Teodor Baconschi: Nimic nu-l împiedică pe tînărul de 25 de ani de astăzi să-și construiască o altă Românie

Din decembrie 2009 și pînă spre sfîrșitul lui ianuarie 2012 a fost Ministrul de Externe al României, iar acum candidează pentru un post de senator, în Colegiul Copou din Iași, din partea Alianței România Dreaptă. Dacă va pierde, „sînt providențialist. Mi-am asumat ad litteram «facă-se voia Ta» din rugăciunea domnească”, îmi zice Teodor Baconschi. „Socotesc că înțelegem ce ni se întîmplă abia a posteriori, cînd avem o oglindă retrovizoare.” De spațiul politicii s-a apropiat încă din ’90, cînd a fost consilier în Ministerul Culturii, deși într-un partid n-a intrat pînă în 2010. La Vatican, a fost cel mai tînăr am­ba­sador, la 34 de ani. Numit în 2001, director general în Ministerul Afacerilor Externe, din 2002 și pînă-n 2005 a reprezentat România în Portugalia. Întors în țară, devine Secretar de Stat pentru Afaceri Globale în Ministerul Afacerilor Externe, dar în 2006 este demis după restructurarea ministerelor inițiată de Călin Popescu Tăriceanu. E anul în care devine consilierul președintelui Traian Băses­cu. În anul următor, este numit ambasador în Franța, iar în 2008, ambasador în Principatul Andorra și Principatul Monaco. În 2010 devine membru PD-L. Vorbește despre libertate. Aș vrea să văd cum copilul orgolios și timid, învățat ca orice pionier să nu iasă din bancă, ajunge să aibă gura slobodă, umplînd paginile dosarelor Securității. Să înțeleg ce înseamnă libertate pentru un ambasador, strunit în mod firesc să aibă „păreri oficiale”, iar nu personale.

Ați observat că monahii răsăriteni rîd mai mult decît cei slavi?

Sigur, pen­tru că am studiat la doctorat, la Sor­bo­na, exact regimul socio-cultural al rî­su­lui în patristica greacă, făcînd incursiuni în mo­nahismul egiptean și siro-palestinian. Am vrut să demonstrez că ortodoxia nu e sum­bră. În primul rînd, am ales tema as­ta pentru că ieșeam din comunism – deci, prin excelență, dintr-o perioadă cenușie, în care uitasem să zîmbim sau să rîdem. Iar în al doilea rînd, pentru că nu am vrut să-mi aleg o teză legată de Europa de Est. Aveam ambiția, ca doctorand venit din România, să demonstrez că pot abor­da orice subiect, din afara spațiului meu natal. Fiindcă aveam instrumentarul filo­logic și antropologic necesar, care-mi per­mitea să tratez orice temă – inclusiv una pe care ar fi putut-o alege și un francez, de exemplu. Așa încît mi-am petrecut patru ani și jumătate în șapte biblioteci pa­ri­zie­ne.

Cînd aveați timp? Ați avut rubrici săptămînale la BBC și Europa Liberă, ați lucrat la o librărie de lux, ați fost paznic la Notre Dame…

După Revoluție, guvernul fran­cez a acordat 250 de burse unor tineri români, printre care și mie. Dar, evident, banii nu ajungeau și a trebuit să-mi fac un program în care intrau și colaborările cu două posturi de radio sau mici slujbe, așa cum fac toți studenții din toată lumea. Totuși, grosul timpului l-am petrecut în biblioteci. E o comunitate foarte mare de studenți la Paris, fiindcă sînt 12 sau chiar 13 universități. La Sorbona, evident, e nucleul cel mai prestigios, ca să zic așa, în geografia academică a Parisului, iar o teză de doctorat acolo înseamnă foarte multă muncă, fiindcă exigențele sînt ri­di­cate. Lucrarea ca atare – cel puțin cînd am conceput-o eu – trebuia să aibă șap­te, opt sute de pagini. Apoi, ai în față, la sus­ținere, un juriu format din cinci, șase per­sonalități, veritabile somități – uneori, internaționale, cum era Jacques Le Goff – în fața cărora nu poți să im­pro­vi­zezi.

