Constantin Rusu: Dacă dispare relația student-profesor, universitatea se transformă într-o cooperativă de activitate științifică

Eveniment Niciun comentariu la Constantin Rusu: Dacă dispare relația student-profesor, universitatea se transformă într-o cooperativă de activitate științifică 321

Din momentul aplicării Legii Educației Naționale, în universitățile din România a mai apărut un pol de putere. După ce legea a conferit din ce în ce mai multă putere de decizie Senatului fiecărei instituții de învățămînt superior în parte, prin mîinile președintelui acestui for trec toate hotărîrile importante. Redacția „Opinia veche” vă propune un serial de incursiuni prin cabinetele președinților Se­na­telor celor cinci universități din Iași, în încercarea de a desluși cum colaborează executivul și legislativul în mediul academic.

Pentru Constantin Rusu, lupta cu temperaturile de -35 de grade nu s-a încheiat atunci cînd s-a întors din ex­pedițiile arctice. Din spatele catedrei de geografie fizică de la Facultatea de Geografie și Geologie a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, profesorul i-a împins de mai bine de 20 de ani pe studenți să își depășească limi­tele și să caute să ajungă pe bucăți de pămînt pe care nu a mai pășit nici un om pînă astăzi. A bătut la rîndu-i ghețarii din Groenlanda și a mers 10.000 de kilometri cu trenul în India. Acum, din „lacul liniștit” pe care se imagina după opt ani în care a fost decan, s-a aruncat din nou în „oceanul tumultos” al managementului și al birocrației. Ca președinte al Senatului celei mai vechi universități din țară, Constantin Rusu are o singură dorință: să nu-i dezamăgească pe cei care îl privesc scrupulos din ramele lor, atîrnate deasupra mesei din Sala Senatului.

Există o preconcepție care asimilează explorarea cu a­ven­tura. V-ați simțit în expedițiile dum­nevoastră vreodată ca Indiana Jones sau v-a atras mai mult aventura cunoaș­te­rii și a cercetării decît cea a călătoriei?

Eu am tot încercat de mic să îmi lărgesc universul cu­noașterii. Provin dintr-un ținut fascinant, ținutul Neamțului, sînt născut în Munții Neamțului și normal că acolo unde m-am născut, într-o vale montană, vedeam o bu­cată de cer. Dar cerul era însă mult mai mare. Prin descoperiri, de la mic la mare, am ajuns într-o bună zi să descopăr un ma­siv emblematic pentru noi, cei din Mold­o­va, masivul Ceahlău și atunci am remarcat că lumea de fapt era altfel, mult mai mare, mult mai vastă decît o vedeam eu aco­lo în satul în care m-am născut. A­tunci, dar și mai tîrziu, în perioada liceului, mi-am dat seama că destinul meu se va lega de geografie, de cunoaștere și de cerce­ta­re a unor ținuturi mai puțin cunoscute. Iar ulterior, cînd am ajuns student la Uni­ver­si­tatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași (UAIC), la Facultatea de Geografie, vi­sul a început să se transforme în realitate. Ce-i drept, la vremea aceea, cunoașterea s-a rezumat la teritoriul național sau spațiul blocului comunist înainte de ’89. Ei, a venit și momentul revoluției, atunci cînd lumea s-a deschis și pentru noi. Iar în acea perioadă am fost ușor privilegiat de soartă și am avut șansa să fiu propus într-o echipă de explorare a zonelor arctice. Am intrat în Programul Național de Cer­cetări Polare – care din păcate astăzi a murit, ca multe altele de asemenea factură – și astfel am reușit să ajung în spații, spun eu, necălcate de picior de om. Deci nu este o aventură. Faptul că personal am simțit cercetarea în sine, explorarea în si­ne, ca fiind o aventură e cu totul altceva. Pentru că așa au stat lucrurile la vremea aceea. De ce? Fiindcă pregătirea noastră, a membrilor echipei de cercetare, – asta era în 1992, sînt 20 de ani de atunci – se desfășura ca în perioadele de pionierat ale explorării zonelor arctice. Dotarea noastră era minimală. Și atunci ne-am testat re­zistența fizică mergînd uneori pînă la limita epuizării fizice și intelectuale.

În ce consta această dotare minimală?

