Eu sînt un boem ratat din cauza politicii

Interviu cu omul politic Crin Antonescu

Cartea lui preferată, „Maestrul și Mar­ga­reta”, de Mihail Bulgakov se deschide cu un citat. Din Faust. Despre puterea care „veșnic răul îl voiește și veșnic face numai bine”. Despre sine, însă, crede că puterea doar l-a responsa­bi­lizat „puțin”. Îmi spune că res­pon­sabilitatea se leagă de „disciplină” și repetă cuvîntul din urmă de parcă ar vrea să se obișnuiască cu el. Dacă înainte, cînd studia Istoria și Filosofia, a fost în stare să repete doi ani de fa­cultate din „non­confor­mism”, ca protest față de comunism, acum președintele Partidului Național Liberal pare, mai degrabă, să aibă „răbufniri” nonconformiste. „Boemia politică” ar trebui să i se ghicească după „nodul strîmb de la crava­tă” și după „fețele” pe care le face în timpul celor mai serioase întruniri. „Fiindcă mă puf­neș­te rîsul spontan chiar în timpul discursurilor mele”. Vineri, cînd a venit în Iași, a rîs în timpul lan­sării volumului despre libera­lismul ro­mâ­nesc. Sîmbătă, la confe­rin­ța teritorială a PNL-ului, Crin Antonescu doar a zîm­bit de cîteva ori.

OPINIA VECHE: Sînteți deza­mă­git?

CRIN ANTONESCU: În general mă dezamăgesc greu. Sînt dezamăgit de re­zul­tatul alegerilor prezidențiale din Ro­­mâ­nia, sînt dezamăgit de faptul că pier­dem cu toții cîțiva ani din viața noastră și, mi se întîmplă, să fiu dezamăgit de mine în­sumi. Pentru că nu găsesc întotdeauna cele mai bune soluții, că nu sînt me­reu inspirat, pentru că, uneori, am mo­men­te de comoditate.

O.V: Credeți că poate exista o pu­te­re neopresivă?

C.A.: Da. Nu înseamnă neapărat că am și dreptate, dar eu cred.

O.V.: Puterea opoziției, pe de altă parte, mai păstrează ceva din ideea di­zi­denței, a „guerillei”, în sensul larg?

C.A.: Din păcate, la noi, opoziția a in­trat și ea într-un soi de conformism. E prea puțin inventivă. Opoziția se complace de multe ori în a săvîrși ritualuri de îm­po­tri­vi­re superficiale în politica româ­neas­că. Ar fi bine dacă opoziția ar căpăta ceva din de­terminarea dizidentei de pe vre­muri, din timpul regimului totalitar, sau din ar­doa­rea luptei de guerillă – „gue­ri­llă” la figurat.

O.V.: Abuzurile de putere ale o­po­zi­ției sînt mai acceptabile decît cele ale re­gimului?

C.A.: Opoziția nu abuzează. Din pă­ca­te, opoziția tocmai că nici măcar nu fo­lo­sește toate mijloacele pe care le are. Nu-i ușor să faci opoziție în mod performant. Noi sîntem obișnuiți să discutăm des­pre performanța puterii, care se mă­soa­ră pe cri­terii mai precise. Dar există criterii și pentru performanța opoziției. Și pot spune că așa cum nu avem o putere de calitate, de­ocamdată, nu avem nici o opoziție de ca­litate, în măsura în care ne-am dori. O­po­ziția se împiedică în propria ei încapaci­tate. În faptul că nu sîntem tot timpul des­tul de bine pregătiți, suficient de bine docu­mentați, că nu avem întotdeauna articulate variantele alternative pe diverse politici și probabil în faptul că nu sîntem destul de entuziaști. Cînd ești în opoziție trebuie să ai entuziasm, ca să te lupți la maximum. Și u­neori, ne lipsește.

Îmi vorbesc mie însumi despre disciplină

O.V.: Mai este la modă ideea „re­vo­­lu­ționării”, a „epurării”?