Jacques Le Goff studiase, la rîndul său, rîsul în…

Exact! În Occidentul Latin și de asta și acceptase să facă parte din co­mi­sie. Eu am fost la cursul lui, iar el nu cunoștea cum stă treaba pe versantul ce­lă­lalt. Chiar mi-a spus că a aflat foarte multe lucruri interesante din teza mea.

Dar dumneavoastră ați des­coperit vreo tehnică de „rîs metafizic” pe care să v-o însușiți sau v-ați „mo­lip­sit” de vreo idee?

Am făcut o cercetare care era, pe de o parte, de istoria ideilor, iar pe de altă parte, de istoria mentalităților, a prac­ticilor socio-culturale specifice comuni­tă­ților bisericilor răsăritene.

Atunci, un monah care să facă mișto de diavol ați întîlnit?

Nu. Asta era specialitatea pă­rin­ților fondatori ai spiritualității monastice în Egiptul secolelor al III-lea, al IV-lea. Pe vremea lui Pahomie și Antonie se petreceau aceste confruntări directe cu diavolii care sînt foarte numeroși – mai ales, în pustiu. Pe atunci diavolii aceștia erau respinși în atacurile lor, de cele mai multe ori, prin sarcasm și ironie. Erau alungați de hohotele de rîs. E fascinantă ideea asta, de-a vedea diavolul nu într-o ipostază înfricoșătoare, ci în una derizo­rie!

De pe la 10, 12 ani am devenit oarecum solitar

Andrei Pleșu nota că în ca­zul său, „un exces al corporalității, nu la­să loc de manifestare suprasensibilului”. Vă găsiți în aceeași situație?

Sigur că și eu detest solemnitatea – artificială, mai cu seamă – și sînt înclinat spre auto-ironie. Îl înțeleg pe domnul Pleșu, care, pe de o parte, de mul­tă vreme e preocupat de teme spirituale și uneori, mistice, dar în același timp, e un om care iubește viața, mîncarea bună și care nu se ia pe el însuși foarte în serios, tocmai pentru a nu se improviza ca profet sau ca dătător de lecții. E o atitudine sănătoasă din punct de vedere spiritual. Împărtășesc și eu aceeași perspectivă. E preferabil să rămîi un om viu și să-ți dai seama că ești, în confruntarea cu misterul, un partener inegal, cunoscîndu-ți limitele și asumîndu-ți-le.

Cum a fost cînd ați dat pri­ma dată cu capul de propria limită?

Am trăit cu conștiința limitelor fiindcă mi se pare că asta face parte din definiția inteligenței. Am fost un copil mai degrabă timid, destul de orgolios și sensibil. Aveam puține prietenii, ori­cum, fiindcă am fost foarte exigent în ale­ge­rea camarazilor de joacă. Destul de timpu­riu am simțit înclinația spre lectură și călă­to­rii imaginare, precum și înclinația spre meditație. Cred că de pe la 10, 12 ani am devenit oarecum solitar.

M-am convertit pascalian la creștinism

Notați în cartea dumneavoas­tră, „Creștinism și Democrație”: „cre­dința însoțită de rațiune e o cale la fel de nesigură, la fel de probabilă, la fel de obscură”. V-ați pierdut încrederea?

Nu mi-am pierdut niciodată cre­dința. O am și astăzi și sper să mor cu lu­mina ei în suflet. Am studiat Teologia, am lucrat la Patriarhia Română, am edi­tat o revistă teologică, iar mai tîrziu, cînd m-am întors de la Paris, am condus o mi­că editură teologică, Anastasia. Prin ur­ma­re, am rămas toată viața în Biserică și în preajma oamenilor Bisericii. Evident că s-a format o anumită conștiință criti­că, dar nu confund planurile.

Ați avut vreodată o credință puternică?

