Valeriu Cotea: Universitatea este oglinda conducătorului

Noua Lege a Edu­­cației specifică faptul că rectorul va prelua și responsabilitatea unui ma­­nager. S-ar putea, astfel, transforma universitatea într-o afacere?

Niciodată universitatea nu poate fi o afacere, sau mai exact ce știm noi că este o afacere. Dar sigur că lucrurile au evoluat și peste tot este nevoie de manageri în loc de di­rectori, s-a schimbat titulatura. Îți trebu­ie un manager pentru că, cel puțin din punct de vedere financiar, lucrurile nu mai sînt ca înainte cînd veneau banii de la minister. Trebuie să știi să-i atragi și să știi să-i și drămuiești.

Pentru a fi un manager eficient, rectorul va trebui să sacrifice pe durata mandatului său timpul din spa­tele catedrei și din laboratoare?

N-ar trebui să fie așa dar așa se întîmplă. E un sacrificiu, desigur că aces­ta vine ca un fel de recompensă pentru universitate. Pentru că universitatea este cea care m-a susținut și am ajuns în carieră acolo unde sînt. La un moment dat trebuie să dai și înapoi ce-ai căpătat. Așadar îți sacrifici o parte din timp sau poate cea mai mare parte pentru a-ți în­de­plini responsabilitățile. Știu lucrul aces­ta pentru că am mai fost o perioadă rector și am văzut că atunci cînd ai o funcție de genul acesta, cel mai rău stai cu timpul. Oricum nu poți lipsi de la cursuri pentru că este o plăcere să mergi să lu­crezi cu studenții. Cred că e partea în care te des­tinzi cel mai bine.

Însă simțim pe pielea noastră că so­cietatea devine din ce în ce mai birocrati­că. Riști chiar să te pierzi. Viteza cu care se schimbă evenimentele este atît de ma­re încît dacă nu ești destul de abil să te pliezi pe ceea ce se învîrte în jurul tău, pierzi timp fără să știi.

Tradiția este frumoasă, dar nu trebuie să ne întoarcem la ea

Conform noii Legi a Edu­­ca­ției, accentul se pune din ce în ce mai mult pe cercetare. Nu se îndepărtează astfel profesorii de studenți?

Nu cred asta, pentru că, pînă la urmă, cercetarea este motorul universi­tă­­ții. Este cea care ne poate duce înainte. Dar depinde și cum canalizezi această cer­cetare. Toți spun că trebuie să facem o cercetare inovativă. N-ai cum să progresezi dacă nu sacrifici din resursele fi­nanciare și umane. Iar cîteodată apare un conflict între ce vrea piața muncii, ce vor societățile ca să le dai ca produs, in­gi­neri, și ceea ce îți cere ministerul să faci, cerce­­tare de top. Trebuie să le îm­bini pe toate. Decalajul nu este între cer­ce­tare și partea didactică, ci apare atunci cînd vor­bești despre transferul tehnologic, timpul din­tre finalizarea cercetării și apli­carea în producție. Cu cît țările sînt mai slab dezvoltate, cu atît decalajul acesta este mai mare. Și noi știm teoretic ce se poate dar vedeți că sînt cîmpurile nelucrate. Tre­bu­ie să ne adaptăm, nu mai ține ce știam noi, tradițional. Desigur, tra­di­ți­a es­te frumoa­să, dar nu trebuie să ne în­toar­cem la ea.

Ar trebui ca studenții să fie atrași cît mai devreme către diferitele domenii ale cercetării?

Da, și pe aceștia îi atragem por­nind de la lucrările de licență. Ei sînt ală­turi de noi, cu cît le oferi mai mult cu atît înveți și tu de la ei. Este o combina­ție fe­ricită; desigur că noi le dăm o serie de in­formații, dar multe idei vin și de la ei. La mine, spre exemplu, e ca la furnal, se lucrează zi și noapte, laboratoarele sînt pline, de la studenți pînă la doctoranzi. Și este și o atmosferă plăcută. Atunci cînd ai o astfel de atmosferă vii altfel la trea­bă. Dacă mergem și acum îi gă­siți în laborator . Continuă, totdeauna, și noaptea stau acolo pentru că vin din plăcere, dar am avut și ce să le oferim.

Trebuie să uităm agricultura care credem noi că se face numai pe tractor cînd tragi vaca de lanț

Care sînt șansele ca USAMV să devină o universitate de cercetare avansată și educație la următoarea eva­luare, de peste patru ani?