C.A.: Eu nu sînt partizanul re­vo­lu­ți­i­lor care epurează totul. Ele sînt peri­cu­loa­­se și, în general, în istorie, n-au făcut prea multe lucruri bune, dar despre revo­lu­ție vor­bim în continuare, inclusiv în mo­­ți­u­nea pe care o voi prezenta în congresul Par­tidului Liberal, ceea ce în cam­panie se va numi „Revoluția bunului simț”. Sînt încrezător și entuziast în vi­goa­rea și efici­ența ideii de „bun simț”. Nu fac lucrurile de formă și, de aceea, îmi asum riscuri pe care puțini oameni le-ar accepta. Riscul de a nu reuși – ăsta e cel mai mare, fiindcă e foarte greu să pierzi o bătălie politică, din punct de vedere psihic. Există, de asemenea, riscul de a fi pîndit mereu de diverse forme forme de agresiune – de la calomni­e, la atacuri politice, în care se folosește me­reu tot armamentul din dotare. E ade­vă­rat că aceste lucruri sînt universal valabile în politică. Dar cine face politică tre­bu­ie să-și asume aceste forme de agresiune.

O.V.: Pomeneați de „revoluția bu­nu­lui simț”. S-a spus ca românii își în­dră­gesc numai dictatorii. Vi se pare „de bun simț”?

C.A.: Eu nu cred că putem spune asta despre majoritatea electoratului ro­mâ­nesc. E un comportament semnificativ. O doză semnificativă din vot este inerțială, în felul acesta. Dar cred că nu putem da vina pe a­le­gători. Oamenii votează și în funcție de ce­ea ce sîntem și facem noi. So­cietatea ro­mâ­nească a evoluat din a­cest punct de ve­de­re și eu nu pot să dau vina acum, în 2010, pe inerția electoratului român pentru că Traian Băsescu a mai obținut un man­dat. Asta e o nenorocire de care sînt res­ponsabili cei care i-au fost contracandidați. Electoratul n-a fost în întregime opac.

O.V.: Și despre dumneavoastră s-a spus că urmăriți aceeași „prescripție” a mîinii de fier în cadrul partidului.

C.A.: E numai o aparență. Formulele de autoritate practicate în PDL, de domnul Băsescu, de domnul Blaga, sau în PSD, mai pe timpuri, de domnul Năs­ta­se, n-au ni­mic comun cu mandatul întărit și for­ma­­ți­unile ferme pe care eu le reclam în PNL. Nu e vorba de o mînă forte de na­­tu­ră ad­mi­­nis­trativă, de o autoritate bru­ta­­lă, ci de o asumare mai pronunțată de i­den­titate. Noi avem nevoie de personaje politice puternice, educative, care candi­dează la funcții importante în stat. Doar că profilul puternic poate fi văzut din mul­te unghiuri. Cele de tipul Băsescu sau de tipul Năstase nu sînt singurele valabile.

O.V.: Pomeniți frecvent despre ne­vo­ia de disciplină în partid.

C.A.: Da, pentru că în PNL e nevoie să facem asta. Eu însumi, alături de co­le­gii mei, sînt foarte circumspect la ideea de „disciplină”. Noi sîntem niște oameni liberi care prețuim în primul rînd liberta­tea. Dar cînd vine vorba despre momen­te­le de tip ierarhic, militar, de executare a anumitor dispoziții, avem, structural, fi­e­ca­re, rețineri. Și tocmai de aceea trebuie să discutăm din cînd în cînd despre conceptul de disciplină. Nu putem cîștiga e­lec­toral fără niște formațiuni eficiente ba­za­te pe disciplină. De aceea vorbesc a­cum despre disciplină. Vorbesc nu doar al­tora, ci și mie însumi despre disciplină. Par­tidul are nevoie de disciplină începînd cu președintele lui. Noi toți avem nevoie de mai multă disciplină începînd cu pre­șe­dintele partidului.