M-am convertit pascalian la creștinism, într-o secundă. Am avut pe la 17 ani o iluminare personală. Eram în că­utare. Exploram acest domeniu, dinspre filosofie, înspre filosofia religioasă și apoi am făcut pasul hotărît către studii teolo­gi­ce, însă era o căutare intelectuală, ba­za­tă pe scepticismul inerent al rațiunii și pe o curiozitate seacă, lipsită de conținut existențial. Dar am avut această ilumi­na­re, în sensul unei prize directe asupra conștiinței că Dumnezeu există.

A fost un declic?

Da. Acestea sînt momente, să le spunem, de har. Probabil ca nu toți au parte de ele, dar la mine nu s-a produs o apropiere graduală și nu L-am des­co­pe­rit pe Dumnezeu prin deducții logice, ci după acest moment de grație.

Ați păstrat amintirea aceasta – stiți dacă era dimineața, seara ori unde vă aflați?

Nu, nu-mi amintesc decît că a fost ceva subit.

Pînă și cenzorul îl critica pe Ceușescu

Spuneați mai devreme că erați un copil timid și solitar. Într-un interviu, povesteați însă că ați avut un do­sar gros fiindcă nu va țineați gura. Cum s-a transformat copilul timid într-un om slobod la gură?

Orice adolescent e revoltat, iar atunci aveam momente și motive des­tu­le. Mă revoltau minciuna și alienarea, sentimentul de opresiune și lipsa de libertate. Am ieșit prima dată din țară, după ’90.

V-a prins Revoluția cu ac­te­le depuse pentru pașaport.

Tocmai pentru că această re­vol­tă a dus în timp și la decizia de-a nu mai legitima nici măcar prin simpla mea pre­zență acel regim politic. E adevărat că în ultimii ani, de prin ’86, ’87, ’88 orice ob­servator își dădea seama că e pe terminate. Nu aveam cum să știm că va fi un efect de domino, că pînă la urmă, în­tre­gul sistem va intra în colaps, dar era clar că nu mai poate avea nici un viitor fiind­că nu mai exista nici un fel de susținere din partea societății.

Credeți că pe susținerea so­cială s-a bazat comunismul?

S-a bazat și pe adeziunea na­i­vă sau oportunistă a unora.

Și la un moment dat, oportuniștii au ajuns și ei la saturație?

Cînd publicam Revista „Bise­ri­ca Ortodoxă Română”, pe vremea cînd eram redactor șef la editura Patriarhiei, trebuia să te duci la Departamentul Cul­te­lor cu manuscrisul fiecărui număr, pen­tru cenzură. Pînă și cenzorul de acolo, deci un om al sistemului, îl critica pe Cea­u­șes­cu și spunea că-i nemulțumit că n-are ce mînca. Deci se ajunsese în situația în care înșiși gardienii regimului erau re­vol­tați.

Miile de întîlniri oficiale mi-au dezvoltat capacitatea de-a fi „cum trebuie”

Folosiți des în discursurile dumneavoastră cuvîntul „libertate”. Ați spus la un moment dat că experien­ța de ambasador în Vatican a fost una „excepțională”. Dar experiența de ambasador înseamnă o cămașă de for­ță brodată frumos.

A fost un salt în altă lume. Eram familiarizat cu teologia, cu istoria Bi­s­e­ricii și capabil să înțeleg diferențele doc­trinare dintre Catolicism și Ortodoxie. Cu alte cuvinte, intelectual, eram echi­pat. Dar am sărit de la blugi la frac. Și asta a fost o constrîngere. De fapt, toți anii în care am servit diplomația românească au fost ani de mari constrîngeri. Tocmai pen­tru că de la vestimentație, pînă la conduită și modul de adresare față de orice interlocutor, toată activitatea diplomati­că e guvernată de astfel de reguli stricte. Dar mi le-am asumat pentru că, în compensație, diplomația îți deschide mintea și te pune în contact cu foarte multă lu­me. E un privilegiu să fii ambasador pentru că-ți reprezinți țara, dar și pentru că îți permite să cunoști. Îți deschide ușile în orice mediu. Ești invitat și acceptat pes­te tot. Asta te face să cunoști în profunzi­me instituțiile, mentalitățile și structurile cul­turale.

Și oameni influenți.

