Vasile Astărăstoae: Mă întorc pentru a lupta și nu vreau să mă las dominat

Abuz în serviciu, conflict de interese și aderare la un grup infracțional organizat. Sînt capetele de acuzare de care rectorul Universității de Medicină și Farmacie „Grigore T. Popa” din Iași (UMF), prof. univ. dr. Vasile As­tărăs­toae, nu se neliniștește. A devenit energic și optimist. S-ar zice că-i prind chiar bine, precum un proces inchizitoriu, unuia care nu vrea să se lepede. Vorbește entuziast și încrezător, convins pe deplin că oamenii îl susțin și bucurîndu-se, firește, pentru asta. S-ar crede că procesul aproape că nici nu există, fiindcă el îi retrage sensul și prioritatea: „Nu-mi va influența deloc comportamentul”, îmi spune, iar cuvintele au siguranța celui care-a descoperit cheia libertății.

Opinia Veche: Acum trei ani, î­na­inte să fiți rector, spuneați că regretați maturitatea fiindcă face luptele prea ușoare, lipsindu-le rebeliunea. Vi s-au deșteptat înapoi instinctele?

Vasile Astărăstoae: Ca să pa­rafrez, în acest moment mi-am regăsit cizmele cu care s-a făcut campania în Ita­lia. Da. Nu m-am așteptat să existe a­se­menea interese subterane care să contribuie la blocaje instituționale. Pa­ra­do­xal, pe de o parte, a existat în cadrul U­ni­ver­sității o susținere pentru programele și proiectele pe care le-am inițiat, ca do­va­dă, rezultatul Universității. Mă mîndresc cu acest lucru și este rezultatul echipei de ma­nagement pe care am condus-o. De a­ceea nu mă dezic de oamenii cu care am lu­crat. Pe de altă parte însă, există un nucleu care și-a văzut distruse privilegiile și care se gîndește că dacă nu voi mai fi rec­tor, vor putea să întoarcă Universitatea din drum. Și-au făcut însă, niște socoteli greșite. Pe de o parte, pentru că oamenii din Universitate și-au dorit această schim­bare. De unde este clar că nu există în acest moment posibilitatea întoarcerii la punctul inițial. Pe de altă parte, so­co­telile au fost greșite și pentru că nu m-au cu­noscut, într-adevăr. Eu nu voiam să mai candidez ca rector, fiindcă-mi do­ream să cochetez din nou cu politica și să candidez pentru un post de senator de Iași, considerînd că este momentul să facem și legi bune pentru România. Dar acest eveniment m-a convins că trebuie să candidez și anul acesta ca rector tocmai pentru ca drumul să fie, într-adevăr, i­re­vocabil, iar toate măsurile să fie puse în practică într-o asemenea manieră încît ni­meni să nu mai poată în veci să întoarcă Universitatea din drum.

O. V.: La ce vă referiți cînd po­me­niți de „interese subterane”?

V.A.: Cel mai mult au deranjat noua mo­­dalitate de evaluare și mai ales in­ten­ți­ile viitoare. Iar aceste intenții s-ar fi fac­tualizat foarte curînd. Am fost îm­pie­di­cat, dar nu este timpul pierdut. Iar aceste in­tenții se referă la externalizarea e­xa­mi­nă­ri­lor. Am luat legătura cu firma Pro­me­tric, cea care se ocupă de evaluările Toefel și Step în America și-am semnat un pre-con­tract, astfel încît din sesiunea din va­ră, pe baza acestei platforme de e-lear­ning, ei să organizeze examenele. Cu alte cuvinte, vreau ca noi doar să instruim studenții, dar evaluarea să fie făcută de o instituție internațională, recunoscu­tă, care să pună notele pentru pregătirea te­oretică. Acesta a fost punctul culminant în care, cei care se opun acestei mo­da­li­tăți de evaluare au reacționat.

Peste 90% dintre cadrele didactice de la UMF mă susțin

O.V.: Înțelegeți acest proces ca pe o reacție la planurile interne de organizare a evaluării la UMF?