Cea mai eficientă cale pentru a reuși este investiția în resursa umană. Tre­­buie să depui un efort pentru a avea oameni de calitate și echipe de calitate și atunci lucrurile vor merge de la sine. O știu din proprie experiență, nu inventez. În plus, avem deja oameni care știu să lucreze pe aparatură. Acesta este un as­pect care este tot mai greu de refăcut pen­tru că nu ai voie să angajezi personal. Pentru că este multă aparatură, nouă, de ultimă tehnologie și mulți nu au cu cine să lucreze, nu sînt oameni și atunci, cei care sînt în laborator la mine trebuie să meargă și la unul și la altul. Trebuie să aducem oameni care sînt profesioniști, pe proiecte, pe timp parțial, trebuie să rezolvăm problema pentru că altfel apa­ra­tele stau.

Și care considerați că este ro­lul studenților în obținerea titulaturii de universitatea de cercetare avansată și educație?

Pînă la urmă studenții sînt produsul nostru, ca întreprindere, dacă este să îi spunem așa, și trebuie să fie de cea mai bună calitate. Ei încep prin lu­crările de diplomă, dar avem și doctoranzi sau post-doctoranzi care produc cerce­ta­re de înalt nivel și care poate fi publicată în reviste cu notorietate internațională. Iar mai departe îi întegrezi în echipă. Eu așa fac, acesta este sistemul pe care l-am aplicat și îi sfătuiesc și pe ceilalți să fa­că la fel, să păstrăm tinerii talentați. Aces­ta este ciclul. În plus, la tineri este și en­tu­ziasmul de a face ceva nou și dacă știi să îi atragi, să le faci mediul plăcut în care lucrează, să îi motivezi, să îi pui să gă­sească soluții, aceștia pot să te ajute. Tre­buie să ne bazăm pe inteligența lor și să o exploatăm științific.

Începînd cu acest an universitar, instituțiile de învățămînt superior vor putea să înființeze societăți co­merciale. Dacă veți fi ales în funcția de rector, cum veți valorifica această opor­­tunitate?

Aici trebuie văzut, pentru că lu­crurile vor intra pe un alt tărîm. S-ar putea ca această măsură să ajute universitățile să scape de o parte birocratică, foarte greoaie de altfel, în anumite sectoare. Pînă la urmă, noi funcționăm cu niște ferme didactice care produc ceva, pot fi numite societăți comerciale, dar par­tea aceasta aplicativă s-ar putea să le ajute în dezvoltare, să fie trecute efectiv ca astfel de entități. În mediul economic este mai ușor decît în birocrația aceasta a unei instituții de stat. Pînă la urmă trebuie să-ți atragi clienții.

Se încearcă prin această mă­sură creșterea autonomiei financiare a universităților?

Nu putem vorbi de autonomie financiară cînd vorbim de învățămînt. Noi ne-am angajat să avem șase procente din PIB pentru învățămînt și încă nu sîntem la jumătate. Și nu putem găsi soluții noi, în România, așa cum există în celelalte țări. Învățămîntul trebuie subvenționat, de asta plătim atîtea taxe, nu putem să îl transformăm într-un SRL. Dar poți să îți îmbunătățești aceste venituri primite de la stat printr-o serie întreagă de activi­tăți. Și sigur, există fondurile acestea extrabugetare care sînt importante: avem fer­me, avem terenuri, pe care le utilizăm în scop didactic, dar ele și produc.

Nu poți să fii un cercetător cu rezultate dacă ești leneș

În 2012 se împlinesc 100 de ani de învățămînt superior agronomic ieșean. Unde se situează acesta as­tăzi?

Lumea este puțin reticentă cînd ne referim la învățămîntul agronomic. Mai ales în mediul școlar, de liceu. Ab­solvenții au o oarecare reținere să mear­gă la o universitate de științe agricole, dar lucrurile sînt mult mai complexe pentru că sînt mai multe domenii, nu doar agricultura. Și trebuie să uităm puțin agricultura care credem noi că se face numai pe tractor cînd tragi vaca de lanț. Sigur, și asta este, dar vedeți că tehnologia a mers atît de departe și viteza cu care încă avan­sează este atît de mare încît dacă nu ții pasul în cîțiva ani ești pierdut. Oricum, decalajul mare apare între ceea ce faci în laborator și pînă se aplică în producție. Toți spun că e greu, că nu se cîștigă, dar uitați-vă cîți demnitari sînt în Parlament care sînt mari producători agricoli. Foar­te mulți, toți se plîng, dar nimeni nu vrea să cedeze afacerea.

Această tradiție aduce cu sine presiune sau motivează și mai mult pentru a obține performanță?