Echipamentele de protecție erau toate realizate în România, dar erau toate la nivelul începutului de secol și nu a sfîrșitului de secol. Erau grele, uneori nefuncționale. Să nu mai spun că aproape toată alimentația – de la pesmet, miere la carne conservată – ne-am asigurat-o din țară și pe toate acestea le-am luat cu noi și le-am transportat pînă la altitudini foar­te înalte. Mai este vorba și de protecția individului. Gîndiți-vă că am stat în zone ne­lo­cuite, unde pericolele cele mai mari erau frigul, temperaturile foarte coborîte, chiar dacă eram în perioada de lumină per­manentă, de trecere de la iarna polară la vara polară. Protecția fizică nu ne-o pu­team asigura decît cu arma din dotare. Fiindcă stăpînul acestui univers este Ma­rele Alb, respectiv ursul polar. Arma era din dotarea Ministerului Apărării la vre­mea aceea, o armă de război cu calibru de 7,62 mm semiautomat, dar care am aflat mai tîrziu că ar fi fost de fapt ineficientă în lupta cu ursul, dacă ar fi fost cazul. Au fost însă și arii de protecție a unor habitate – de exemplu cele ale păsărilor care trăiesc în pasajele din zonele arctice – în care am fost nevoiți să renunțăm și la ar­ma de foc, oricît de ineficientă ar fi fost, și am mers pur și simplu în neant așa, lăsîndu-ne în voia Celui de Sus pentru a ne rezolva problemele pe care le aveam de rezolvat.

Sînt oameni care pretind că explorarea regiunilor friguroase nu se poate face fără o cantitate importantă de alcool pentru a suporta frigul sau pen­tru a „pune sîngele în mișcare”. Cîte ast­fel de provizii intrau în dotarea minimală?

Acest lucru este acceptat de ma­joritatea exploratorilor, dar nu prea este recomandat de majoritatea medicilor ca­re însoțesc de asemenea o astfel de expediție. Sînt și aici fel de fel de povești și de aventuri trăite sau povestite, dar am avut și noi propriile noastre experiențe. Eram în prima expediție și am hotărît ca toată cantitatea de alcool alimentar să îl fo­lo­sim la întoarcere, după ieșirile din bază. După un maraton de cîteva zile de mers încontinuu simțeai nevoia unui, să-i spunem, întăritor. Așa că am depozitat întreaga can­titate de alcool într-o tabără de bază situată într-o ultimă localitate din nordul in­su­lei Baffin, din teritoriile de nord-vest ale Canadei, iar la întoarcere am vrut să ape­lăm la rezerva din depozit, care era în cus­todia populației locale, populației inuite. Și am descoperit cu stupoare că din cantitatea inițială rămăsese una infimă. Mult mai tîrziu ni s-a explicat că cei din comunitate nu înțelegeau de ce persoanele care aveau tangențe cu acel depozit au fost, să le spunem, euforice, o bună bucată din pe­rioada în care noi lipseam. Ei se alimentau din provizia noastră strategică.

Aș fi ipocrit să spun că nu îți dorești să ajungi, fiind profesor la „Cuza”, președintele Senatului

Și dumnevoastră cum v-ați împărțit între a fi cercetător în expedi­ție, în laborator și a fi profesor sau a ocu­pa funcții administrative?

Aceste lucruri s-au întîmplat în diferite perioade de timp în care trebuie să te canalizezi ca gîndire, ca efort, ca inteligență, spre rezolvarea unei anumite chestiuni. În ceea ce mă privește, expedițiile la care credeam că pot să iau parte și să îmi aduc o anumită contribuție s-au derulat într-o perioadă în care eram mult mai tînăr, mult mai în formă și mult mai dispus să rezolv asemenea situații. Lu­cru­rile celelalte sînt lucruri care țin de me­seria de profesor universitar care se construiește în timp, cu foarte multă muncă, cu migală, cu răbdare, cu sprijinul logistic al instituției din care faci parte. Iar la un moment dat, lucrurile acestea intră într-un soi de obișnuință. Astăzi, cînd, să spu­nem, am ajuns la vîrsta maturității depline, da­că nu chiar la senectute, pot să spun că nu cred că, dacă m-aș întoarce în timp, aș fi dispus să fac altceva decît ceea ce am făcut pînă acum. Poate aș corecta doar erorile pe care le-am făcut de-a lungul timpului. Dar probabil mi-aș alege aceeași meserie și aceeași carieră. Cariera aceasta de profesor în geografia fizică este una fascinan­tă și nu cred că este cale mai frumoasă de a accede acolo unde dorești decît prin aven­tura aceasta a cunoașterii permanente. Iar după opt ani de activități manageriale ajun­geam să navighez pur și simplu într-o ma­re extrem de liniștită, într-un lac, aveam băr­cuța mea, propria mea imaginație care lu­cra pentru chestiuni proprii, pentru ca acum să intru din nou într-un ocean foarte tumultos.