V.A.: Vreau să spun că, deși se opun unii, acest program se va realiza oricum. La toate disciplinele preclinice, evaluarea se face în această formă obiectivă. Ast­fel, și clasificarea studenților se face ușor, pentru că nu vor mai exista diferențe în funcție de serii. Pentru că e posibil ca la unele serii să existe un cadru di­dac­tic mai sever, la altele, unul mai in­dul­gent și atunci aveam mari probleme la în­săși clasificarea studenților. La UMF se întîmpla ca în învățămîntul preuniversitar, unde o notă de 8 la liceul Negruzzi, de pildă, echivalează cu o notă de 10 la un alt liceu, rural sau industrial.

O.V.: Acest program reprezintă sin­gurul motiv pentru care sînteți a­cum persona non grata?

V.A.: Nu numai, dar și din acest motiv. De asemenea, faptul că am introdus anumite măsuri de evaluare a ca­dre­lor didactice și am impus anumite stan­darde de calitate a deranjat. În momentul în care a venit Legea Edu­ca­ției Na­țio­na­le, multe dintre lucrurile men­ționate acolo la noi erau deja istorie, fiindcă le pusesem demult în practică. În unele do­menii, am fost un pas înapoi, dar am re­ușit să modificăm în așa fel încît să mer­gem înainte. Toate aceste lucruri au tre­zit reacții, firește, dar în final toată lumea a înțeles. Iar în acest moment, peste 90% dintre cadrele didactice de la UMF mă susțin și sînt cu siguranță alături de mine.

O.V.: Cum ați ajuns la acest procent?

V.A.: Prin mai multe modalități. În pri­mul rînd, mi-am dat seama prin me­sajele pe care le-am primit pe telefon. În al doilea rînd, am văzut atunci cînd profesorul Ciuce de la Cluj a inițiat o petiție de susținere. Și mai mult decît atît, văd asta din felul în care sînt primit. Fiindcă poți să vezi cînd cineva îți spune că e a­lături de tine din complezență, dar e cu totul altceva cînd oamenii au emoții pentru tine.

M-a impresionat greutatea numelor celor care cred în mine

O.V.: Sînteți dezamăgit de cei care se îndoiesc de dumneavoastră?

V.A.: Nu-i condamn. Nu cred că sînt ei vinovați, ci aceia care aruncă lături. Da­­că este o campanie de denigrare bine pusă la punct, oricine poate avea un mo­ment de îndoială. Dar nu sînt vinovați, fiind­că nu ei sînt cei care au inițiat tot scan­dalul ăsta. Ei nu s-au ridicat împotriva mea și a politicilor pe care le-am ini­țiat.

O.V.: Credeți în această petiție?

V.A.: Pe mine m-a susținut moral și cred foarte tare în ea. Fiindcă dacă mă luam după ce scrie presa despre mine, aș fi fost paria societății. Dar cei care mă susțin, spre deosebire de cei care mă condamnă, nu s-au ascuns în spatele anonimatului. De asemenea, m-a impresionat greutatea numelor celor care mă susțin și cred în mine. În același timp, am văzut cum această petiție a creat un sentiment de comuniune, dincolo de persoana mea. Fiindcă cei care și-au scris numele, chiar dacă nu se cunoșeau între ei, dintr-o dată au văzut că nu sînt singuri, că alături de ei mai sînt și alții care gîndesc la fel, iar această comuniune de idei și valori este importantă. Pentru mine a fost un element de declic care m-a întors la realitate.

S-a vrut ca prin acest proces să mă abat de la agenda mea

O.V.: Care este realitatea pentru dumneavoastră?

V.A.: Eu îmi propusesem să mă re­trag de peste tot și-mi ziceam că n-are nici un rost să mai lupți în țara asta. Chiar mă gîndeam să emigrez. Îmi pot permite. Nu am ascuns niciodată că am cîștigat bine în mod legal. Eu am fost singurul rector din țară care și-a pus declarația de avere pe site cînd încă nu era obligatoriu. Într-o țară normală n-ar exista acest po­pu­­lism grețos și-această demagogie prin care preocuparea este față de cuantum și nu față de caracterul legal sau ilicit. Se dorește la vîrf să fim un popor de oameni săraci. Se dorește să avem o cultură ba­za­tă pe frică și pe absența dialogului, pe in­vi­die, ură, egoism și orgoliu. În 21 de ani nu am fost acuzat niciodată de acest lucru și nici acum nu sînt acuzat că aș fi tras fo­loa­se materiale ilicite. Mă așteptam însă să apară astfel de false acuze, iar pe mine, personal, nu m-au afectat. Mi-au afectat fa­mi­lia, într-adevăr, dar lucrurile astea se vor rezolva mai tîrziu.