Le aduce pe amîndouă. Pre­siu­ne în special pentru că ești într-o compe­tiție cu colegii, cu celelalte universități. Dacă nu ești în top, lucrurile se diluează, iar după aceea îți mai piere și cheful. De aceea trebuie să ai permanent echipele de cercetare care să lucreze continuu și să fii cunoscut. Asta vrem. Să avem noto­rie­tate, să avem prestigiu. Noi vorbim de producție științifică și de calitatea absolvenților pentru că dacă nu produci ase­me­nea oameni de calitate sau știință care să fie recunoscută, cerută, atunci lu­cru­ri­le se complică mai rău.

Considerați că luarea decizii­lor ar trebui să fie în mîinile unui grup restrîns de oameni sau ar trebuie să se facă prin consultarea tuturor celor im­plicați?

Deciziile acestea trebuie să fie pe cît posibil luate prin consens. E cea mai democratică formă de a lua o de­ci­zie. Dar pînă la urmă trebuie să găsești o soluție să împaci pe toată lumea. De­si­gur că sînt decizii care nu influențează foarte mult dar sînt situații în care trebu­ie să le iei rapid. Acelea sînt mai sensibi­le. Dacă ai avea timp să negociezi fiecare decizie atunci poți consulta pe toată lu­mea dar de multe ori trebuie să acționezi ca un Stat Major, nu mai ai timp, trebu­ie să te hotărăști pe loc. Atunci trebuie să ai o echipă bună care e lîngă tine ca decizia să fie cea justă. Oricum trebuie să te consulți, pentru că poți hotărî ceva la nervi și să îți pară rău după aceea totdeauna.

Un studiu realizat anul trecut a arătat ca rectorii ieșeni au un nu­măr mic de articole ISI publicate. Cît de importantă este experiența ști­in­țifică în exercitarea funcției de rector?

Desigur că dacă ai reușit într-un domeniu ai șanse să o faci și în funcția de rector. Dacă ești un tip mediocru în me­seria ta nu cred că ai să faci mari fu­rori în altceva. Dar da, succesul științific garantează reușita. Nu poți să fii un cer­ce­tător cu rezultate dacă ești leneș. Cred că funcția asta, cel puțin cum o văd eu, de rector, nu este atît de dictatorială pe cît se crede. Dacă ai o echipă bună și știi să îți delegi cui trebuie sarcinile lucrurile pot să funcționeze mult mai bine. O cer­ce­tare aprofundată înseamnă să ai o anumită riguriozitate, să știi ceea ce vrei, să îți aduni gîndurile și asta te ajută.

Și în lipsa acestei experiențe științifice, un profesor care este înclinat mai mult pe componenta didactică poate fi rector?

Este o chestiune de talent. Fie­care om are stilul lui și asta se vede în evoluția universității pentru că, pînă la urmă, universitatea e oglinda con­du­că­to­ru­lui și invers. Cred că un rector nu trebuie să fie atît de legat de această func­ție. Sînt unii rectori de meserie, și acolo cred că este gravă situația. Funcția aceas­ta este vremelnică și încerci să dai din experiența acumulată întregii comunități academice. Dacă te legi de o funcție de ge­nul acesta și vezi că atunci cînd ți-a fost luată jucărica nu mai ai ce face, lu­cru­rile se complică.

Cît de importantă este pre­zența studenților în structurile de conducere într-un procent de 25%?

Studenții trebuie mereu consultați pentru că au o părere mult mai sin­ceră decît mulți reprezentanți din me­diul academic. Și trebuie să fie încurajați să își spună părerile fără să fie sub presiune, pentru că ei știu să își aleagă re­pre­zentanții. Mai puțin contează cîți sînt pentru că ei vin prin acești reprezentanți. Dacă ei sînt buni și au trecere în fața studenților și vin cu niște idei sau încearcă să rezolve probleme care sînt corecte, nu mai este important că e unul sau că vin zece. Unul singur poate să îți argumen­te­ze atît de bine cîteodată încît nu e ne­voie să vină să stea în zece la ușă.

Care credeți că ar trebui să fie rolul organizațiilor studențești în raportul cu universitatea? Ar trebui să fie sub forma sindicatelor sau lo­curi în care tinerii să desfășoare activi­tăți extracuriculare?

Ei pot să își dezvolte ac­ti­vi­tă­ți­le extracuriculare și talentele în cercuri de profil, fie că e vorba de sport sau mu­zi­că. Dar în organizații trebuie să fie pur­tătorii de cuvînt ai studenților. Cred că ar crește valoarea celui care este ales dacă reușește să transmită nevoile studenților către conducere. Nu e simplu, e un me­dia­tor și de multe ori o face pe pielea lui. „Mă ridic împotriva nu-știu-căruia și la examen sigur o iau în freză”. Nu e simplu. Dar dacă ești doar un yesman, este o decepție pentru colegii care te-au ales. Dacă știi să negociezi bine, nu sînt pro­bleme pe care nu le poți rezolva.

Cătălin HOPULELE