Trebuie să reînvățăm a visa, chiar cu riscul de a produce lucruri groaznice

Interviu cu scriitorul Vasile Ernu

Nici în România, nici în Republica Moldova. Vasile Ernu a vrut în URSS, pentru că acolo a simțit că-i patria sa. După tinerețea petrecută în comunism, scriitorul s-a mutat pe „Tărîmul Făgăduinței”, purtînd după el nostalgiile. A avut curajul și le-a adunat în prima sa carte, „Născut în URSS”. Prin ea, a vrut să le spună tuturor că există viață chiar și în comunism, nu să apere vechiul regim. Știe prea bine ororile pe care le-a produs, dar crede că suferința este în orice sistem. Sub altă formă, însă. În cea de-a doua carte nu a mai vrut el să povestească. I-a pus pe Marele Instigator și pe Vasiliy Andreevici în “Ultimii eretici ai Imperiului”, să discute despre valorile societății, fie ea comunistă sau capitalistă. Numai că ei s-au încăpățînat și ne-au arătat o Românie îmbătrînită, cu politicieni hulpavi și oameni fără idealuri. Numai din cînd în cînd, autorul le-a mai adus aminte că „dacă nu ai utopie, îți dispare realitatea”.

Mă consider un copil al Imperiului Sovietic

OPINIA VECHE: De ce în toate descrierile dumneavoastră apare „Vasile Ernu este născut în URSS” și nu „Vasile Ernu s-a născut în URSS”?

VASILE ERNU: Acum, povestea cu URSS este evident o chestiune care mi-e foarte simplu s-o privesc. Pe de o parte, a fost amprenta primei cărți care a avut un nume foarte puternic. Mi-a plăcut foarte mult și am ținut foarte mult la numele acesta de „născut în URSS”.

A rămas ca un clenci din cauza teoriei mele că în România sînt foarte multe clișee legate de Basarabia, Republica Moldova. Atunci am vrut să mă detașez. Am scris de nenumărate ori și în carte: eu mă definesc în primul rînd cu patria în care m-am născut și în care am trăit. Aparțin acestui spațiu sovietic. Că îmi este specifică și partea Republicii Moldova, nici o problemă, nu ascund chestia aia. Mie îmi place să gîndesc cu patima aceea, mă consider un copil al Imperiului Sovietic. Așa mi-a fost dat. Nu am ales eu să fiu în acel Imperiu. Țara, patria au dispărut, acum nu mai există.

În a doua carte, chiar scriu despre faptul că încerc să îmi înșusesc o nouă patrie. Deocamdată sîntem într-un mic conflict, dar asta este noua mea experiență. România este un spațiu nou în care am intrat, chiar dacă stau aici de 20 de ani. Practic am ajuns la vîrsta în care am avut 20 de ani în Uniunea Sovietică și 20 de ani în România.

O.V.: Care este diferența în a te naște în URSS și a trăi și a crește în România?

V.E.: URSS, pe lîngă faptul că a fost un sistem politic de o manieră tragică, este fostul imperiu definit prin două mari trăsături. Un imperiu preluat din vechiul țarist, care are manierele, spațialitatea și acel spirit imperial. În același timp, este o chestie nouă și radicală care de fapt e o utopie de tip comunist care ne-a intrat prin toți porii. Este o utopie mult mai radicală decît cea pe care am cunoscut în România.

Pentru mine, utopia comunistă chiar a avut loc. A fost un soi de ideal pus în practică și în realitate. Utopia, în general, produce, monstruozități de tip Gulag, dar și opere de mare valoare. Acesta este paradoxul unui spațiu de tip sovietic care a produs orori și, în același timp, lucruri de o profunzime extraordinară. Asta, am învățat în Imperiu. Dar, eu scriu în limba română, aparțin și acestei zone. Educația mea este legată de limba și cultura română într-o bună măsură și atunci a fost pur și simplu ca un spațiu în care am reînceput. Pentru mine, România este ca o limbă învățată la maturitate. O înțeleg, dar lipsesc cîteva nuanțe.