O.V.: Pot fi rezolvate? Care-i miza acestui proces?

V.A.: Într-adevăr, procesele durează mult pînă să se ajungă la verdict, iar miza a­cestuia este să mi se distrugă credibilitatea. Dacă mi-aș fi pierdut într-adevăr cre­dibilitatea, luările mele de poziție ar fi putut fi ușor îndepărtate printr-un: „uite cine vorbește!”. În același timp, faptul că eu nu am o înregimentare de partid, de­ran­jează. Luările mele de poziție în public sînt inatacabile, pentru că nu se poate spu­ne că apăr interesele unui partid. Atacul acesta este exclusiv la adresa cre­di­bilității mele. Eu am anunțat că vreau să mă implic mai mult în politică și s-a vrut, în felul acesta, să fiu determinat să mă preocup de alte lucruri și să mă abat de la agenda mea. Dar eu mă voi implica în mod sigur în politică, continuîndu-mi propria agendă, fiindcă nu vreau să mă las dominat. Voi introduce în societatea românească și această cultură a dialogului. Adică o platformă unde mai multe forțe politice, indiferent de interesele de partid, să poată susține anumite politici.

Există 1% șanse să pierd alegerile la Colegiul Medicilor

O.V.: Credeți în utopii?

V.A.: Numai la prima vedere pare o idee utopică. Dar eu am răbdare și am început multe proiecte care păreau u­to­pice. Cînd am devenit rector la UMF mi s-a spus că e utopic să încerc să întorc din drumul pe care-l avea această instituție. Dar eu veneam din interior și știam cîți oa­meni de valoare și de înaltă calitate umană există aici. Am pus un pariu și-am spus că dacă regulile instituționale vor fi cît mai puține, dar ferme, voi reuși. Au trecut trei ani și cîteva luni. Aceleași persoane sînt și acum mirate că a fost posibil. Mi-au zis: „Noi ne gîndeam că numai în șapte, opt ani așa ceva s-ar putea în­tîm­pla”. De aceea, mie îmi plac proiectele care par imposibile și voi reuși și în acest plan politic. Oricum, pe mine m-au iubit mereu partidele din opoziție și nu m-au iubit – nu spun că m-au urît – cele aflate la putere.

O.V.: Să înțeleg că nu considerați că ați fost decredibilizat.

V.A.: Nu. Pentru că după cum spu­neam, cei care-mi aruncă lături în cap și-au făcut planul greșit. Nu s-au gîndit la ci­ne anume mă votează pe mine, acolo unde candidez. În UMF, sînt cadrele di­dac­tice și studenții. Așa că am șanse.

O.V.: Sînteți atît de sigur de procentul acela de 90%?

V.A.: Da. Iar la Colegiul Medicilor, sînt colegii mei, medicii. Pe care nu-i in­te­resează ce scrie în presă, fiindcă mă cunosc și au încredere-n mine. Există, de­si­gur, o șansă de 1% să mă înșel, dar nu mai mare de atît. De altfel, problema nu este aceasta. Numai cei care sînt frustrați și nerealizați se supără cînd pierd ale­ge­ri­le. Nu zic că e o mare bucurie cînd pierzi, dar îmi spun că eu, chiar dacă aș pierde – deși șansa, vă spun, nu-i mai mare de 1% să pierd – tot aș face parte dintre membrii Colegiului și voi avea un număr semnificiativ de voturi care mă vor susține și pe aceia îi voi reprezenta.

O.V.: Susținere de 90% la UMF, de 99% la Colegiul Medicilor. Vă exprimați ca oamenii lui Camus, care spun că ciuma nu există și se așteaptă să nu moară nimeni. Procesul acesta se des­fă­șoară în perioada alegerilor.