După ce ați avut timp să re­flec­tați asupra expedițiilor pe care le-ați făcut, cum vă raportați astăzi la Antarc­tica, cu mai mult respect sau cu tea­mă?

În general, dacă nu ai învățat să respecți natura și să preiei ceea ce îți poa­te oferi în acel moment, ești un om pierdut. Iar în momentul în care îți pierzi controlul și echilibrul în situații limită, riscul unui dezastru este iminent. Atunci trebuie să strîngi din dinți, să îți contro­lezi mental toate acțiunile pentru a su­pra­viețui în primul rînd și apoi pentru a cons­trui ceva. Toate lucrurile acestea m-au în­vățat că nu e bine să pleci dintr-o dată, să spunem așa, cu un aplomb deosebit, să spui „eu sînt cel care va dărîma lumea, care voi schimba din temelii absolut totul”. Dim­po­trivă, trebuie să gîndești și pe domeniul de competență pe care îl ai și în funcție de responsabilitățile care îți revin. Așa este și astăzi. Alegînd să intru în joc, mă veți întreba dacă mi-am dorit sau nu să cîștig. Aș fi ipocrit să spun că nu îți dorești să ajungi, fiind profesor la „Cuza”, preșe­din­tele Senatului. Dacă vom merge în Sala Senatului și vom vedea galeria de rectori, mari personalități ale științei și culturii ro­mâne, în momentul acela cu siguranță va trebui să îți pui o întrebare. Ce caut eu aici și dacă tot sînt aici ce voi face pentru a duce acest lucru mai departe?

Am avut de nenumărate ori impulsul firesc de a renunța

Păreau mai ușoare alegerile luate la -35 de grade Celsius?

Aceste temperaturi le-am trăit în 1994 săptămîni în șir. Nu este deloc co­mod să trăiești pe gheață sau în zonele acestea de la marginea continetului, la mar­ginea arhipelagului nord-canadian sau pe coastele de nord-vest ale Groenlandei sau în Arhipelagul Svalbard la asemenea tem­peraturi. Însă omul este făcut să re­zis­te și își întinde propria rezistență pînă la ba­ri­e­re pe care nici el nu le cunoaște. Și atunci cînd simți că intervine un mic declic ești obligat să te oprești. Obligîndu-te să te o­prești, începi să judeci și, în momentul în care ai judecat de două ori, de trei ori, abia atunci vezi dacă următorul pas îl faci înainte sau te oprești. Să nu creadă cineva că a fost ușor. Am avut de nenumărate ori impulsul firesc de a renunța, de a mă întoarce, că la urma urmei ceea ce lăsam acasă era mult mai comod și mult mai plă­cut decît ceea ce trăiam sau vedeam aco­lo. Însă dorința aceasta de cunoaștere și fas­ci­nația aceasta a frumosului – căci nordul și zonele acelea sînt extrem de tentante pentru un om de rînd – constituie o atrac­ție deosebită. Dacă vă place arta, e ca și cum un pasaj muzical dintr-o simfonie te atra­ge în mod deosebit și ai vrea în nenumărate rînduri, în nenumărate interpretări, să o auzi din nou. Acolo nimic nu seamănă cu ce este aici, totul este în schimbare, iar lucrurile acestea te țin pe poziție.

