă și m-am gîndit serios. Tot în închisoare, de exemplu, în timpul celor 19 zile, am zis că de fapt trebuie să rămîn în presă, să scriu despre asta pentru drepturile omului, ca să nu li se în­tîmple și altora ce mi s-a întîmplat mie. Era genul de întîmplare care te poate determina în egală măsură și să te retragi perfect motivat, și să rămîi perfect motivat. Eu am ales să rămîn.

Cum a reacționat presa din străinătate?

Presa internațională a reac­țio­nat foarte bine. A fost stîrnită de Li­viu Antonesei care a aflat că un jur­nalist a fost închis în România – în­chis pentru delict în presă, pentru că după mine a mai fost unul în­chis, dar acela a furat niște rufe de pe sîrmă sau altceva. În cazul meu am fost închis pentru un articol. Li­viu Antonesei, care era corespondent – nu-mi mai amintesc exact – la Europa Liberă sau la Vocea Ame­ricii, a dat prima știre acolo și du­pă aia a început să scrie și să se dis­cute. În România, însă, a fost o li­niște totală. Abia cînd m-au eliberat, după 19 zile, au dat o știre cei de la O­pinia Studențească. La vremea a­ceea, Judecătoria punea citația pe ușa Primăriei din Botoșani, iar a­colo am fost citat și eu. În Opinia Stu­­dențească scria că asta ar mai treb­ui, ca jurnaliștii să umble pe la toate primăriile din țară să vadă pe unde au mai fost dați în judecată.

Eu nu mă duceam să iau șpagă, nu pentru că aș avea vreo conștiință, ci pentru că mi-e rușine – așa sînt eu

Ce îi lipsește presei românești de astăzi?

În primul rînd, îi lipsește in­de­pendența, credibilitatea – ăsta e pri­mul lucru pe care l-a pierdut pre­sa. S-a ajuns aproape la contrariul care era prin ’90, cînd dacă scriai la ziar orice minune, oamenii credeau. A­cum credibilitatea s-a prăbușit toc­­mai din lipsa asta a inde­pen­den­ței. Presa nu e o marfă, precum cas­tr­a­veții; ea lucrează mai mult cu ceva vital din societate, cu informația, cu mintea și cu sufletul oamenilor – cum să te joci? Nu vinzi un ziar ca pe ca­s­traveți. Cum se duc preoții a­ceia și fac o misiune pe viață, așa ar trebui să fie și jurnaliștii. Nu simplul fapt că faci o facultate de jurnalism te face jurnalist. Conștiința asta se capătă mai tîrziu, nu te naști cu ea, dar trebuie să crezi, să înveți să-ți creezi conștiința aceasta pe lîngă niște oameni. Dacă tu stai pe lîngă niște oameni care scriu numai pe bani – ziare ale baronilor locali, zi­are care sînt făcute doar pentru a ser­vi intereselor politice sau econo­mi­ce, păi aceasta nu este o presă li­beră în adevăratul sens al cuvîntului. Marile trusturi de presă de la Bu­curești au fost conduse de tică­loși dovediți. Toți sînt la pușcărie – și Vî­ntu, și Voiculescu, și Adrian Sîr­bu – pe el acum l-au eliberat.

Pînă aici am vorbit de inde­pen­dența ideologică, dar după intervi­ne independența financiară. Jurna­li­știi trebuie plătiți bine. Eu am a­vut în general salarii foarte proas­te și știu cum e. Am suferit de foa­me la propriu în București. Nu a­veam ce mînca, nu aveam nimic în casă și nici bani ca să cumpăr. E­rau cîțiva în redacție care aveau sa­larii uriașe, primeau cîte două-trei case de la primărie, repartiție gratis. Chiar eu am stat cu chirie în casa u­nei colege care avea trei case. Iar ea începuse presa mai tîrziu decît mi­ne, nici nu scria așa bine ca mine, dar­ scria numai articole despre pri­marul cutare și cutare. Aveam co­legi cu mașini, eu muream de foa­me. Eu nu mă duceam să iau șpagă, nu pentru că aș avea vreo conștiință, ci pentru că mi-e rușine – așa sînt eu. Îmi era jenă să mă duc să mă milogesc sau să mă bag pe sub pielea unuia. Se făcea presă și în felul acesta.

