prof. univ. dr. Vasile Ișan: Nu îmi place cultul personalității, mă deranjează laudele în aceeași măsură în care o fac și criticile neîntemeiate

Începînd cu luna februarie, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași a început să simtă cu adevărat efectele subfinanțării cronice a educației. Iar dacă micșorarea cu 15% a sporului de performanță oferit din fonduri proprii i-a determinat pe unii dintre profesorii instituției de învățămînt superior să caute responsabili, prof. univ. dr. Vasile Ișan nu înțelege cum de toate degetele au ajuns îndreptate în direcția sa. „Eu nu sînt pus aici să mă lupt, ci să caut soluții și poate nu sînt, totuși, cel mai rău rector pe care l-a avut universitatea”. Prins între o relație „rezonabilă” dintre Consiliul de Administrație și Senat, între un organism care are experiență, dar nu are autoritate, și unul care are responsa­bi­li­tate, dar încă îi lipsește maturitatea, rectorul se gîndește de două ori înainte să îmi răspundă dacă regretă că s-a angajat pentru un nou mandat la conducerea instituției. „Îmi reproșez că mă inflamez prea repede, dar consider că este încă un privilegiu pentru o persoană să se bucure că este rectorul Universității «Cuza» din Iași”.

Ne-am obișnuit să fim o universitate cu un nivel mai mult decît decent al veniturilor

Într-o situație de criză economică, într-o universitate, rec­torul ar trebui să fie cel care caută oa­meni ce pot aduce soluții sau să fie cel care le propune?

Desigur că și o si­tua­ție financiară mai dificilă poate fi ges­tionată și poate fi redresată. Aș vrea să a­da­ug o nuanță. Eu cred însă că universita­tea noastră nu este un caz, așa, prin ex­cep­ție, unicat, cel mai grav, cel mai dificil din învățămîntul universitar româ­nesc și nici din istoria recentă a ultimilor 23 de ani ai instituției noastre. Este o situa­ție mai curînd… anormală. De ce? Pentru că cel puțin zece ani noi ne-am obișnuit să fim o universitate cu un nivel mai mult decît decent al veniturilor. Și nu mă refer doar la cele personale, ci și la fondurile pentru cercetare, la cele de investiții și, desigur că, în contextul actual am fost o­bli­gați, deodată, să realizăm care este st­a­rea de fapt și să luăm măsurile firești pen­tru a ajusta cheltuielile la nivelul veniturilor curente. Această situație nu este una care a apărut în ianuarie-februarie 2013. Pentru că factorii obiectivi care au determinat scăderea veniturilor universității acționează nu de două luni ci de vreo trei-patru ani. Erorile decizionale proprii sînt, sigur, și de dată mai recentă dar și anterioare acestor momente, însă factorii acționează de mai multă vreme. Și cel mai important dintre aceștia este scă­derea numărului studenților. Să nu uităm că noi am avut un număr destul de mare, la un moment dat cred că universitatea era cam pe al treilea loc din țară din acest punct de vedere, avînd în jur de 45.000 de studenți. Cînd am preluat primul man­dat de rector, universitatea avea peste 42.000 de tineri înscriși, dintre care a­proa­pe 52% dacă nu chiar 55% erau cu taxă.

În bună măsură, acum cinci-șase ani, veniturile proprii din taxe de studii și al­te surse similare erau mai mari decît fi­nanțarea instituțională de la bugetul pu­blic. Aceste venituri proprii au permis un anu­mit confort financiar al universității atît în materie de personal, cît și în privința proiectelor interne de cercetare și in­ves­ti­ții. Pe parcurs, numărul studenților a scă­zut, nu mai avem decît vreo 9.500 în­scriși în regim de cu taxă, aproape în mod fi­resc dată fiind situarea noastră într-una dintre cele mai sărace regiuni geografice cît și luînd în considerare criza economică ge­ne­rală. Prin urmare, veniturile universi­tă­ții au scăzut dramatic. Finanțarea instituțională la rîndul ei a înregistrat o scă­de­re, dar nu numai în universitatea noas­tră ci în general. Într-o anumită măsură, noi am continuat cu multiplicarea progra­melor de studiu, mai ales în ciclul al doi­lea universitar, de master, ceea ce a de­ter­minat o creștere a numărului de norme di­dactice și implicit a normelor de perso­nal.