Și, reîntorcîndu-te în lumea reală, vii mult mai încărcat. Vii cu un ba­gaj e­mo­țional, vizual, științific chiar, care te fa­ce să ai o oarecare superioritate asupra ră­ului, asupra nerealizărilor minore care sînt aici, asupra unor lucruri care nu îți convin. Privești altfel viața. Și nu e o superioritate care presupune să privești cu nasul pe sus, ci ai o altă înțelegere a lu­cru­rilor care se petrec într-o societate rea­lă. Din păcate, eu cred că omul nu reali­zea­ză ce dat perfect are de la natură. Eu nu spun că natura aceasta a fost creată de Dumnezeu sau că este rodul evoluției în timp al planetei, dar bunul pe care îl avem noi pe Te­rra îl tratăm extrem de superflu. Gîndiți-vă că un dezechilibru din acesta major s-ar putea să ne coste, de aici în­co­lo, pentru generații întregi. Acum, în socie­ta­te, toa­tă lumea pedalează, unii în gol, al­ții în plin, dar toți pentru a ajunge într-o poziție so­cială superioară. În ce se cuantifică poziția aceasta? În cîștig financiar. Dar acesta nu e totul. Nu e totul.

Ați declarat la un moment dat că în perioada facultății nu ați sim­țit efectele regimului comunist. A fost meritul profesorilor, al mentorilor din spatele catedrei?

În perioada studenției și o bună perioadă după aceea într-adevăr nu am simțit lucrurile acestea. E clar că profeso­rii noștri nu ne-au pus niciodată în ipostaze în care să ne facă să spunem că sîntem sclavii sau robii sistemului. Ei își făceau meseria corect, dacă aveau de suportat ingerințe ale politicului în activitatea lor nu transmiteau lucrul acesta și studen­ți­lor. Și era perfect. După aceea am avut privilegiul să intru într-un colectiv de cerce­ta­re fără a mă lovi de căutarea unui loc de mun­că, care la vremea aceea însemna profesor în învățămîntul gimnazial sau liceal. Ul­te­rior însă lucurile s-au deteriorat și vreau să vă spun că ultimii ani dinainte de ’89 erau dezastruoși din acest punct de vedere. Absolut totul era condiționat de influența aceasta a partidului. Gîndiți-vă că nu pu­teai să respiri doctorat dacă nu erai membru de partid. Nu puteai să promovezi dacă nu făceai parte dintre structurile de conduce­re. Nu puteai să obții o locuință modestă dacă nu erai în grațiile partidului. Li­ber­ta­tea la care am visat cu toții s-a realizat în 1989, numai că libertatea nu este nu­mai o sumă de drepturi. Ea se construiește în timp și marile libertăți s-au bazat întîi pe constrîngeri și pe rigoare. În momentul în care ai rigoarea necesară și știi exact de ce drepturi beneficiezi dar și ce obligații ai. Libertăți fără obligații nu există în nici o societate ultra-democratică.

Nici o universitate nu poate rezista competiției dacă nu este implicată în proiecte de cercetare

S-a vorbit mult despre faptul că legea educației a mutat puterea de decizie din mîinile rectorului înspre Se­nat, iar președintele acestei institu­ții capătă, teoretic, o putere de­ci­zio­na­lă cel puțin egală cu cea a rectorului. Cum ve­deți raportul de putere dintre pre­șe­dintele Senatului și rectorul unei universități?