O.V.: Domnule Crin Antonescu, dis­ciplina apare, în general, ca să facă or­dine în haos.

C.A.: Da. Dar nu sîntem într-o fază din aceasta, de dezintegrare, fiindcă pe noi ne ține ceva împreună. Care „ceva” nu e „disciplină”. E vorba despre „parti­dul-conștiință”. Poate sună pompos, dar nu e. Majoritatea oamenilor care au venit la noi au făcut-o din convingere, prețuind a­numite valori. Și aceste principii ne țin le­gați. Dar, un anumit haos, în momentul în care ar trebui să fie ordine, din păcate, există.

O.V.: Ordinea aceasta vă păzește de paradoxul „partidului apolitic”?

C.A.: Nu cred că pe noi ne pîndește acest pericol, dar avem un caz de partid pa­radoxal apolitic, chiar în partidul care guvernează acum, în PDL. Eu cred că nici PSD nu stă prea bine în privința con­ținuturilor ideologice, dincolo de faptul că a asumat abstract stînga, și că stînga, în min­tea celor mai mulți e legată de co­mu­nism. Pe noi nu ne pîndește această si­tua­ție, dar nu înseamnă ca nu trebuie să ne aprofundam propria identitate, pe care ar trebui s-o etalăm foarte acurat în fața societății.

O.V.: Să etalați sau să recîștigați această identitate?

C.A.: Noi nu stăm rău aici. Noi avem undeva, ascunsă această conștiință ide­o­lo­­gică, să-i spun. Cîteodată o avem as­cun­­să foarte, foarte bine, că n-o mai gă­sim cînd ne trebuie.

Tot mai mulți oameni din mediul rural au făcut gestul liberal, să emigreze 

O.V.: Dacă ați face un sondaj în privința crezului liberal, prin ce ați re­cu­noaște răspunsurile unui membru de partid, față de cele ale unui alt ce­tă­țean?

C.A.: În principal, cred că la nivelul larg al opiniei publice, liberalismul este asociat doar cu liberalismul economic, cu proprietatea, cu libera inițiativă, cu pro­fitul, cîștigul și, din păcate, doar cu oa­menii bogați. Ceea ce putem noi să spunem, e că doctrina liberală înseamna mult mai mult și acest „mult mai mult” se referă la fiecare dintre ei, tînăr sau bătrîn, și privește șansa și egalitatea. Nu egalitatea socialistă, ci egalitatea în libertate, aceea care îngaduie fiecărui om să cons­tru­iască atît cît poate din propriul lui destin. Asta privește pe toți, chiar dacă nu au un grad de instrucție ridicat, chiar dacă sînt săraci sau trăiesc în mediul rural.

O.V.: Ați avea curajul să le vorbiți lor despre libertate?

C.A.: Da. Problema nu e de curaj, ci de inspirație și de capacitatea de a găsi limbajul în care să traduci liberatatea pen­­tru fiecare. Eu cred că România deși are multe poveri inerțiale și conservatoa­re asupra ei, e totuși deschisă către spiritul liberal.

O.V.: Pentru că mulți aleg să emigreze?

C.A.: Da. Iată că vedem că foarte mulți oameni, din mediul rural, care stăteau aici și votau inerțial cu Ion Ilies­cu și cu sta­tul asistențial, au făcut gestul liberal, să­nătos, să emigreze ca să-și caute singuri un loc mai bun sub soare, pentru a trăi mai bine, fără să mai aștepte pe cineva să-i ajute. Asta ar trebui să ne spună ceva și să folosim asta din punct de vedere politic

Toată lumea minte și-și învață copiii să nu fure

O.V.: Ce e mai onorabil: o solida­ri­za­re cu celelalte partide ale opoziției sau cu puterea?

C.A.: În mod clar, cu celelalte parti­de ale opoziției. Dar și solidarizarea a­ceas­ta se face după anumite principii, nu așa, în abstract.

O.V.: Și ce-ar fi mai practic și mai puțin onorabil?