Vi s-a reproșat tocmai faptul că în momentul în care universitatea se afla în acea zonă de „confort economic” nu s-au gestionat foarte bine investițiile și nici nu s-au creat rezer­ve, pentru că semne ale crizei financiare începuseră deja să apară. Un e­xemplu îl reprezintă chiar organiza­rea festivităților pentru împlinirea a 150 de ani de la înființarea UAIC, cînd, dincolo de manifestările aprobate, au existat și proiecte de mare anvergură, cum ar fi organizarea unui festival stu­dențesc din fondurile universității ca­re să rivalizeze cu Festudisul, care s-au anulat în ultimul moment.

Cred, și aici am avut susținerea multor colegi din universitate, că la îm­pli­nirea unui veac și jumătate de existență universitatea trebuia să celebreze cumva acest eveniment academic. Să nu uităm că sînt multe instituții în România care nu au nici durată în timp și nici performanțele academice ale UAIC. Nu au fost evenimente organizate pentru rector, pentru prorectori, cum am fost acuzați. A fost o manifestare a universității, a co­mu­nității academice. Eu am ținut în mod special să nu fac exces de zel, nu îmi pla­ce nici cultul personalității, mă deran­jea­ză laudele în general, dar în aceeași măsură mă deranjează și criticile neîntemeiate pe fapte și argumente. Aproape toate ceremoniile organizate în cadrul jubileului și toate evenimentele culturale au fost sus­ți­nute din sponsorizări. Am spus acest lu­cru în ședințele Colegiului Academic de la vremea respectivă cît și în ședințele Se­natului de atunci. Nu am folosit – nici nu aveam cum, legal! – sume de bani din alocația bugetară pentru a organiza une­le evenimente. Problema este limpede. Știți vorba cronicarilor, după război mulți vi­teji se arată. Toate aceste critici care par să vină din partea unor persoane stră­lu­mi­nate sau clarvăzătoare cred că sînt neave­nite și nu au nici un temei. Am decis co­legial și nu personal că universitatea trebuie să facă anumite investiții. Acelea ca­re nu sînt legate de procesul didactic sau de serviciile sociale oferite studenților, cum ar fi muzeul sau clădirea pentru De­partamentul managementului pro­iec­telor din fonduri structurale (n.r.: clă­di­rea Romtelecom din Fundație) erau strict necesare pentru universitatea noas­tră, iar costul lor total este mai mic decît costă, să spunem, reabilitarea, consolida­rea și modernizarea unui etaj dintr-un tron­son al Corpului A. Or acesta are patru tronsoane. Prin urmare nu mi se pare că s-au făcut cheltuieli excesive sau, să le spu­nem, nejustificate la vremea respectivă.

Trebuie însă să fi existat a­nu­mite decizii manageriale privind gestionarea fondurilor proprii care, cu timpul, să se fi dovedit neinspirate.