V.A.: Da, nu neg, dar în orice proces electoral există acest risc, de-a fi batjocorit fără să poți reacționa, grație marilor reforme făcute de această doamnă, Mo­nica Macovei. Eu am ajuns la conclu­zia că aceste procese nu slujesc decît spre de­­turnarea proiectelor pe care ți le-ai pro­­pus. Este adică, o pierdere de timp ca­re nu merită efortul, fiindcă te îndepărtezi de adevăratele planuri, cele importante și semnificative fără să recîștigi nimic, pînă la urmă. Nu trebuie decît să reziști la șan­taje și la bălăcăreli.

Eu, prin gena mea infracțională, am aderat la un grup infracțional

O.V.: Ați înaintat și ipoteza că acest proces ar fi rezultatul unui șantaj po­li­tic.

V.A.: Așa este, iar miza e Institutul de Oncologie. Acesta era pe punctul de a dispărea a doua oară din Iași. În anii ’80, profesorul Chiricuță a venit cu finanțare, avînd susținerea PCR-ului. S-a întîmplat același lucru atunci, ca și acum: a fost alungat de cei din lumea medicală. Astfel că el s-a dus la Cluj și așa Clujul are a­cum un institut de oncologie performant, care ar fi trebuit să fie al Iașului. Ac­tualul institut era iarăși pe punctul de a dispărea, din cauza unui troc politic. Fap­tul că eu m-am opus să se repete istoria a avut drept consecință amenințarea, aver­tis­­mentul că am să fiu distrus. Mi s-a spus asta în toate felurile, voalat, direct, pe filiere, în tot felul. Și am spus: nu se poate acest lucru. Printr-o coincidență stra­nie, scandalul a apărut după ce m-am opus și cînd am anunțat alegerile la Co­le­giu și la rectorat. E o coincidență stranie.

O.V: Este și un proces, nu doar un scandal.

V.A.: Da. Iar procesul va dura foarte mult. Va trebui să mă apăr, dar anumite acuzații vor dispărea cu siguranță. Cum ar fi cea de aderare la un grup in­frac­țio­nal, fără nici un fel de motiv. Adică eu, prin gena mea infracțională, fără să am nici un motiv, fără să am nici un rol, am auzit că s-a înființat un grup infracțional și hop și eu la el! Fiindcă vedeți că nu există probe pentru alte capete de a­cu­zare, precum dare sau luare de mită, tra­fic de influență sau atragere de foloase ne­cu­venite. Asemenea acuzații nu doar că nu pot fi susținute, dar ar trezi o reacție civică foarte puternică fiindcă pe mine mă cunosc mii și mii de oameni.

O.V.: Cum vă simțiți ca membru onorific al unui grup infracțional?

V.A.: Să nu fiu ipocrit. În primele patru sau cinci zile am fost șocat. Cre­deam că trăiesc în țara absurdului. Nu mă miram că Urmuz și absurdul își află ră­dă­ci­nile în România. După care m-am gîn­dit dacă nu cumva, la mii și mii de sem­nă­­turi, n-oi fi greșit vreodată. Dar atît timp cît am conștiința împăcată, am două op­­­țiuni: să rămîn încremenit într-o a­gen­dă impusă de ceilalți și să mă preocup nu­mai de asta sau să-mi fac agenda mea. Și am luat decizia că într-o țară pe care eu mi-o doresc, unde există libertatea autentică, trebuie să-mi fac eu agenda. Încît a­cest proces e ca o durere de măsea. Mă în­țeapă, mă sîcîie, dar nu-mi voi schimba com­portamentul. Aceasta este decizia mea: să nu-mi schimb comportamentul! Nu mă voi abate de la proiectele pe care le-am început.

O.V.: La ce fel de presiuni vă refe­riți?

V.A.: De exemplu, eu nu înțeleg de ce nu am voie să părăsesc țara. Oricum voi pleca. Voi face o cerere și vreau să văd care va fi motivația în cazul în care s-ar împotrivi. Adică ce se așteaptă să fac? Să-mi las familia aici și să mă refugiez într-o țară cu care România nu are tratate de extrădare? Sau am să las aici ca nu­me­le să-mi fie murdărit, cînd singura avere re­ală este numele meu de care e legată o­nes­­titatea? Sau am să mă ascund în munți? Sau am să mă duc să pun pistolul la tîm­pla martorilor? Adică această mă­su­ră este luată numai ca să se insinueze publicului că, dom’le, ăsta nu-i chiar așa negru, da’ ceva tot există de-s necesare asemenea mă­suri de siguranță.