C.A.: Păi, tot asta. Depinde ce se în­țelege prin practic și pragmatic. Dar a fi complice cu actuala putere e o afacere foar­te proastă. Îți pierzi onorabilitatea și nu cîștigi altceva decît iluzii de putere. Eu încă mai cred că a fi onorabil e un lu­cru normal și pragmatic, nu un sacrificiu. Doar că trebuie să ai răbdare. Fiindcă dem­nitatea n-a adus niciodată rezultate peste noapte.

O.V.: Care sînt lucrurile de care dem­nitatea s-ar putea totuși lipsi, de dragul eficienței?

C.A.: Marele compromis e că trebuie să iei oamenii de acolo de unde sînt. Nu de acolo de unde ai vrea tu să fie. Că nu trebuie să culpabilizezi oamenii pentru ceea ce cred sau fac ei, ci să înțelegi de ce fac și cred așa și cum poți să-i scoți de a­co­lo, dacă tu crezi că trebuie scoși. Tre­bu­ie să te adaptezi. Gîndiți-vă că într-o so­cietate precum cea românească, oa­me­nii au fost crescuți sub zodia unor precepte de genul: „fă-te frate cu dracul pînă treci puntea” sau „capul plecat, sabia nu-l ta­ie”, la care s-au adăugat experiențe care au arătat că e mai ușor dacă te bagi pe sub pielea unui șef și alte lucruri de felul a­cesta. Nimeni nu spune cu voce tare. Toa­tă lumea minte și-și învață copiii să nu în­jure și să nu fure. Dar copiii trăiesc în a­ceas­tă realitate și asta, sigur că-i afec­tea­ză. Trebuie să știi de unde îi ei și unde-i duci.

O.V.: Și de unde îi luați și unde îi duceți?

C.A.: De aici. Unde-i duc? Nu-i o e­nig­mă. Eu spun mereu că societatea e înaintea instituțiilor, mai liberală, cu o conștiință a capitalismului și-a justiției mai proeminentă decît a instituțiilor în­săși.

O.V.: Oamenii care fac politică s-au născut și ei sub aceeași zodie a în­frățirii cu dracul. Pe ei unde-i duceți?

C.A.: Cu ei e mai greu. Fiindcă po­li­ti­că fac tot felul de oameni, cu tot felul de porniri, de interese contrare. Problema cu ei, nu e de crez, ci de practică, de a avea forța necesară de a-i coagula spre un anumit scop. Politică nu poți să faci nici cu ma­rii cărturari, nici cu călugări și că­lu­gă­ri­țe și nici cu moraliști. Politică faci cu oa­meni în carne și oase, cu interese imediate, capabili de compromisuri pe care tu nu le consideri de dorit. Important, cu ei, e doar să le unești energiile spre o di­rec­ție bună.

Eroii conduc după ce nu mai sînt în viață

O.V.: V-ați simți mai bine dacă n-ați avea împotriva cui să luptați?

C.A.: Nu. Dacă n-ar fi în noi acest spirit de confruntare, n-am mai face po­li­ti­că. Sigur, de dorit, e o viață politică în ca­re miza să fie concentrată pe taxa cu­ta­re sau cutare, concentrată pe o lege sau un proiect de lege. Dar la noi nu-i așa, la noi sînt lupte „pe viață și pe moarte”, de multe ori, personale și probabil că, în a­ces­te bătălii n-ai ce să cauți dacă ceva din tine nu aparține unei conformații și unui caracter de luptător.

O.V.: Oamenilor le plac luptătorii care se sacrifică.

C.A.: Sacrificiul total bineînțeles că nu poate fi făcut de către cei în viață sau de cei care n-au plecat la mînăstire. Să sacrifici cîte puțin, în mai multe planuri, e firesc, dar lupta în care intrăm nu e una de sacrificiu, ci de afirmare a identității.

O.V.: Eroii au capacitatea de a con­­duce?