Din totalul cheltuielilor curen­te, aproape 80% le reprezintă cheltuielile de personal. Acesta a fost elementul pri­n­cipal al disputei din ultima perioadă pe ca­re însă eu nu l-am adus niciodată în dis­cu­ția publică pentru că nu e firesc și am considerat că este o chestiune internă a universității. Și că nu – vezi Doamne!, potrivit unei transparențe care este confundată cu exhibiționismul – ar trebui să expunem totul public și să punem pe afi­șe eventual pe gardul Parcului Copou. Toate aceste cheltuieli de personal s-au efectuat în același mod în care s-au format veniturile, pe departamente și facul­tăți, la nivelul universității și al recto­ra­tului. În funcție de sursele de venituri s-au efectuat și cheltuielile de personal din finanțarea instituțională pe care o pri­mim. Din veniturile proprii încasate pe seama taxelor de studii și a altor studii similare, 25% este cota reținută de rectorat, de universitate. Restul se alocă fa­cultăților, pe baza finanțării aferente fi­ecărui domeniu de studii și a taxelor de studii încasate de fiecare facultate. Prin urmare, sînt unele care au reușit să se încadreze în această proporție de 75% din veniturile curente în anii anteriori și sînt altele care nu au reușit să se în­ca­dre­ze nici în 110% sau 120%. Iar astfel, o parte dintre veniturile de la nivelul rectoratului au fost repartizate către do­me­ni­ile de studii care sînt foarte importante pentru reputația și prestigiul universi­tă­ții, dar nu sînt atît de atractive pentru stu­denți. În schimb într-o universitate func­ționează principiul solidarității financiare. Și era corect și este, îmi mențin această opinie, corect în continuare, ca și perso­nalul diadactic și de cercetare din acele domenii de studiu care nu mai sînt atît de atractive sau care nu au o cotă de pia­ță atît de ridicată să-și încaseze salariile măcar la un nivel minimum din grilă. Pe cînd, la facultățile care au avut și încă au un număr mare de studenți, sigur că sa­la­riile sînt la un nivel mult mai ridicat de­cît cel din grilă. Pe de altă parte, în cazul acelor domenii de studiu mai puțin atrac­tive, întreg personalul didactic și de cer­cetare reușește să dezvolte și să implementeze mai multe proiecte de cerce­ta­re, deci își mai completează veniturile personale și din indemnizațiile pe care le încasează pe seama proiectelor. Iar performanțele sînt mai mult decît propor­țio­nale cu veniturile respective și aici mă refer la lucrări publicate, proiecte de cer­cetare dezvoltate constant sau parteneriate internaționale.

Ne punem de multe ori întrebarea în Consiliul de Administrație dacă are sens să ne consumăm timpul pe discuții care par inutile

Are, în acest moment, Sena­tul universității mai multă putere de­ci­zională decît poate face față?

Atît eu personal cît și prorectorii consider că avem o relație amiabilă cu Senatul universității. Haideți să îi spu­nem într-un termen oarecum mai generic, o relație rezonabilă. Nu este nici una nici prea armonioasă dar nici una de perpe­tuă fricțiune. În schimb, și o spun la modul principial, există un postulat în management care spune că toți cei care au au­to­ri­tate trebuie să aibă și responsabilitate pentru autoritatea respectivă, după cum cei care au responsabilitate trebuie să ai­bă și autoritate. Autoritatea fiind capacitatea de a lua anumite decizii și de a în­tre­prinde anumite măsuri. Însă modul în care legea a formulat atribuțiile și competențele pentru Consiliul de Adminis­trație și pentru Senat, se­pa­rînd aproape în totalitate cele două cor­puri diriguitoare ale universității, poate da naștere la neînțelegeri și fricțiuni in­ter­ne. Senatul se presupune că este legis­lativul sau or­ga­nismul decizional su­prem într-o institu­ție de învățămînt superior, du­pă cum es­te și firesc. De cealaltă parte, CA este organismul executiv, care duce la în­de­pli­nire deciziile aprobate sau adop­tate de Senatul universității. Senatul se ocupă de partea academică și strategică, iar CA de partea cotidiană a activității. De­ci­zi­i­le de zi cu zi care sînt, uneori, chiar rutiniere. Un intelectual ar putea să fie critic și să le spună plicticoase. Însă atunci cînd separația este totală între ce­le două organisme, cum se întîmplă în universitatea noastră, pentru că nici un mem­bru din CA nu face parte din Senat…

De altfel, cum scrie și în lege.