Sînt chestii pe care nu le înțeleg. Mi-a fost foarte greu să învăț, să simt mai degrabă, conceptul de „bășcălie”. E un „fenomen” foarte straniu pentru mine. Îmi dau seama că atunci cînd trăiești într-o cultură de tip românească, percepi acest termen ca pe un lucru natural care îți aparține. Mie îmi este un lucru străin, îl percep, îl înțeleg, dar nu este atît de intim ca multe alte sentimente. Sînt într-un permanent infinit față de fostul spațiu în care nu mă mai pot întoarce, lumea care a dispărut și față de propria cultură în care trăiesc acum și pe care mi-o asum. Mă consider un scriitor de limbă română, care aparține acestei culturi, dar cu aceste mici diferențe. Dar cred că și aici este un lucru pozitiv. Culturile se construiesc în general pe diferențe, mai mult decît pe asemănări.

Nostalgia nu are nimic periculos

O.V.: Cînd ați realizat că a dispărut URSS-ul dumneavoastră?

V.E.: Eu fac parte din generația care a trăit ultimii ani din schimbarea profundă a regimului, am fost cel care a participat foarte activ în mișcările tinerilor de stradă, culturale și așa mai departe. Cînd a avut loc oficial destrămarea Imperiului ne-am bucurat foarte mult, însă mi-am dat seama de dispariția sa mult mai tîrziu. Știam oficial, dar încă îl trăiam, exista în continuare pentru mine. În mod real am început să conștientiez, să îmi dau seama că lumea s-a schimbat definitiv, undeva prin 1996. Una este să știi, teoretic, gata nu mai este, dar dispariția apare în momentul în care discursul despre dispariție nu mai are sens.

Faptul că mai vorbești despre sovietism și nici discursul anticomunism nu mai funcționează, atunci îți dai seama că acea lume a dispărut. Despre ea, acum, poți face arhive, poți să povestești, dar deja e ca o chestie nu numai constatată, simți dispariția acelei lumi. Prima mea carte vine tocmai în urma acestei lumi. În momentul în care ai un spațiu deja destul de mare față de faptă, poți să ai chiar și o anumită formă de nostalgie. Din punctul meu de vedere, nostalgia nu are nimic periculos, este un mod de a fi după o vreme, nu după un spațiu sau după o formulă ideologică. Ține de timp, nu de ideologie.

O.V.: Cum ați reacționat cînd s-a produs acea schimbare?

V.E.: A fost o conștientizare treptată. Acest lucru apare în momentul în care faci un soi de arhivare, începi să simți lipsa unor lucruri. De exemplu, cînd îți moare cineva foarte drag, îți trebuie o perioadă îndelungată pînă să îți dai seama de lipsă. În momentul în care realizezi acea lipsă și nu mai poate fi înlocuită, conștientizezi că acel om chiar a dispărut și începi să trăiești.

În momentul în care URSS-ul devine un spațiu doar al memoriei – în sensul că nici obiectele nu le mai găsești, nici măcar lucrurile care îți erau la îndemînă, o haină, un biscuit – atunci le simți lipsa. Pentru mine a fost o perioadă mult mai lungă, au trecut vreo cinci șase ani pînă cînd am început să conștientizez că a dispărut o lume și că am intrat într-o cu totul alta. Una care se contruiește din mers, o lume la care participăm și este cu totul altceva, cu toate că sînt elemente comune.

România era Tărîmul Făgăduinței

O.V.: Cum se arăta lumea nouă?