O.V.: Vă gîndiți să o contestați?

V.A.: Nu m-am decis încă fiindcă am în vedere timpul pe care l-aș pierde, cu atît mai mult cu cît eu nu sînt un globtrotter în străinătate, ci numai în țară. În străinătate plec numai de vreo două ori, maxim de vreo patru ori pe an, cînd n-am cum să refuz. Ați văzut că de regulă invit și vin la Iași marile personalități, nu mă duc eu la ele. Nu mă duc nici cu capul umil și cu căciula în mîna, ci mereu de pe o poziție fermă, fiindcă știu valoarea țării mele…

Faptul că se extinde această telenovelă și la persoana mea mi se pare forțat

O.V.: Care-i țara absurdului. Ce cre­deți despre existența acestui grup or­ganizat?

V.A.: M-a mirat, dar deocamdată to­tul se află în prima fază de înțelegere. Pro­babil că în mintea anchetatorilor, ei chiar cred în această construcție. Eu știu că pentru a adera e nevoie de o anumită mo­tivație. De asemenea, trebuie să ai un rol. Ori care-i rolul meu? Adică eu am aderat avînd rolul de fraier, nu? Cred că iarăși ar trebui să mă simt dominat. Eu am să mă apăr în instanțe naționale, internaționale, dar, repet: nu doresc să fiu do­minat numai de acest dosar! Acest dosar va fi  doar durerea mea de măsea pe care o va trata stomatologul care trebuie.

O.V.: Deci credeți în realitatea acestui grup?

V.A.: Tot timpul mi s-a spus – n-am apucat să analizez prea multe –, că trebuie să-i cred, că s-a format un grup in­frac­țional organizat. Pe ceea ce am văzut, dar la unul singur am văzut, deci, repet, pe ceea ce am văzut, mi se pare ilar să consideri că a cere o sponsorizare pentru Universitate ca să dai burse la studenți și la rezidenți, încheind contract de sponsorizare, ar însemna luare de mită. De­o­cam­dată, deci în acest moment, pe ceea ce am văzut, nu sînt convins că există un grup organizat. De fapt, e o telenovelă un­de doi soți se ceartă și vine soția și-și toar­nă soțul, et caetera. Faptul că se extinde această telenovelă și la persoana mea și se analizează acum lucruri legate de familia mea sau alte proiecte care nu fac obiectul acestei anchete, iarăși mi se pare forțat. Dar astea sînt deja lucruri juridice pe care le vor rezolva specialiștii. Eu am spus, repet, mă întorc pentru a lupta pentru proiectele pe care le-am anunțat și nu vreau să mă las dominat numai prin: „ce-i cu dosarul ăla?” Dosarul ăla să-l rezolve cine se pricepe.

O.V.: Adrian Ciureanu și Daniela Dru­guș vorbeau despre dumneavoastră folosind termeni precum „magister”. Nu băgați mîna în foc pentru ei?

V.A.: Într-adevăr, două lucruri m-au atins. Adică eu am cicatrici din lupte pe care le-am dus și chiar dacă sînt un sentimental și-un emotiv, sînt, zic eu, o fire su­ficient de puternică. Și, mai ales, antrenată în bătălii. M-au durut cele două elemente: familia care mi-a fost bălăcărită și să-mi văd colaboratorii mei purtînd că­tușe. Aici pot să spun: „touché”, m-au lovit. Dar orice-ar fi, eu nu pot să nu le re­cunosc meritele, fiindcă nu am fost singur. Tot ce am făcut, a fost cu ajutorul Se­na­tului, al echipei de management, al ce­lorlalți. Viața m-a învățat că orice se poa­te întîmpla. Imaginea asta din presă, care le-a fost creată, pe mine nu mă con­vinge. Dacă au fost actori atît de buni, de Oscar, încît să nu-mi fi dat seama toți anii ăștia… Nu știu. E greu. Fiecare se va apăra.