Exact. Vă rog să rețineți un lu­cru: sîntem una dintre puținele universități din România care au aplicat legea ad-lite­ram. Să îmi permiteți să vă spun o bu­ta­dă care circulă informal în mediul academic românesc. Se spune că legile se propun la Cluj, se adoptă la București și se aplică la Iași. Cel puțin cele relative la învățămîntul universitar. Iar cînd exis­tă această separație se pot produce anumite neînțelegeri și de aici apare un deficit, pentru că, mai nou, se tot invocă no­țiu­nea de deficit de comunicare internă. Din mo­ment ce membrii Senatului nu au nici o responsabilitate instituțională, financia­ră, materială, ci doar autoritate, ei pot controla CA, iar CA nu are nici o autoritate în ultimă instanță ci doar responsabilitate, vă dați seama că nu e doar o situație dintre cele mai rezonabile. Nici nu vorbesc de optimă, ci măcar rezonabilă sau eficien­tă. Personal nu am văzut-o ca pe o pro­blemă, deși nu cred că ar fi fost greșit ca măcar unii dintre membrii CA, decanii, directorii de școli doctorale sau de de­par­tament să facă parte din Senatul universității. De aceea apar anumite probleme, iar la puține alte universități separația este atît de netă ca la universitatea noastră.

Apar neînțelegeri, suspiciuni, din par­tea Senatului că nu știu ce ar face CA, că nu sîntem suficient de transparenți, dar și suspiciuni din partea CA. Și joi am avut o ședință și sigur că ne punem de multe ori întrebarea, și decanii și noi, pro­rectorii și rectorul, dacă are sens să consumăm timpul în discuții care uneori nu duc la decizii și par, prin urmare, inutile.

Ruptura aceasta dintre Se­nat si Consiliul de Administrație a fost pu­să și pe seama faptului că membrii Se­na­tului nu au mai avut pînă în pre­zent atribuții administrative și nici res­ponsabilitate decizională. Însă este ne­voie ca fiecare membru din organismul legislativ al universității să fie un bun manager?

Nu. Să vă spun cum se întîmplă lucrurile. Eu cred că universitatea este o instituție academică înainte de toate, esen­țialmente colegială. Că altminteri ar fi o colecție de orgolii și una de indivizi. Nu aș vrea să folosim doar într-un mod pre­țios noțiunile astea. Prin urmare, nefiind o întreprindere sau o fabrică de producție în serie, se presupune că universitatea conține persoane responsabile. Libere să își exprime ideile, libere în predare, în pu­blicații, în criticile pe care le adre­sea­ză celor care le reprezintă temporar sau vremelnic universitatea, asupra rîn­du­ie­li­lor sociale, asupra vieții culturale, ști­in­țifice și așa mai departe. Dar, în același timp, conține și persoane responsabile. Care au responsabilitate personală și nu colectivă. Prin urmare, nu cred că e o problemă că cei care reprezintă diversele facultăți sau departamente în Senatul universității nu au funcții executive. Nici vorbă. Cred că fiecare persoană din universitatea noastră este la fel de responsa­bilă ca oricare alta, indiferent că se în­tîm­plă să fie decan, prorector sau rector sau să nu aibă vreo funcție executivă. Eu nu pun la îndoială buna credință a persoanelor. Se întîmplă însă un fenomen absolut uluitor pentru mediul academic. Frecvent, o comunitate academică se poa­te fragmenta sau transforma într-o co­lec­ție de orgolii, de personalități accentuate care nu își mai găsesc locul. Care consideră că sînt singurele legatare ale ade­vă­rurilor academice, ca să nu spun și de altă natură, și care au soluții cu validitate universală pentru a redresa o situație sau alta. Care nu au răbdare cu ceilalți, care nu au un minimum respect pentru alții. Personal, respect toate persoanele din uni­versitatea asta, de la portar și femeie de serviciu pînă la profesorii care s-au afirmat pe plan internațional din punct de ve­dere științific. Ca atare, nu se pune problema să pun la îndoială capacitatea, com­petențele sau buna credință a personalului universității. În schimb mă nedu­me­reș­te și mă uimește atitudinea excesivă și radicală a unor colegi.