V.E.: Erau niște ani de inconștiență, de optimism. Anii ’90 sînt niște ani ai epuizării în care s-a consumat foarte multă energie fără a se construi nimic. Au fost niște vremuri în care am consumat fără să ne dăm seama ce se întîmplă cu noi. Singurul lucru benefic a fost acel gen de libertate fără margini. A venit ca un recul la comunism. Anii în care am început să construim au venit mult mai tîrziu. Eu cred că și acum sîntem în continuarea acelor ani nebuni. Sîntem într-un soi de fundătură și va trebui să ne regîndim toată strategia. Am ajuns la un echilibru în care ne dăm seama că nici lumea în care am intrat nu este atît de perfectă. Este o lume cu la fel de multe probleme ca și vechea lume.

OV.: Putem spune că s-a produs un fel de șoc în momentul în care ați venit în România?

V.E.: Noi am fost rupți de spațiul românesc într-o formulă politică și ideologică destul de radicală, destul de clară. Pentru noi, România era un spațiu idilic. Era un fel de patrie ideatică unde ne vom întoarce. Era Tărîmul Făgăduinței, în sensul mai degrabă cultural decît real. Oricum noi trăiam mai bine atunci decît românii, nu ne interesa partea reală. Visam că aici o să vin și o să fie cum am citit în cărți. Cînd am venit, lumea întreba de televizoare, mașini de spălat. Ne-am dat seama că trebuie să ne regăsim în anumite grupuri, persoane.

Cultura română e un grup format din foarte multe elemente. Eu acum sînt foarte critic cînd vorbesc, dar sînt din cu totul altă poziție: aceea a omului din interior. Este foarte ușor să critici cînd vii din afară, nu cunoști și spui „asta este prost”. Acum sînt critic din poziția omului care încearcă să construiască ceva. Nu sînt pentru demolări. Eu sînt pentru a pune în discuție elemente din cultura română. Asta fac în general și pentru a încerca să vin cu proiecte foarte viabile. Eu cred că se poate face încă o mulțime de lucruri interesante.

O.V.: România poate fi considerată un fel de copil urît al URSS-ului?

V.E.: E foarte straniu pentru mine. România nu s-a sincronizat cu majoritatea țărilor din jurul ei. Cînd toată lumea a luat-o spre stînga, ea a luat-o spre dreapta, cînd a luat-o spre stînga, toată lumea a luat-o pe dreapta. România avea un soi de comunism cu tentă internaționalistă. Cînd lumea intra cu tancurile în Cehoslovacia, ea nu a intrat. În schimb, cînd lumea a vrut să schimbe fundamental Perestroika, ea a fost împotrivă. Întotdeauna a fost puțin în contra cu tot ce se întîmpla în zonă. Uneori în avantajul ei, dar de cele mai multe ori, în dezanvantajul ei.

Eu cred că problema cu comunismul și capitalismul este că de fapt cele două nu au fost. Noi avem un fond mult mai puternic care este înrădăcinat în istorie. A da vina doar pe comunism pentru că noi sîntem așa, mi se pare pur și simplu banal.

Nu zic că nu a produs rău, evident că da. Însă, dacă te uiți atent în perioada interbelică, noi ne-am comportat la fel. Nu eram capabili să facem un Guvern care să țină mai mult de un an.Voturile se furau, proiectele de modernizare a țării nu prea au existat. Au fost același tămbălău.

Îmi place foarte mult perioada pașoptistă. A fost un moment demn, în care un grup de boierași tineri, care s-au întors de la Paris după Revoluția Franceză, au înțeles foarte bine și au reușit să pună în practică modernizarea României într-un proiect foarte viabil. Practic, Unirea și primele generații de intelectuali care au venit, sînt în urma acestor mișcări ale pașoptiștilor. De exemplu, perioada interbelică care se consideră, din punct de vedere intelectual, perioada de glorie, eu o consider un regret. Dar este părerea mea, am argumente în acest sens, respect foarte mult acea generație, dar pentru mine este mai degrabă o formă de stagnare. Dar sînt niște elemente istorice care-s de discutat.

Criza trebuie să fie atît de mare, încît să nu mai existe nici o speranță

O.V.: „Pentru a avea o patrie, nu trebuie să-i cunoști limba, obiceiurile, etc. Trebuie să o însușești”, spuneați la un moment dat. Ați reușit să vă faceți din România noua patrie?