Presei îi mai lipsesc și niște șefi deștepți. Au fost niște proști la con­ducerea ziarelor care nu au pre­v­ă­zut direcția în care se îndreaptă pre­sa influențată de tehnologie. Ei păs­trează ce au învățat ei în ’90, cu ti­parul înalt, cu plumb. Eu le-am spus -„nu mai dați știri în ziare, că se citesc pe Internet de o mie de ori pî­nă apare ziarul, hai să băgăm re­portaje, documentare, analize”, pe care poți să le citești în tramvai, da­că nu ai terminat – poți să le citești a doua zi, dar n-au vrut. Ei, cu ști­ruțe a trecut mîța strada – Mutu a zis, Piți a zis – toate lucruri care e­rau fumate pînă a doua zi, cînd a­pă­rea ziarul. Ei nu au prevăzut aceas­tă modificare. Au migrat de la print cînd au văzut că arde, au fugit ca furnicile spre presa electronică, dar nici pe aia nu au știut să o facă bi­ne pentru că s-au lăsat seduși de click-uri. Chiar am avut o pole­mi­că publică cu Miron Curea și cu Si­mona Ionescu de la Evenimentul Zi­lei, care au pus în deschidere ma­rea știre că și-a ras Țiriac mustața. Era totuși Evenimentul Zilei, un zi­ar care demitea miniștri și acum vii cu Țiriac care și-a ras mustața. Chiar și la Jurnalul Național, care mult timp și-a păstrat un statut elitist prin­tre celelalte ziare, pentru că era con­dus de Tucă, care își permitea: a­vea bani, plătea reportajul, ne dă­dea foarte mulți bani să plecăm în țară să scriem. Și ajunsese și el la acest ziar, în online, să publice știri de genul acesta care mă jenau. Pu­blica un reportaj de-al meu și, pe a­ceeași pagină, după ce terminai re­portajul, găseai femei goale și trebuia să faci click pe ele ca să te duci nu știu unde.

Eu am un site cu mulți cititori, mulți sau puțini, depinde cine îi nu­mără și cum îi calculează, dar eu nu pun femei acolo. Oamenii vin – e un public educat, rafinat, care asta vrea să citească. E o polemică veche – ci­ne s-a schimbat? Publicul care cere prostii sau presa care de-a lungul și-a format un public imbecil?

Sînt făcut pentru asta, cum alții sînt făcuți să alerge

E o vină reciprocă?

E reciprocă, dar eu aș da vina mai mult pe presă. Ar fi trebuit să fi fost cîteva nuclee în țară care să se fi pus de acord: hai să facem o asociație, o uniune, o chestiune de conștiință. Este greu să educi 22.000 de cititori, dar pe cei care fac presă îi puteai aduna. Bineînțeles, eu sînt idealist, acest lucru nu s-ar fi putut întîmpla. Din această cauză presa a decăzut, iar publicul a fost încet-încet învățat. Toți cei care au în­ce­p­ut să citească presă în ultimii 15 ani dau de femei dezbrăcate, de știri de cancan, că aia și-a cumpărat nu știu ce geantă, dar astea nu sînt știri. Dă-le acolo undeva – eu nu zic să faci știri doar din evenimente na­țio­nale sau globale – sînt și acestea, dar nu-s pe prima pagină. Pune-le la fapte diverse, la bîrfe.

Ce v-a determinat să rămîneți în presă chiar și după ce ați plecat de la Jurnalul Național?

Am rămas, dar oarecum lateral, stau deoparte și mai bag pic­iorul în teren așa, din cînd în cînd. Cred că lumea mă apreciază mai multe pentru asta, pentru constanță. Sînt jurnaliști, mult mai buni decît mine, care au abandonat presa, au mers în alte domenii. Remus Radu, de exemplu, face o mică afacere cu tu­rismul. Era un jurnalist excep­țio­nal, scria mult mai bine ca mine, dar a renunțat acum mulți ani. Cred că el avea realmente cel mai bun condei. El a abandonat, eu am rămas – lumea mă apreciază cred că tocmai pentru fidelitatea asta față de presă.

Ați spus că în primul rînd scrieți pentru dumneavoastră. Vă e frică de judecata publicului?

Scriu în primul rînd pentru mi­ne, nu pentru că ignor publicul, ci pentru că scrisul este pentru mine vital. Scriu de cînd eram copil. Eu am început cu compuneri, cu soa­re­le care nu știu ce făcea, cu ve­ve­rița care sare din creangă în crean­gă, cu flo­ricica luată de vînt. Sînt fă­cut pentru asta, cum alții sînt fă­cuți să a­ler­ge. Cînd spun că scriu pentru mi­ne nu e un act egoist sau că ig­nor publicul. Mă interesează reacția pu­blicului. Nu mă interesa înainte, cînd scriam în presa tipărită – cînd vedeam reacțiile foarte greu, prin poștă, dar acum ai reacții imediate. Este un pericol acolo, că poți să te lași sedus de reacția favorabilă și începi să faci concesii pentru public, începi să scrii pentru ei, eu nu fac asta. Eu sînt suveran pe textul meu. Dacă eu scriu și ție îți place, e ok. Dacă eu scriu și ție nu-ți place, eu voi scrie în continuare cum cred eu.

V-ați gîndit vreodată să renunțați la presă?

Nu, pentru că nu cred că aș mai ști să fac altceva. Și, judecînd si­tua­ția la rece, de ce să abandonezi o meserie la care ai început să te pricepi și să o iei din nou de la zero? Asta nu ar avea nicio justificare, ni­cio noimă. O să trag cu dinții cît pot să rămîn în presă, să scriu. Nu știu dacă mai e cineva din România care să trăiască exclusiv din scris. Nici Cărtărescu, e mare profesor la universitate. Boia, la fel. Într-un fel sau altul, cred că voi rămîne în acest domeniu, dar știu sigur că nu o să mă mai întorc niciodată într-o re­dac­ție ca un ziarist cu carte de mun­că, cu normă, unde șefii impun su­biecte și felul în care să se scrie.

Foto: Adrian Aurel Oprița