Întrebarea aceasta este un fel de cutie a Pandorei. Dacă vreți să o des­chi­dem eu spun să vorbim în virtutea le­gii. Eu n-aș crede că această funcție de pre­ședinte al Senatului trebuie raportată neapărat la putere. Eu sînt președintele Se­natului, dar nu cred că beneficiez de o putere specială. Puterea nu este a pre­șe­din­telui, ci este a Senatului. Însă legea este una și, ca orice lucru în România, da­că aceasta nu are și mecanisme de aplicare în mod real poate fi înțeleasă în fel și chip. Poți să aplici legea ad-literam, poți să fii în spiritul legii, iar uneori se poate să fii pe lîngă aceasta. Noi am încercat să aplicăm mereu legea și, făcînd asta, e clar că hotărîrile importante care derivă din lege sînt de competența Senatului. Dar nu toate. Sînt o serie de lucruri care țin de competența biroului executiv al Con­si­liu­lui de Administrație, care îl are în frunte pe rector. Deci rectorul trebuie apreciat pentru ceea ce face căci, în ultimă in­stan­ță, fiind ordonator principal de credite, el are, cum se spune în popor, pîinea și cuțitul. Cum se taie, cum se distribuie pîinea ace­ea, de aceasta trebuie să vegheze Senatul. Din acest motiv eu încerc să construiesc un raport corespunzător între președintele Se­na­tu­lui și rector, între Senat și Consiliul de Ad­mi­nistrație. Nu sîntem pe poziții de for­ță, care-pe-care, în nici într-un caz. Nu este stilul meu. Încercăm să găsim calea cea mai simplă prin care poate funcționa acest mecanism. Nu pot să spun că este ușor. Este foarte complicat, dar de fiecare dată nu încercăm să subordonăm sau să fim sub­ordonați de o parte sau de cealaltă. Deși sînt păreri contrare în fiecare tabără care pretind că au dreptate. Nu. Dreptatea se construiește și o hotărîre a Senatului UAIC se respectă. M-ați căutat astăzi în biroul președintelui de Senat, dar nu m-ați găsit acolo. Este prima dată cînd se aplică aceas­tă lege în care structura Se­natului este deo­par­te și cea a Consiliul de Administrație de partea cealaltă. Pînă acum, cele două entități erau cumulate. Și de asta într-o uni­versitate mare erau spații adecvate pentru rector, prorector, Birou Senat și așa mai departe. Acum, lucrurile acestea trebuiesc rezolvate și pentru cea­laltă componentă, pentru Senat. Nu o să spun „domnule vrem neapărat un spațiu al nostru” pentru că nu este de unde. Se vor găsi soluții și pentru biroul preșe­din­telui Senatului, că nu moare nimeni dacă nu are el în mo­men­tul în care e numit un birou. Im­por­tant e să facem ceva, să construim ceva în folosul comunității academice.

În vizita sa la Iași, ministrul delegat Mihnea Costoiu vorbea despre posibilitatea demarării unui nou program de burse doctorale finanțat prin Programul Operațional Sectorial al Dez­voltării Resurselor Umane. Ținînd cont de faptul că rambursările de la progra­mele în curs au întîrziere de mai bine de 12 luni, cu cît entuziasm s-ar mai implica universitatea în noi proiecte finanțate POSDRU?

Avem oameni foarte competenți, atît la departamentul de științe cît și la cel de socio-umane, sînt fel de fel de proiecte, unele în derulare, unele cu eficiență financiară altele cu eficiență ști­in­ți­fică. Orice universitate nu poate rezista competiției dacă nu este implicată în pro­iecte de cercetare. E clar că dacă vrem să creștem în ierarhia universităților interna­ționale aici trebuie să ajungem. Și de ace­ea, oricît de greu va fi sperăm să găsim mij­loa­cele, în special cele de natură financiară, pentru a continua proiecte și pentru a angrena atît cercetătorii și cadrele didactice în cît mai multe dintre acestea. Fie că sînt obținute prin competiție națională sau internațională, de la mediul de afaceri, mediul privat sau din alte surse, trebuie să asigurăm resursele financiare necesare in­frastructurii pentru a putea dezvolta posibilitatea ca personalul de cercetare să poa­tă să își valorifice creația științifică prin lucrări cît mai bine cotate. E greu. Sîntem într-un ușor impas financiar, trebuie să re­cunosc lucrul acesta. Nu e vorba nici de colaps, nici de faliment. Soluții vor trebui găsite. De aceea avem și un minister, de aceea avem o conducere și un Senat pentru ca să găsească soluțiile cele mai bune. Dacă lumea comunică și dacă minis­terul își întoarce ochii și spre noi.

Ca universitate de stat, noi n-ar trebui să alergăm după studenți cu taxă

La nivel de finanțare, nici anul acesta bugetul educației nu a atins cota de 6% din PIB. Care considerați că sînt cele mai importante consecințe ale subfinanțării învățămîntului? Pentru că vorbim despre o subfinanțare.

În momentul în care oferi ceva, poți să și ceri. Nu poți să nu oferi nimic dar să ceri în permanență. Trebuie să fie un echilibru. E clar că învățămîntul este subdezvoltat. Au fost și cîțiva ani în care finanțarea învățămîntului superior și a cer­cetării era una acceptabilă.

În preajma lui 2008.