V.E.: Patria o înveți ca pe o limbă. Cînd te naști în ea și trăiești, nici nu îți mai pui probleme foarte multe. În momentul în care vii cum am venit eu în România la 20 de ani și mi-am asumat această rămînere aici – de a scrie în limba română, de a participa cît pot la această cultură – evident că mi-am dat seama că există o diferență și trebuie să învăț și să păstrez această chestie specifică.

Este o luptă pe care o duc zi de zi, e o luptă care uneori te înfurie, uneori te bucură. Pentru mine, acest mod de a fi într-o stare conflictuală e fecund. Nu mă plîng de chestia asta.

O.V.: Ar putea un român, care vede țara lui de acum, să spună că și-a pierdut patria?

V.E.: Eu zic că perioada politică în care ne aflăm este sub nivelul epocii ceaușiște, din cauză că atunci aveam un sens. Știam că dușmanul este regimul, știam că vrem o altfel de societate. Atunci aveam un orizont politic, acum nu mai avem deloc. Totul s-a blocat. Întrebarea „eu cu cine votez?” a devenit tautologică; orice am vota, nu se schimbă nimic.

Toți sîntem dezamăgiți și spunem că nu ne mai reprezintă, întind paharul de podea și o luăm în toate părțile lumii. În același timp, trebuie să știm că tot ce se întîmplă în jurul nostru, este în mare parte din vina noastră, a modului de explicare, de discuții, de organizare. Întotdeauna am mers pe ideea de a încerca să găsim o platformă de explicare pentru ceea ce ni se întîmplă și a asumării responsabilității.

Problema foarte mare în România este legată de incapacitatea oamenilor de a-și asuma răspundere, chiar și atunci cînd greseșc. Responsabilitatea noastră este foarte mare, acum că ești supărat pe țară și a pleca în munți sau în Canada, nu este o soluție pentru mine sau pentru alții. Uite, de exemplu, despre criză. Eu regret că este atît de mică. Criza trebuie să fie atît de mare, încît să nu mai existe nici o speranță. În momentul în care nu mai există nici o speranță, abia atunci zic să punem problema „ce facem mai departe?”. De asta spun că în momentul în care intrăm într-un blocaj total, s-ar putea abia atunci să apară premise pentru o nouă formă de discuții, de chestionare. Eu sînt pentru regîndirea, regăsirea unor noi proiecte.

O.V.: Deci românii își aruncă țara într-un colț, să se descurce ceilalți cu ea?

V.E.: Cred că a da vina pe celălalt nu este soluția. Unul din trucurile românești foarte utilizate este externalizarea vinei, cînd cred că ar trebui să fie internalizată. Să ne dăm seama că fiecare dintre noi are o bună parte din vină. Abia în momentul ăla putem să gîndim lucrurile constructiv.

O.V.: Acest „obicei” de a da vina pe celălalt vine tot din perioada comunismului ?

V.E.: Eu nu cred că am luat ceva din comunism. A fost un mecanism, o formă, într-o bună parte o formă de modernizare, cu bunele și cu proastele variante. De exemplu, modernizare destul de aberantă a funcționat ca o astfel de formă.

În ce măsură am preluat lucruri din comunism? Evident că am preluat anumite lucruri. Dar eu cred că fondul problemei nu este luat de acolo, ele sînt mult mai profunde și duc în istorie. De exemplu, uită-te la modul în care ne raportăm la puterile externe, e același mecanism pe care îl avem de la turci. Noi întotdeauna ne închinăm la poartă. Noi avem un mecanism de umilință și de a ne raporta fără a gîndi, e însușit de sute de ani. Nu trebuie să dăm vina pe comunism, el are problemele lui.

O.V.: Dacă sînt atîtea sute de ani de „tradiție”, mai există vreo speranță?