Bineînțeles. Întîlnești mai cu seamă elita, dar nu numai.

Tanya van Gool povestea că orice diplomat, înainte să meargă în­tr-o misiune, este pregătit mental să nu-și mai exprime nici măcar în dis­cuțiile particulare părerile proprii și internalizează discursul oficial.

E adevărat că un diplomat se­rios, dacă nu știe limba țării unde va lucra, în­cepe să o învețe și, în același timp, se in­formează foarte bine despre specificul societății și culturii în care va ajunge să trăiască. Pentru mine, trecerea de la an­tro­pologie la diplomație a fost simplă. Și diplomatul face un fel de teren, asemeni an­tropologului.

Face teren, dar n-are libertatea propriilor opinii.

Comparația are un sens. Pent­ru că și antropologul trăiește empatia, dar trebuie să privească lucrurile, cum se spu­ne, „din spatele indigenului”, de peste umăr. Fiindcă într-adevăr, diplomații au această obișnuință: chiar și cînd își ex­pri­mă opiniile ca fiind personale, ele ex­primă, de fapt, o linie de politică externă asumată de guvernul lor.

V-au ajutat experiențele aces­tea să vă dezvoltați auto-controlul?

Foarte mult. Miile de întîlniri oficiale pe care le-am avut în cele trei mi­siuni, ca ambasador și mai apoi, ca secretar de stat, ulterior, ca ministru de ex­terne, m-au deprins cu auto-controlul, cu stăpînirea de sine și mi-au dezvoltat capacitatea de-a filtra emoțiile persona­le, de-a fi „cum trebuie” în fața orică­rui interlocutor.

Nu putea lipsi de pe agenda generației mele ancorarea în Occident

Fiindcă vorbeam despre au­to-control. Regretați că v-a luat gura pe dinainte, scriind pe blog despre pro­teste ca despre o confruntare între o Românie autentică și o „mahala violentă și ineptă”?

Sigur că regret, nu atît o ex­pre­sie – fiindcă un scriitor folosește și epi­tete atunci cînd scrie o carte sau face o simplă postare pe blog, dar regret răs­tăl­mă­cirea cu o maximă rea-voință a contex­tului în care a apărut acea expresie. Pen­tru că eu eram indignat, ca om im­pli­cat în viața cetății, de violențele care se produseseră în primele zile. Atunci au fost distruse proprietăți publice și priva­te. Am reacționat așa și pentru că eu am fost la revoluția adevărată, anti-comunistă, chiar în acel loc. Mi se părea că ce se întîmpla acolo e o impietate față de ce trăisem noi, ca generație, care s-a elibe­rat de comunism.

Revoluția nu mai e conside­ra­tă a fi „opera oamenilor care s-au tre­zit”. Nu v-ați simțit „degeaba”?

Nu. Îl citisem pe Étienne de la Boétie, cu discursul „Despre servitutea voluntară” și știu că pentru mulți, libertatea e o povară. Sînt numeroși se­meni de-ai noștri care socotesc că dacă altcineva le trasează calea și le arată drumul, fără ca ei să aibă vreo responsabilitate, e mai bine așa. Dar tot la fel de convins sînt că elitele fac istoria – eli­te­le intelectuale, morale, militare, poli­ti­ce. Socotesc că pe baza acțiunii noastre spon­tane, în stradă, cu riscurile respective, s-a produs pînă la urmă, o schimbare de regim politic. Am atins niște obiective care nu puteau lipsi de pe agenda gene­ra­ției mele, adică ancorarea în Occi­dent. Odată ce am intrat în NATO și-n Uniu­nea Europeană, cred că traseul nostru nu mai poate fi întors.

Toate astea s-au întîmplat acum. Despre revoluție s-a spus că e un puci. Ceea ce-i descurajant pentru un revoluționar care-a crezut c-a schimbat ceva.