Pînă la urmă cît de importan­tă este experiența atunci cînd faci par­te dintr-o astfel de structură decizională?

Este importantă, desigur, dar… Chiar discutam cu niște prieteni că, îna­in­te de al Doilea Război Mondial, era o condiție pentru participare la alegerile pen­tru Parlament. Cei care voiau un loc în Camera Deputaților trebuiau să aibă mi­nimum 35 de ani, iar pentru Senat mi­nimum 40. Cu alte cuvinte, experiență profesională, civică, o anumită cum­pă­ta­re, moderație, erau caracteristici esențiale pen­tru cineva care voia să facă parte din le­gis­lativul României monarhice. Ei bine, lucurile acestea s-au pierdut demult și poa­te n-ar fi rău ca și noi să îndeplinim anumite condiții. Însă nimeni nu se naște în­țe­lept, învățat sau moderat, în pofida fap­tului că factorii genetici exercită o influen­ță asupra comportamentului. Ca atare, tre­buie să plecăm de la premiza că orice per­soană din corpul academic al unei univer­sități poate să fie reprezentant în Se­na­tul universității. Dacă am pune doar condiții de experiență vă dați seama cîte corpuri legiuitoare din lumea de astăzi și cîte instituții academice și culturale ar fi lipsite de orice reprezentare. Pentru că nimeni nu s-ar mai angaja în așa ceva; or, să nu uităm că, totuși, cei care sînt mem­bri în Senatul unei universități desfășoa­ră o activitate pe bază de voluntariat. Nu primesc nici o îndemnizație pentru asta. Probabil că, în timp, se mai și pot cultiva anumite atitudini și maniere.

Pînă la urmă, educația este o opțiune personală, nu e nevoie să fie o prioritate națională

Cadrele didactice universita­re împreună cu cercetătorii științifici din toată țara au declarat că această problemă a subfinanțării învățămîntului su­perior este cea mai neagră perioadă din istoria post-revoluționară a acestuia. De ce nu se investește în educație? Fiind­că promisiuni au fost în fiecare an că bugetul va ajunge la 6% din Produsul Intern Brut (PIB).

Cred că nu ar trebui să fetiși­zăm 6% sau altă sumă. Poți să aloci și 10% dintr-un PIB de 100 de miliarde de euro pentru că va produce, categoric, tot subfinanțare, cu rezultate academice proporționale, adică modice. La fel cum, dacă aloci 3% dintr-un PIB de 400 de miliarde de euro, deja este altceva, ai un buget mult mai mare. Nici nu știu de un­de a apărut această sumă de 6% însă cred că sînt două aspecte care nouă ne lipsesc și, din cauza acestui fapt, oricît de mult sau de puțin s-ar aloca din PIB, tot aceleași probleme structurale ale învăță­mîn­tu­lui superior românesc vor trena ani și ani. Prima caracteristică este cea a res­pec­tului pentru educație și omul educat. Îmi amintesc din discuțiile cu bunicul meu, din ceea ce am mai citit despre universitatea noastră în perioada interbelică, din ceea ce am aflat din discuțiile cu alți oa­meni în vîrstă despre școala din perioada interbelică sau despre perioada de di­na­inte de Primul Război Mondial, că toți cei care slujeau școala, de la învățători, profesori de liceu sau universitari, se bu­curau de un mare respect. La fel, toți cei care erau elevi în orice școală, primară, gimnazială sau liceu, cît și studenți, se bucurau de o atenție deosebită și omul obiș­nuit simțea nevoia să ridice pălăria în fața unui om educat. Educat, nu școlit. Pentru că ceea ce s-a petrecut în Ro­mâ­nia postbelică a fost de fapt o școlarizare ma­sivă a populației, în pofida faptului că se lăudau diriguitorii comuniști că au re­zol­vat problema analfabetismului. Și, în bună măsură, tarele pe care le avem as­tăzi în societatea românească se datorează acestei școlarizări. Cea de-a doua caracteristică pe care am remarcat-o în alte universități este contribuția personală pen­tru a dărui educației, școlii în general, ce­ea ce merită. Pentru că o societate nu poate să progreseze dacă este preponderent for­mată din oameni needucați. Degeaba în­scriem noi această „măreață” atitudine po­litică, că educația este o prioritate na­țio­na­lă, dacă nu ne și comportăm în spiritul ei. Pînă la urmă, ea rămîne o chestiune aproape demagogică, bună de scos de la naftalină cînd au loc anumite campanii electorale sau lupte de natură politică. În nici un caz nu va fi pusă în practică pentru că, pînă la urmă, educația este o op­țiune personală, nu e nevoie să fie o prio­ritate națională. Sînt cuvinte fade care nu au semnificație, care nu au acoperire dacă doar le înscriem în niște legi și nu rezultă din comportamentul nostru co­ti­dian.