V.E.: Eu sînt pe principiul reutilizării. Orice chestie negativă poate fi transformată într-un lucru pozitiv. Totul este să avem puțină istețime și un anumit gen de proiecte care pot fi reutilizate. Sînt foarte multe lucruri care pot fi revalorificate, care pot fi folosite într-o manieră pozitivă.

Problema e că noi nu avem răbdare să gîndim, să consumăm niște planuri concrete. Este o grabă, o incapacitate foarte mare de a avea reflecție asupra propriilor noastre gesturi. Facem și după aceea foarte rar ne întoarcem să vedem ce am făcut și de ce anume. Este foarte important să avem o reflecție asupra propriilor noastre gesturi.

***

O.V.: România a fost proiectul mai multor utopii. Dar le are și pe ale ei?

V.E.: România, într-adevăr, dacă ne uităm la literatura ei, îi lipsesc două lucruri: utopiile și antiutopiile ei. Stăm foarte prost la acest capitol. Noi nu am fost producători de utopii și nici nu am activat în sensul profund al termenului. Acum, ideologia dominantă este cea care critică utopia ca fiind ceva negativ în esență, eu cred că pentru a avea realitate, trebuie să avem viitor. Iar pentru a avea viitor trebuie să avem utopii. Trebuie să reînvățăm a visa, chiar cu riscul de a produce lucruri groaznice. Asta este menirea omului, omul are actualitate, dar într-o perspectivă de sens a viitorului. Dacă nu ai utopie, dacă nu ai viitor, îți dispare realitatea. Ceea ce se întîmplă acum este că noi nu mai avem. Noi trăim într-un soi de funcționalism.

Copilul teribil al Imperiului

Cartea de debut a scriitorului Vasile Ernu, „Născut în URSS”, a apărut în anul 2006 la editura Polirom. Autorul prezintă societatea fostei Uniuni a Republicilor Sovietice Socialiste, avînd în vedere anii pe care i-a petrecut în Republica Moldova, înainte de a veni la studii la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. Cartea s-a bucurat de un mare succes, el a continuat să publice texte și materiale multimedia despre vechiul imperiu pe site-ul personal, considerînd drept o extensie multimedia. În 2007, apare în limba rusă și a fost lansată la Moscova, sub egida editurii Ad Marginem. În același an, cîștigă Premiul pentru Debut din partea Uniunii Scriitorilor din România și Premiul pentru Debut al României Literare.

Privită ca o continuare, a doua sa carte, „Ultimii eretici ai Imperiului”, prezintă povestea a doi eroi din două societăți diferite. Bătrînul, Marele Instigator, a fost un disident al Uniunii Sovietice care a încercat să-l asasineze pe Stalin, iar tînăr care este un scriitor specialist în fraudarea bancară. Pe parcursul volumului, cele două personaje principale pun în discuție societatea română și cea sovietică, făcînd comparație între cele două. „Mentalitatea românilor este una ierahică și difuză. Ea e ierarhică, adică inegalitară, și difuză – locul unei persoane într-o ierarhie îi determină locul în societate în general”, scrie autorul în volumul său.

Dincolo de asta, tratează într-o manieră diferită față de prima sa carte simbolurile fostului regim de la Kremlin. Pentru el, „sensul Gulagului este acela de a pune viața și moartea în același orizont de sens”, iar acum a reușit să-l redefinească, adaptîndu-l la societatea actuală, numindu-l Glamour Gulag. Într-un interviu acordat cotidianului „Ziua”, autorul mărturisește că „părinții mei au trăit Gulagul sub forma unei tragedii, eu trăiesc Gulagul sub forma unei farse, pe care o numesc Glamour Gulag” .

Cartea mea nu e nici istorie, nici eseu

O.V.: Ce le leagă pe cele două personaje din ultima carte, Vasiliy Andreevici și Marele Instigator?