Ei sînt treptele pe care se dorește să se ajungă la mine

O.V.: V-ați indignat cînd ați fost audiat?

V.A.: N-a fost cazul. Pe persoanele care se aflau acolo, le cunoșteam. Eu am trecut de faza de indignare. Cînd am fost audiat, eram deja înțelept. Am zis că n-are rost să mă indignez, fiindcă atunci cînd esți furios, poți să faci și greșeli. Eu sînt mai periculos cînd sînt calm. Iar acum, ați văzut, am luat deja niște decizii. Re­pet: nu vreau să blochez proiectele pe ca­re le-am început. Și-așa au fost blocate timp de două săptămîni. Cînd ești bat­jo­co­­rit, nu te simți bine. Dar am stat, m-am gîndit și-am zis ca Iov, că în viață sînt ce­le șapte vaci grase și șapte vaci slabe. A­cum au venit și cele slabe. Totul ține însă de conștiința interioară. Cît timp te simți ne­vinovat, găsești forță să te aperi.

O.V.: Vă simțiți vinovat pentru arestarea celor doi directori?

V.A.: Da. De asta am zis că am fost lovit. Fiindcă dacă acțiunea ar fi îndreptată către ei și strict împotriva lor – deși nu sînt deținătorul adevărărului absolut și s-ar putea chiar așa să fie – atunci…  Dar mi s-a spus că sînt și „victime colate­rale”. Ei sînt treptele pe care se dorește să se ajungă la mine.

Există numai o mică posibilitate să fiu arestat

O.V.: Vă mai așteptați să fiți a­res­tat?

V.A.: Nu cred că se va întîmpla. A­dică reacția ar fi în acest caz foarte… Nu cred că ar face așa ceva. Nu cred că se va ajunge la asta pentru că atunci inclusiv reacția opiniei publice ar fi…

O.V.: Înainte să fiți audiat, erați sigur că veți fi arestat.

V.A.: Da. Eram convins văzînd cum, nu mi s-a spus în mod direct, dar totuși mi s-a spus: „Dacă mai dați și pe alții…” Iar la modalitatea în care se susține și există legea în România, pentru că ima­gi­nea Justiției nu este cea mai favorabilă în România – deși eu nu cred acest lucru – orice este posibil în viață. Există numai o mică probabilitate să fiu arestat. Dar, desigur, e posibil să se trezească cineva dimineața supărat, să spună că vorbesc prea mult și să rămîn măcar 26 de… Sau se poate considera că, avînd în vedere au­dien­ța atinsă și imaginea mea, anumite struc­turi din justiție să considere că sînt pe­riculos fiindcă generez un curent de o­pi­nie publică. Orice se poate întîmpla.

Toate deciziile au fost duse la îndeplinire, pe acest curent de simpatie, mult mai repede decît mă așteptam

O.V.: Oricum, spuneați că miza pro­cesului e credibilitatea, iar nu în­chi­soarea.

V.A.: Să fim realiști. Sigur că în rîn­dul anchetatorilor sînt și oameni care cred în dreptate. Dar în același timp, sînt și persoane din toate structurile, care fo­lo­sesc acest mijloc ca să dispară o voce credibilă. „E bine să avem un mijloc de presiune și de șantaj”, își zic. Și sînt persoane direct afectate, care au pierdut foarte mult și care, dînd acest mesaj, că „oricînd noi sîntem cei puternici”, vor să în­toarcă o instituție din drum. După cum, de ce să nu punem și invers problema, sînt și oameni cărora acest context le-a per­mis să se afirme.

O.V.: Cum ar fi?

V.A.: Cum ar fi cei care-au semnat pe­tiția. Aici a fost strict manifestarea în­cre­derii în ceva, a încrederii în cineva, prin care oamenii au protestat împotriva po­sibilității de-a murdări totul.

O.V.: Deci le-ați dat o cauză. Sînteți convins că vă iubește toată lumea?