Exact. Acum ar trebui să ne gîn­dim și să facem o analiză a acelei pe­rio­a­de, să vedem dacă efortul financiar de atunci se regăsește în creșterea calității, în eficiența cercetării, a învățămîntului superior. Dar în opinia mea, lucrul cel mai important care ar trebui făcut acum este ca distribuția fondurilor să fie făcută în funcție de rezultate. Avem domenii care sînt eva­lua­te și clasificate. Avem universități, chiar dacă nu toată lumea recunoaște, de top sau universități de mijloc. Nu le poți finanța egal. Mi se pare incorect ca o facultate sau un departament dintr-un centru X din Ro­mânia să fie cotate superior unor do­me­nii de la UAIC, pe baza la ceea ce au pro­dus pînă în acel moment. Lucruile acestea țin de o mag,MsoNormalCambriamargin: 0cm 0cm 0pt3ie neagră aș putea să spun, nu de re,alitate. Dacă un domeniu X este finanțat mai bine decît un domeniu de la UAIC și lucrul acesta nu se bazează pe realitate, atunci riști ca acel domeniu să falseze în continuare, să mintă și să nu pro­ducă, dar riști în același timp să de­cre­di­bilizezi și să diminuezi importanța do­me­niului de la unveristatea de elită. Aici e problema. Pînă una alta, efectul este că din 2008 pînă acum, finanțarea care se face tot pe student-echivalent scade, sca­de, scade. În condițiile date, avînd în ve­de­re că populația școlară este în scădere, numărul de absolvenți de bacalaureat es­te în scădere, apetitul pentru universități în scădere, dorința de a face studii în străinătate este mai mare, numărul de studenți de la universități este în scădere. Veniturile proprii sînt din ce în ce mai mici și atunci te trezești în fața unor probleme financiare foarte mari.

Și nu considerați că proble­mele financiare au împins pînă și universi­tățile de top să coboare ștafeta și să sa­crifice calitatea la nivelul admiterii?

A fost și o greșeală de sistem. Gîndiți-vă cum a fost bacalaureatul acum cîțiva ani. Era o competiție ca pe vremea comunismului cînd cincinalul trebuia îndeplinit în patru ani și jumătate. Așa era și aici o competiție între liceele din Ro­mâ­nia, care dintre ele obțin cele mai multe medii de zece. Iar mediile acelea, nu toa­te, dar multe, erau false. Toate rezultatele erau supra-evaluate. Iar în momentul în care ajungeau elevii în mediul universitar ve­deai diferența. Însă de doi ani încoace bacalaureatul a ajuns să însemne un examen serios, care a ajuns să filtreze. Lu­crul acesta se remarcă la nivelul general al studenților din anul I și al II-lea. Este o creștere. E clar că în ceea ce ne privește, ca universitate de stat, noi n-ar trebui să alergăm după studenți cu taxă. Dacă în­vă­țămîntul superior ar fi gîndit pentru un număr rezonabil de studenți de care să te poți ocupa realmente și să nu fim obligați să asigurăm resurse financiare din venituri proprii, de la studenții cu taxe, ci să avem asigurate aceste resurse, nu pentru cercetare și infrastructură, ci pentru edu­ca­ție, pentru plata cadrelor didactice, a bur­selor și restul lucrurilor curente. Ar tre­bui la nivel de țară să gestionăm corect re­sursele pe care le avem și să încercăm gradual să respectăm și legea. Să atingem acel prag de 6% din PIB. Pînă atunci căutăm soluții. Dar sînt lucruri care uneori devin ușor strigătoare la cer. Cînd ob­servi că resursele financiare se duc spre universități care lasă de dorit… Aș da un exemplu. Ce resurse au fost cheltuite – știm noi pe ce criterii?! – pentru o univer­sitate cum a fost cea din Oradea, care la un moment dat a avut un rector ce a avut probleme cu justiția și al doilea la fel? Au consumat niște resurse pe care nu le meri­tau pentru că raportau ceva care nu aveau, un număr de studenți fals. Banii aceia s-au dus, resursele s-au cheltuit fără acoperire.

Sîntem plătiți pentru activita­tea didactică, dar sîntem promovați pentru activitatea științifică

Dar problema aici a fost la legislație. În urma clasificării, finan­ța­rea nu a venit diferențiat și ordonanța 92/2012 a modificat multe dintre pre­ve­derile legii naționale.