Și eu am avut sentimentul că o minoritate politică disidentă, din planul doi, s-a instalat în prim-plan, prin confiscarea mișcării de stradă, în propriul folos. S-a întîmplat, într-adevar, asta și mă gîndesc dacă ar fi fost o alternativă. Fiindcă noi n-am avut o mișcare de tip „Solidaritatea”, ca în Polonia, n-am avut specialiști independenți care să poată fa­ce partide politice orientate pe-o linie foar­te reformistă. Tot ce exista pe piață s-a fo­losit în echipa cu Petre Roman. Nu cred că aveam datele pentru a face altceva, ca societate și, poate, ca mentalitate colec­tivă.

Un om deplin e unul care și-a cîștigat libertatea

Ați spus de multe ori în discursurile dumneavoastră că maladia care roade țara e avatarul fostelor structuri comuniste. Adică toată generația matură de politicieni.

Aici operăm cu distincții car­te­ziene, diferențiind între cei care au fost stîlpii și instrumentele represiunii în perioada comunistă și ceilalți, membri ai partidului unic, care au aderat la Partidul Comunist fiindcă, în absența acestui gest, nu și-ar fi putut urma, în mod cît de cît normal, carierele. Nu i-aș învinovăți pe aceia din urmă.

Nu. Dumneavoastră învino­vă­țeați mentalitățile.

Au fost 50 de ani de inginerie socială. De răsturnare a scării de valori, de mutilare a unei tradiției, de dezră­dă­ci­nare spirituală. Iar un asemenea ex­pe­riment nu poate rămîne fără sechele și urmări pe care le constatăm și azi.

O.V: Mentalitățile aparțin unei ge­nerații întregi, nu unui partid politic.

Da. Au existat partide cu vi­ziuni reformatoare, anti-comuniste, dar, la un moment dat, s-a creat un amalgam. Dar nimic nu-l împiedică pe tînărul de 25 de ani, care studiază acum în România, să-și construiască o altă Românie. Tre­buie să se implice la nivel civic și po­li­tic, să nu-și negocieze libertățile fundamentale. Eu cred că un om deplin e unul care și-a cîștigat, în primul rînd, libertatea interioară și-apoi, libertatea de-a ale­ge. Sigur că există mulți oameni destul de înclinați spre orice compromis pentru a obține un rezultat – oricît de me­di­o­cru. Cred, însă, că e important ca ti­ne­re­tul să forjeze moral și să aibă acest simț al libertății. Pentru că fără libertate nu pot să apară nici solidaritățile pozitive. Nu pot să se asocieze pentru binele comun decît niște oameni care se simt liberi, care nu sînt captivi în nici un fel de sistem politic sau situație economică, fie ea mai proastă.

Mulți dintre cei liberi pe di­nă­untru percep politica ca pe un spa­țiu destinat vidanjorilor și nu vor să renunțe la libertate pentru politică.

Nu am infatuarea de-a mă da pe mine ca exemplu. Dar, iată! Puteam ca odată ce-am parcurs toate treptele ca­ri­erei diplomatice, sa mă gîndesc la o soluție convenabilă, personală, să-mi gă­sesc un post de funcționar internațional, să mă repliez în zona privată sau, pur și simplu, să-mi continui activitățile academice, să public cărți și așa mai departe. M-am implicat în politică tocmai pentru că vreau ca tot ceea ce-am făcut în 23 de ani să capete, pînă la urmă, un sens de­plin.

Am avut mereu atenția orientată spre obiective, iar nu spre mijloace

În interviuri, vorbiți des des­pre fidelitate. Apreciați atît de mult loialitatea?

Foarte mult! Mi se pare că e o valoare esențială. Atît în sfera privată, cît și în cea socială, loialitatea e o valoa­re indispensabilă pentru a construi.

A trebuit vreodată să alegeți între loialitate și corectitudine?

Nu țin minte să fi avut conflicte de tipul ăsta. Mi se pare că dacă îți alegi partenerii dintre oamenii valoroși, care au o tăietură morală și-o anvergură intelectuală, nu ai cum să ajungi la ase­me­nea situații.

Și cum judecați oamenii – după fapte sau puneți persoana pe primul loc?

Mă uit și la CV, dar îmi place să descopăr omul. M-am înconjurat me­reu, peste tot unde am lucrat, de oameni valoroși. Oameni care sînt autentici în așezarea lor morală, intelectuală și spiri­tua­lă.