C.A.: Da, deși fac asta abia după ce nu mai sînt în viață. Putem vorbi greu sau deloc în politica românească de după ’90 despre eroi. Un fel de erou e Corneliu Coposu. În sensul de model, de om care a rezistat, care n-a făcut compromisuri, de om care purta prin pușcărie, în comunism, în tranziție, cît a apucat-o, aceleași valori neclintite. în sensul de luptător. El a adus la putere Convenția Democratică și a generat prima alternativă de putere esențială în România, la un an și ceva du­pă moartea sa.

O.V.: V-ați explicat cum de ați a­juns un soi de erou jusțiar în ochii o­pi­niei publice?  

C.A.: Nu cred că sînt așa ceva și nici nu vreau. Justiția se face nu de eroi sau indivizi, ci de instituții care funcționează în virtutea principiilor. Cred că această cons­trucție a fost dată de o anumită sinceritate percepută ca atare în discursul meu și de consecvența mea legată de principii stabile.

O.V.: Domnul Adrian Năstase spu­nea la un moment dat că la noi toate partidele sînt de stînga, mai ales cele de dreapta.

C.A.: E un joc de cuvinte nu lipsit de a­devăr pentru că, din motive electorale, mai toate guvernele au avut acțiuni mai po­puliste, mai de stînga și, mai ales, au în momente critice, o retorică de stînga. Dar PNL-ul a susținut niște valori de dreapta și cînd avea doar trei la sută din electorat. În ’90, ’92 și de atunci încoace. Eu am alergie la populism. E marele rău al po­li­ti­cii românești, nu stînga sau dreapta. Bă­ses­cu și PDL-ul fac mai rău decît PSD-ul și PNL-ul, fiindcă sînt populiști în cel mai dezgustător grad.

Politicenii buni păstrează curățenia, lucrînd cu lucrurile murdare

O.V.: Pomeniți des despre princi­pii. Nu vă e frică că asta ar putea să vă fa­că să păreți mai degrabă un romantic?

C.A.: Există riscuri, dar cineva trebuie să spună că politica nu se face doar, sau în primul rînd pentru a te îmbogăți. Trebuie să fie niște lucruri pe care le sus­ții mereu, nu le schimbi dupa cum ba­te vîntul. Că e romantic? Foarte bine! I­de­alismul poate fi realizabil și cred că, pî­nă la urmă, oamenii au nevoie și de pu­țin romantism.

O.V.:Dar lumea îi crede pe romantici?

C.A.: Asta e dovedit! Problema e că poli­ticianul acesta etalează niște valori, oa­menii îl cred și el trebuie să nu-i înșele. Nu­mai că de aceea el este politician, și nu cei care-l votează. El face politică și-și asumă ca netrădînd aceste principii, să le pună în practică. Adică, el trebuie, ca po­li­tician să facă fără îndoială și în fiecare zi, compromisuri. E alegerea lui. Și el își joacă, în fond, soarta și autenticitatea, cal­culînd și alegînd compromisul acceptabil de cel inacceptabil. E alegerea lui. A­legătorului, firește că nu-i plac compromisurile și vrea o poezie frumoasă. Dar politica nu-i poezie, ci calcul. Ma­chia­ve­lli a fost tratat pe nedrept de cîteva sute de ani. Politicianul își asumă să împlineas­că, prin calcul matematic, dorințele po­e­ti­ce ale compatrioților. Eu am spus cînd e­ram mai tînăr, că politicenii buni sînt un fel de vidanjori în societate. Adică ei ca­ră, păstrează curățenia, lucrînd cu lu­cru­ri­le murdare.

Singurătatea e antecamera iadului

O.V.: V-a neliniștit vreodată că nu sîn­­teți bine „echipat”, că nu aveți „mij­loa­ce” de manifestare?