Și s-ar putea să ne vedem peste două-trei luni și să spunem că nu mai vorbim aceeași limbă pentru că s-a schimbat din nou legislația. Și asta e o problemă. Pro­vizoratul acesta este foarte greu. Să nu fiu înțeles greșit, nu vreau să mă întorc pe vremea ministrului Spiru Haret. Dar în momentul în care s-a creat un sistem atunci, acela a fost valabil măcar zece ani. În dorința de a crește valoarea creației știin­țifice toată lumea se raportează la lu­cră­ri­le ISI cu factorul de impact și la scorul de influență. Lucrul acesta are repercursiuni într-un fel și asupra valorii meseriei de bază care este cea de cadru didactic. Toa­tă lumea se duce spre a-și rezolva dosarul. Deci omul în loc să evolueze printr-o com­petiție normală într-un colectiv, fiecare se închide în propria carapace, își rezolvă pro­priul interes, își rezolvă dosarul și pierde din vedere ansamblul care este colectivul de cercetare sau departamentul din care face parte.

Și partea didactică.

Și partea didactică, normal. Că noi sîntem plătiți pentru activitatea di­dac­tică, dar sîntem promovați pentru ac­ti­vitatea științifică. Partea didactică n-are nici un fel de relevanță în promovarea unui cadru didactic. Și aici ar trebui revizuit. Astfel, fără să dau exemple, sînt colegi la noi în universitate care tratează activita­tea didactică la categoria „și altele” pentru că el trebuie să își construiască dosarul ca să poată promova. Și atunci unde mai e re­la­ția între cadru didactic și student pe care se bazează învățămîntul superior? Dacă aceas­tă dualitate dispare, universitatea se trans­formă în altceva. Într-un institut de cerce­tare, într-o cooperativă de activitate ști­in­ți­fică și într-o fabrică de diplome. Doa­mne ferește, bat în lemn să nu fie cazul și univer­sității noastre.

Ordonanța din luna decembrie a anului trecut trece în mîna Senatului responsabilitatea stabilirii numărului de doctoranzi pe care îi poate îndruma un conducător. Pentru a putea lucra eficient, cîți tineri ar putea fi îndrumați de către un singur cadru didactic?

Noi vom discuta lucrul acesta în Senat, dar nu va fi foarte mare. Nu va fi mai mare de zece, e clar. Eu niciodată n-am avut mai mulți și mi-am respectat propria condiție, aveam trei în medie pe an, deci nouă în total. Însă vor fi probleme în facul­tățile unde numărul conducătorilor de doctorat este mai mic. Atunci soluția ar fi, dacă legea se păstrează, să-și rezolve ca­dre­le didactice rapid abilitările care le rezervă dreptul de a fi conducători doctorat. Însă, în alte universități, s-ar putea să fie probleme pentru că decizia este în controlul Senatului și mă tem că așa cum a fost pînă acum goana după note mari la Bacalaureat va începe goana pentru a ob­ține abilitări. La noi însă vom păstra criteriile la fel de exigente. Ce vor face ce­le­lalte universități nu știu. Dar să nu îmi spu­nă nimeni că un conducător de doctorat poate avea 25 de doctoranzi. Nu îți ajunge timpul fizic. Ca să verifici și să îndrumi atîtea teze este o responsabilitate enormă. Nici nu vreau să se transforme conducerea de doctorate într-o întrepindere care funcționează la foc continuu ca uzină de făcut doctori. Eu și așa mă în­gro­zesc de cîți doctori sînt. Nu ar fi lipsit de interes să vedem cîți dintre doctorii cu diplomă din țara aceasta au, după ob­ți­ne­rea titlului, un loc de muncă care să fie cît de cît compatibil cu specializarea pe care au făcut-o în cadrul doctoratului. Știu și știm foarte bine că sînt și doctori șomeri.

Cătălin HOPULELE

Autor:

Opinia Studențească

Revistă săptămînală de actualitate, reportaj și atitudine studențească, editată de studenți ai Departamentului de Jurnalism și Științe ale Comunicării de la Universitatea Alexandru „Ioan Cuza din Iași”.

Adaugă un comentariu

Etichete:

Opinia studențească este o revistă săptămînală de actualitate, reportaj şi atitudine studenţească, editată de studenţi ai Departamentului de Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării de la Universitatea Alexandru „Ioan Cuza din Iași”. A fost înfiinţată în 1974 și continuă tradiția școlii de presă de la Iași.

Căutare

Back to Top