Băgați mîna în foc?

Nu. Evident că nu există decît indivizi imperfecți. Dar voiam să spun că simt o plăcere deosebită în a lucra cu oameni de valoare. Sînt foarte mulți se­meni de-ai noștri care-i îndepărtează pe oamenii de valoare fiindcă se simt ame­nin­țați în proximitatea lor.

Spuneați că vi s-a întîmplat și dumneavoastră, în Paris, cînd lu­crați la librăria aceea de artă și directoarea v-a alungat fiindcă se temea că i-ați fi luat locul.

Dar mi s-a întîmplat de foarte multe ori lucrul ăsta! E o experiență con­stantă în viața mea. La mine, ambiția ia forma conștiinței propriei valori. Nu a unui plan de devenire. Și prin urmare, am fost întotdeauna neutru, dornic să-mi fac treaba cît mai bine și cu atenție orientată spre obiective, iar nu spre mijloace. Dar, cu toate astea, în anumite situații de via­ță am fost perceput ca un pericol. Mi se în­tîmplă asta și-n politică. Sînt implicat de doi ani în viața aceasta și am simțit-o din plin.

Vă aflați în echipa cîști­gă­toa­re. Asta ar trebui să vă protejeze.

Nu, pentru că politica româ­neas­că e cel mai închis mediu socio-profesional, cel mai impermeabil la schimbare și-n care e cel mai greu să pătrunzi. Tocmai pentru că s-a făcut o contra-se­lec­ție, apar foarte mulți oameni care nu sînt reprezentativi pentru societatea ro­mâ­nească, dar care dețin, totuși, funcții po­litice. Iar aceste personaje, tocmai pen­tru că nu au ce căuta acolo unde sînt, se simt amenințate de orice nouă intrare în sistem.

Sînt întru totul adeptul dictonului: „ce nu te omoară, te întărește”

Ați trăit drame care să se transforme în bucurii?

Toate lucrurile rele care mi s-au întîmplat, au fost surse de bine, ulterior. În sensul că dintr-o criză, din confrun­ta­rea cu limita am reușit să iau un nou start. De exemplu, de-a lungul carierei mele di­plo­matice, am fost adesea nedreptățit. Cînd eram la Vatican, am fost capabil, după doi ani de muncă, să organizez vi­zi­ta papei Ioan Paul al II-lea în Româ­nia.

Și vi s-a cerut, înainte de încheierea mandatului, să vă întoar­ceți în țară.

Și în loc să mi se recunoască această performanță, am fost tratat ca fiind un client politic al vechiului Gu­vern și rechemat prematur și într-o formulă brutală. Mi-a afectat și copiii, care erau la școală, la Roma, în plin an șco­lar. Bun, sînt probleme și dificultăți de via­ță cu care te confrunți, dar care te în­tăresc. Sînt întru totul adeptul dictonului: „ce nu te omoară, te întărește”.

Vă simțiți acum un om pu­ternic?

Mă simt puternic prin ce re­prezint, prin ce-am reușit să fac în viața mea profesională și-n planul culturii. Da­că n-aș avea încredere în capacitatea mea de a produce o schimbare nu m-aș fi im­plicat în politică. Cu toate că misiunea unui ministru de externe e foarte complicată, am fost mereu convins că am amplitu­di­nea necesară pentru a-i face față. Una dintre plăcerile unei agende încărcate e că te eliberează de orice angoasă

Apare des în discursurile dum­neavoastră anatemizarea stîngii. Cre­deți că avem o stînga și-o dreapta?

N-am reușit. Partidele, din pă­cate sînt prost structurate doctrinar, foar­te nevertebrate, din punctul ăsta de ve­de­re. Nu avem, deocamdată, nici o dreap­tă autentică și cu atît mai puțin o stîngă de tip european.

Credeți că sînteți un om norocos?

Da. Pentru că am avut pînă la 49 de ani o viață plină și m-am putut bu­cura în cea mai mare parte de libertate.

Ați trăit un sfert de secol în comunism.