V.A.: Da. Nu toată lumea, dar mulți. Pen­­tru că nu i-a obligat nimeni pe oa­me­nii aceia să semneze. N-a fost un co­mu­ni­cat pe care să-l fi preluat presa și să-l fi mediatizat. Faptul că au semnat, e un me­saj foarte clar: „Orice s-ar spune, avem în­credere în el”. Sigur că și pe mine m-au o­norat, dar mai ales s-au onorat pe ei fiindcă nu au venit cu „uite, și el e așa!” ci cu „nouă nu ne este frică să avem în­cre­dere în el. Avem speranță și mergem înainte”, indiferent de planurile și calcu­lele altora.

O.V.: Vă simțiți apărat de iubirea lor?

V.A.: Nu sînt intangibil. Dar mă ajută să am control asupra mea. Pot funcționa. Și Universitatea a funcționat, chiar și fără mine. Nimeni nu mi-a pus la îndoială ca­li­tatea de rector. Mă bucur că nu s-a creat un vid de putere, ba chiar toate deciziile pe care le-am luat în această perioadă au fost duse la îndeplinire, pe acest curent de simpatie, mult mai repede decît mă aș­teptam. Oamenii au văzut și în asta o mo­da­litate de a-și exprima susținerea. Cînd e­xistă trei oameni care au încredere în tine se cheamă c-ai făcut ceva în viață. În mo­mentul în care sînt însă mii, ai într-a­de­văr o altă abordare.

O.V.: Știți de anchetă din februa­ri­e, de la începutul anului. Ce măsuri de pre­cauție v-ați luat?

V.A.: Am mai verificat o dată actele, raportul de audit, am văzut că este ok. Deci am citit în raportul DLAF cînd am fost audiat: în acest raport nu apare nu­me­le meu decît în final. Desigur, vom contesta dosarul. Dar acolo, numele de As­tărăstoae nu apare decît o singură da­tă, în concluzii, la final. În rest, sînt o mul­țime de persoane, unele pe care nici nu le cunosc. De la Ministerul Comuni­ca­țiilor sînt o mulțime. Cum s-ar spune, la acest proiect, toată lumea s-a decis s-o facă lată.

O.V.: Toată lumea, mai puțin dumneavoastră.

V.A.: Păi da, că eu n-am înțeles concluzia. Au vorbit acolo despre o mulțime de oameni, iar la final m-au băgat și pe mi­ne. A, fiindcă sînt rector și manager de proiect. Singurul pericol real e că există posibilitatea ca Universitatea să fie trecu­tă pe-o listă neagră la finanțare. Avan­ta­jul e că fondurile structurale oricum s-au în­che­iat. Dar cel mai rău e că oamenii vor fi demoralizați să se mai implice în scri­e­rea de proiecte europene.

O.V.: Cu ce tare sînteți pregătit să trăiți?

V.A.: Acest dosar va fi ridicat de fie­ca­re dată cînd voi avea o poziție publică. Nu-mi va modifica comportamentul. Va fi, repet, o durere de măsea sîcîitoare.

O.V.: Lupta aceasta vă face orgolios?

V.A.: Sînt și eu om, desigur, dar me­reu am căutat să-mi țin în frîu orgoliul. A­dică sînt creștin iar trufia, mîndria sînt pă­cate capitale. Eu sînt convins că divinitatea vede ceea ce e-n inimă, nu ceea ce e aparent. Vreau să spun că atunci cînd am primit premiul acela, de cetățean de o­noa­re, creierul meu era curățat. N-aveam nimic pregătit și era un moment de tensiune. Iar atunci, amintindu-mi de slujba religioasă, am vorbit ca și cum cineva mi-ar fi dictat. Iar acel discurs cred că a fostul unul dintre cele mai emoționante pe care le-am ținut în viața mea. Faptul că 400 de oameni, crema Iașului, prieteni și adversari, s-au ridicat în picioare și m-au aplaudat minute în șir a fost, cred, un semn că trebuie să-mi țin în frîu orgoliul.

O.V.: De ce anume vă temeți acum?

V.A.: Singurul lucru de care mă tem este că nu pot controla chiar totul. De e­xemplu, starea mea de sănătate. Dar sînt con­vins că lupta mea va fi dusă pînă la ca­păt fie că am să exist, sau nu.

Oana OLARIU