Majorarea salarială ajunsese să reprezinte două treimi din veniturile proprii ale universității

În februarie ați tăiat cu 15% sporul de performanță de 30% pe ca­re îl acordați angajaților din fondurile proprii ale universității. A reușit acest lucru să aducă mai multă stabilitate economică sau veți fi nevoiți să eliminați de tot acest spor?

Această majorare salarială a fost acordată de universitate cînd s-a adoptat legea salarizării unitare printr-o ordonan­ță de urgență în 2009 și au fost eliminate prevederile legale privind sporurile de fidelitate, mobilitate, confidențialitate, etc. La vremea respectivă, noi am considerat că trebuie să compensăm cumva o pier­de­re de venituri cu acordarea generală, la tot personalul didactic, auxiliar și ne­di­dactic aceste majorări salariale de 30%. Majorări care, potrivit legii, ar fi trebuit acordate pentru sporuri de performanță, pentru realizări deosebite în activitate. Acum trei ani și jumătate aveam fonduri suficient de mari astfel încît majorarea salarială reprezenta cel mult 15-20% din veniturile proprii. Pe parcurs, aceste ve­ni­turi s-au diminuat, ca atare am conside­rat, și nu am făcut-o în mod arbitrar, că trebuie să ajustăm majorarea salarială la nivelul veniturilor curente, pentru că a­ceas­tă majorare ajunsese să reprezinte cam două treimi din veniturile proprii. Ceea ce este prea mult într-o asemenea pe­ri­oa­dă. Eu nu o văd ca pe o sancțiune sau penalizare, de aceea am spus că o să ne străduim să o menținem, iar dacă reușim să recuperăm o parte dintre soldurile po­zi­tive pe care universitatea le-a avut an­te­rior, poate că vom reveni la nivelul de 30%.

Iar prin această reducere s-a diminuat categoric și presiunea pe veniturile proprii. Fiindcă nu putem să le cheltuim pe acestea doar pentru personalul universi­tă­ții. Trebuie să mai și investim, să mai achiziționăm echipamente, să plătim uti­li­tăți, să facem reparații și așa mai de­par­te. Cumva, cred că li s-a dat mult prea mare importanță unor critici neavenite, astfel încît acum trebuie să dăm explicații de­ta­liate pentru fiecare aspect. Repet, univer­sitatea noastră nu este într-o situație unică în țară. De altminteri, în discuția cu rectorii unor universități din țară am fost acuzați de faptul că noi am mers prea mult cu venituri ale personalului mai mari decît se cuveneau pentru perioadele res­pec­tive și că se exercitau presiuni asupra lor în universitățile respective, spunîn­du-le „uite cum sînt la Iași, la noi de ce sîntem doar la nivelul minimum din gri­lă? De ce să nu avem și noi mai mult o normă în regim de plata cu ora?” Este o chestie firească, nu văd care e problema încît să ne lamentăm toată zi­ua și să spu­nem că vai, Doamne, universitatea a ajuns într-o situație limită. Este ca într-o pildă a broscuței care este scoasă din puț și spu­ne lumea din afa­ră că nu există pentru că nu a fost niciodată obișnuită cu altceva de­cît cu șede­rea în acel loc îngust și plin de apă.