C.A.: Sigur că a trebuit cel puțin să observ, chiar acum, în cursa electorală, ca eu mă lupt cu arcul împotriva tancu­ri­lor. Dar nu e o surpriză. Că sînt situații în care ieși și cu mîinile goale, că asta e, să înfrunți artileria. Nu e nici eroism, nici inconștiență în asta. E ca și cum tu stai în casă, ai un topor pe-acolo și ești atacat cu mitralierele. Cît timp sînt afară, te mai pi­tești pe după mobile, pe unde poți. Cînd îți intră în casă, pui mîna pe topor, că alt­ceva n-ai de făcut. E simplu. E un act elementar. Nu sînt inconștient niciodată, dar nici nu sînt prea calculat, să mă gîndesc de o sută de ori înainte de fiecare pas. Merg mult și pe instinct și pe intuiție.

O.V.: Credeți că ați fi putut ajunge un boem?

C.A.: Da! Asta și trebuia să ajung! Eu sînt un boem ratat din cauza politicii.

O.V.:Cînd erați mai tînăr, vă în­chi­pu­iați că veți putea merge pînă-n pîn­ze­le albe?

C.A.: Dar eu cred și acum. Pe măsură ce înaintez în vîrstă, îmi doresc tot mai mult să ating pînzele albe. N-am nici un fel de tocire a instinctelor. Cumva, oame­nii politici importanți sînt cel mai puțin liberi. Dar noi sîntem ca niște scafandri, care înoată înăuntru dar păstrează un pai care ajunge pînă la suprafață și prin care respiră. Există ceva dinainte de a ajunge politician care nu poate fi uitat. Eu caut doar o formulă prin care să fac asta îm­pre­­ună cu alții. Politica nu se poate face niciodată singur. Singur poți doar dacă ești artist sau explorator. Și, desigur, că în politică se ajunge mai lent la ele, iar drumul e mai riscant.

O.V.: Ce importanță are pentru dum­neavoastră singurătatea?

C.A.: E antecamera iadului. Nimic nu-i mai înspăimîntător decît sin­gu­ră­ta­tea, lăsînd politica la o parte. E cumva, ca moartea. N-ai experimentat-o niciodată, nu ești niciodată perfect singur, dar e ca o umbră care apasă și amenință.

Din politică nu se iese de bună voie. E mai greu decît să te lași de țigări sau de alcool

O.V.: Nu v-a tentat niciodată să îm­bră­cați rolul politicianului nonconfor­mist?

C.A.: Au fost momente cînd am avut un comportament exagerat sau inadecvat în raport cu o anumită situație. Mi s-a în­tîm­plat, sigur, să-mi dau foc valizei sau, cum se spune, să fac pipi contra vîntului. Asta foarte des. Dar nonconformismul, po­litica arată, că e fertil. Dar nu foarte frecvent. Mari oameni politici au mo­men­te decisive de nonconformism, dar o dată la zece ani, timp în care sînt perfect conformiști. Pe mine m-a interesat să le a­răt oamenilor altceva: că poți să îți gă­sești forța în altă parte decît în cercul in­te­reselor financiare. Există un anumit tip de forță interioară, personală, care te poa­te potența.

O.V.: Dumneavoastră în ce anume vă găsiți forța?

C.A.: În libertate. În faptul că nu sînt dependent de nimeni și ca în orice zi pot să joc tot ce am în politică. Nu am nici cea mai mică ezitare ca mîine să nu mai fiu nici președinte al partidului, nici parlamentar, nici, nici.

O.V.: Ați fost vreodată un pacifist?

C.A.: Nu. Nu sînt pacifist. Am și eu, dorința, ca orice om normal, să nu fie cata­clisme, războaie, dar pacifist nu sînt și am o mică obidă pe termenul de îm­pă­ciu­itorism. Eu sînt mai radical. Sînt adeptul soluțiilor rapide, dacă ele îmi stau la în­de­mîna, chiar dacă presupun mai multe riscuri. În politică, eu cred că trebuie să sari și gardul, dacă poți. Nu să înșeli, să furi. Dar tot ce-i mai direct, chiar dacă mai riscant, e preferabil.

O.V.: Ce garduri săriți acum?