Așa cum erau vremurile, m-am simțit liber pentru că am studiat teologie. Iată că și atunci mi-am găsit un culoar. Li­beri erau și oamenii din pușcăriile poli­ti­ce comuniste. Chiar și în situații limită, dacă ai libertatea interioară, poți face ori­ce.

Loialitatea intră în contradicție cu ierarhiaÎn 2011 spuneați despre Emil Boc că este un om „integru, loial și fi­del”.

Da, i-am fost loial premierului Boc, în toate ieșirile publice.

Înainte de-a spune că vă sim­țiți ca Socrate, dar fără paharul de cu­c­u­tă.

Eu l-am apreciat pentru că își făcea datoria de prim-ministru cu abnegație. Lucra și 14 ore pe zi, dacă putea. Apoi, l-am apreciat pentru că mi-am dat seama că e un om onest: nu folosea in­stru­mentele guvernării în interes personal.

Atunci, cu Socrate, v-ați alintat?

Nu! Nu, pentru că domnul Boc, sub presiunea acelor manifestări am­pli­fi­cate mediatic, a socotit că soluția e să scape de ministrul de Externe într-un mod discutabil sub raportul oportuni­tă­ții, al procedurii și-al eleganței colegiale. Pînă la urmă, ești într-o echipă și trebuie să găsești formula prin care să nu rănești gratuit sensibilitatea cuiva, să nu pui omul într-o postură publică ingrată și, mai ales, să nu comiți o nedreptate. Bun, am înțeles, mai tîrziu, chit că felul în care a procedat domnul Boc n-a fost cel mai inspirat. Am trecut peste chestia asta fiindcă, oricum, răul se produsese.

Vă întrebam, din nou, des­pre loialitate și corectitudine, fiindcă spuneați că e important să nu comiți o nedreptate.

Loialitatea intră în contra­dic­ție cu ierarhia. Emil Boc era șeful Guver­nu­lui. Eu trebuia să fiu loial. El, ca prim-ministru, nu avea obligația să-mi fie mie loial.

M-am convins că adversarii lui politici i-au creat o legendă negativă

Dumneavoastră ați spus de multe ori că-i rămîneți loial lui Tra­ian Băsescu, fiindcă v-a inițiat în po­li­tică. Ce v-a învățat?

Anduranța. Să reziști în îm­pre­jurări oricît de critice. Noi doi nu avem deloc același parcurs, aceeași sub­stanță personală, dar am apreciat că în toată ac­tivitatea mea cu președintele, loia­li­ta­­tea a fost de ambele părți, într-adevăr. Mi se pare foarte important că preșe­din­tele a internalizat atlantismul și orientarea pro-occidentală a României. A existat un proces prin care o ființă vie și in­te­li­gentă înțelege rațiunile strategice de se­curitate națională, care motivează o ale­gere geo-politică. În plus, în cazul lui, față de mulți alți politicieni, atașa­men­tul față de valorile acestei opțiuni geo-po­li­tice a devenit un fapt de viață, nu doar o declarație. Ce apreciez la el este faptul că-i autentic. E viu. E spontan. E foarte bun tactician. Știe să gă­seas­că cele mai bune soluții tactice în fața unei presiuni.

S-a vorbit destul despre sta­tutul comandanților de navă în pe­rioa­da comunistă. Numele lui a fost po­me­nit în presă și cînd s-a vorbit des­pre mineriade. Ați simțit vreodată nevoia să vă confirmați că știți cu ce om lucrați?

M-am convins că adversarii lui politici i-au creat o legendă negati­vă. Apoi, eu nici nu eram… Ba, da, eram în țară la mineriade. Dar nu pot să confirm sau să infirm aceste acuzații spe­ci­fice.

Deci nu v-a interesat o spo­ve­danie, ca să vă asigurați că n-o să ajungeți într-un conflict, din pricina loialității?

Nu, nu i-am cerut așa ceva. Ar fi fost impropriu. Am lucrat cu dom­nul Băsescu în calitatea sa de preșe­din­te, deci nu puteam să-i cer astfel de lu­cruri.

Oana OLARIU