Cunoscînd situația economi­că dificilă a universității, de ce ați ales să candidați pentru un al doilea mandat?

Într-un fel am considerat că sînt responsabil pentru situația mai delicată a universității și că trebuie să o aduc la situația pe care o avea în perioada 2005-2008 sau chiar 2009. Din punct de ve­de­re financiar. Deși, eu fiind pe jumătate economist și pe jumătate contabil, nu îmi place să discut despre universitate nu­mai în termeni financiari și e aproape un para­dox că am ajuns la această discuție. În­să există aproape o cutumă în universitatea noastră. Toți rectorii, cu anumite excep­ții la Revoluție sau la războaie, au avut două man­date. În nici un caz nu sînt atît de dor­nic sau ahtiat de nu știu ce putere și in­flu­ență. Nu am nici un grup al meu, nici de presiune și nici de influență. Consider că e nefiresc să fac un asemenea lucru, ca an­gajați din personalul administrativ să lu­cre­ze doar pentru mine sau să caute toa­tă ziua pe site-uri să răspundă la mesaje și să reacționeze. Nu mi se pare că ar fi normal. E nefiresc ca cineva să ceară alt­cu­iva să efectueze anumite servituți. Să creeze persoane obediente prin diverse favoruri personale sau privilegii. Nu cred că aceasta este viața universitară.

Și acum vă regretați decizia?

Și da și nu. Da, pentru că nu mă așteptam să fie reacții atît de agresive și fără argumente, fără o minimă moderație și fără o minimă răbdare, dar cu mari pre­tenții. Culmea este că sînt unele persoa­ne care, în numele principialității, își pot per­mite să spună orice dar nu au o responsa­bilitate personală a lucrurilor spuse. Nu, pentru că încă mai cred cu tărie că universitatea noastră are un potențial inte­lectual formidabil, are unul dintre cele mai valoroase corpuri profesionale din România, o prezență internațională nota­bilă și o recunoaștere pe măsură. Că sînt atît de mulți oameni admirabili în universitate pe care îi întîlnesc zi de zi încît merită prețul unui cost de imagine personală, a unei defăimări aproape perpe­tue, a unor însăilări și a ascultării unor păreri himerice despre universitate. Încă mai cred că este un privilegiu ca o persoană să se bucure de a fi reprezentantul Uni­ver­sității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. Și cred că asemenea episoade de ra­di­calisme nelalocul lor și de rebeliuni per­sonaliste aproape că sînt de înțeles în­tr-o universitate comprehensivă. Îmi re­pro­șez faptul că uneori mă inflamez și eu și nu aștept să se domolească lucrurile și re­acționez pe moment. Mai bine spus, faptul că nu am suficientă înțelepciune. Poa­te că nu am ajuns la acea vîrstă.

Fiindcă sînt atîtea lucruri pe care mi le reproșez încît uit și lucrurile pentru care ar trebui să fiu mulțumit. Legate de ac­ti­vi­tatea personală, inclusiv cea academi­că, de relația cu anumite persoane pe ca­re le consideram apropiate și le purtam un anume respect, legate de o anumită de­lă­sare, pentru că, în termeni de management, modelul acesta libertarian de a lăsa lu­cru­rile să curgă de la sine nu este cel mai eficient. Și uneori îmi reproșez faptul că mă încred prea mult în cei care ar trebui să își facă datoria.

Cătălin HOPULELE