V.E.: Le leagă cel mai important lucru, un anumit gen de reflexe. Ei se regăsesc prin faptul că ambii sînt niște oameni foarte curajoși și întotdeauna încearcă să gîndească problemele cu care se confruntă sau le pun în discuție într-o manieră total diferită. Ei sînt oamenii care gîndesc împotriva curentului, de asta i-am numit eretici. Sînt cei care ies dintr-o comunitate majoritară, pe care o cunosc, dar gîndesc altfel. Sînt incomozi pentru comunitatea majoritară. Ceea ce îi unește este gîndirea eretică, în contrasens celei dominante.

O.V.: Vă regăsiți în ambii?

V.E.: Sînt eroii mei, mă regăsesc în ambii, uneori mă mai supăr pe ei, uneori mă mai enervez.

O.V.: Reprezintă starea conflictuală a dumneavoastră de care vorbeam la început?

V.E.: Da, putem spune. Sînt un construct al meu, cu toate că arată ca o carte documentară, mă regăsesc în foarte multe lucruri. Evident că nu este una de eseu, în sensul în care se ocupă de constatarea anumitor adevăruri, ci mai degrabă de un anumit gen de reflexe. Cartea mea nu este nici istorie, nici eseu, în sensul de stabilire a adevărului, ci mai degrabă în cel de thriller filosofic, în care totul se povestește într-o manieră nebună. Sînt o mulțime de idei care sînt spuse lejer. Scopul cărții este ca cititorul, după ce a citit-o, să rămînă cu niște semne de întrebare sau să rămînă nervos. Acesta este mecanismul pe care am construit-o. Încerc să fac oamenii să-și dea seama apoi că viața este oferită o singură dată pentru a nu muri prost, în rest, Dumnezeu cu mila.

O.V.: Marele Instigator e diferit de Gică Contra?

V.E.: Da, Gică Contra este un personaj care se opune de dragul opunerii. Omul nostru nu se opune de dragul opunerii. Nu face din asta un scop, ci încearcă să găsească formule și grile de interpretare care, o dată puse în discuție, să creeze noi platforme de gîndire. Nu scopul în sine este de a fi împotrivă, ci de a găsi formule noi și fecunde de discuții, dialog.

O.V.: Marele Instigator a trecut prin utopia URSS-ului și a Occidentului? Reușește să și-o găsească pe a lui?

V.E.: Strict de ceea ce s-a întîmplat în carte, personajele nu vin să propună nimic. Ei sînt la un soi de fundătură, nu găsesc lumi fermecate. În momentul în care am ajuns într-o fundătură, abia atunci modul de discuție poate crea o perspectivă, o platformă pe care putem să construim ceva. Sîntem într-un moment în care punem în discuție absolut totul. Eroii mei pun în discuție totul, tocmai pentru a regîndi o platformă, altceva. Ce anume?, mă voi regîndi în cartea următoare.

O.V.: Cînd v-a fost rușine că sînteți om?

V.E.: Este un citat din Agamben. Personal, cred că este o chestie livrească, asta cu rușinea. Cînd citești și vezi o mulțime de grozăvii care s-au întîmplat într-un spațiu și un loc în care ai trăit cum este, de exemplu, producția de tip Gulag, începi să îți pui întrebări foarte grele: „cum am putut să facem așa ceva?”. Așa cum și astăzi ne punem foarte multe întrebări despre ce se întîmplă. Și astăzi mi-e rușine că sînt om și deseori, văzînd incapacitatea noastră de a avea grijă de copii, de de oamenii care sînt neprotejați, neajutorați. Noi astăzi nu mai avem ochiul pentru a vedea suferința din jurul nostru. Noi tot timpul spunem „ aaa, că în anii 50 era…”, dar în jurul nostru se întîmplă la fel de multe grozăvii și nu ne dăm seama de lucrurile astea și trecem cu ușurătate. Mă tem de această ușurătate și superficialitate și ignoranță în care trăim. Ignoranța de astăzi produce la fel de multă nedreptate și suferință la fel ca în trecut.

George GURESCU