C.A.: Nu intrăm la guvernare, acum cînd ne cheamă Băsescu. Păi, se poate așa ceva? Sau să spunem că e incorect ce face, chiar dacă are 75% popularitate. E ri­scant. Nu știu. Simplu spus: e riscant să nu intri la guvernare cînd îți oferă și să-i dai jos partidul, ca să intri.

O.V.: Vă e vreodată frică să nu în­căl­cați limitele?

C.A.: Da. Am o preocupare pentru a respecta regulile. Chiar cele simple, de cir­culație, de pildă. Și am o preocupare spe­cială pentru a nu leza, a nu jigni. Sînt un om delicat. Nu-mi iese întotdeauna, dar mă preocupă. Am un fel de solidaritate chiar cu oameni pe care-i detest, fi­ind­că sîntem și unii și alții părtași ai a­ce­le­iași pățanii de a exista și noi pe pămînt și sîntem niște ființe tare fragile. Iar în politică o solidaritate și cu adversarii mei, chiar cu Băsescu, fiindcă noi, care facem politică, avem o mică boală, un soi de mi­crob comun. Și asta te face solidar. Din po­litică nu se iese de bună voie. Să te lași de politică e foarte greu, mai greu decît de ți­gări sau de alcool.

O.V.: Nu spuneați că ați putea re­nun­ța oricînd la orice funcție politică?

C.A.: Ba da. Dar am o doză de compasiune. Am avut-o pentru Geoană. Aș fi avut-o și pentru Băsescu, fiindcă înțeleg ce se întîmplă în sufletul unui om cînd pierde.

Puterea poate face destul de puțin pentru viața omului

O.V.: Dar lumea ați vrut vreodată s-o schimbați?

C.A.: Nu. De așa ceva nu vreau să aud de la bolșevici încoace. Nu doresc decît să trăim un pic mai civilizat, mai bine. Dar schimbarea lumii s-o facă altcineva, eu nu pot.

O.V.: Ați avut tendința – măcar in­te­rioară – de a spune public oamenilor să nu se bazeze pe dumneavoastră?  

C.A.: Parțial am și făcut-o. În general, vorbesc despre ceea ce pot face, nu des­pre ceea ce nu pot. Recunosc că puterea e incomodă fiindcă nu poți face ce vrei și oamenii te observă, au așteptări. Dar s-a ajuns la un prag în care se crede că politi­ca poate face totul. Ori ea nu poate. Într-o societate sănătoasă rezolvă doar o parte dintre lucruri. La noi s-a ajuns, din pricina unei frustrări, că dacă aleg un pre­șe­din­te, ăla poate face tot, poate schimba tot. De fapt, el și puterea pot face destul de puțin pentru viața omului, iar puținul ăsta trebuie delimitat.

O.V.: Ați fi sfătuitorul președintelui?

C.A.: Nu. Nu cred că sînt un foarte bun sfătuitor. Și apoi, un președinte care să asculte de sfaturile mele, ar fi deja su­ficient de bun ca să nu-l mai sfătuiesc eu. Un om care și-ar dori pe cineva ca mine ca sfătuitor înseamnă c-ar prețui cîte ceva din mine și valorile mele și-ar fi deja chiar prin asta un om bun.

***

N-am beneficiat de su­fi­cientă severitate 

O.V.: Sînteți inerțial?

C.A.: N-aș spune că sînt inerțial, dar sînt mult mai conservator decît ar cre­de unii. Sînt cîteva lucruri care nu tre­buie să aibă nimic comun cu de­mo­cra­ția: școala, biserica, armata. Ele n-au treabă cu democrația. La școală faci ce spu­ne profesorul. Chiar dacă există o re­lație de respect reciproc între maestru și ucenic, ea nu-i democratică. Nu stau toți, cot la cot: maeștii și ucenicii, pre­o­ții și enoriașii, comandanții și soldații. Nu. Profesorii, preoții și comandanții tre­buie respectați și atît. Nu cum e școala acum. Nu am pus niciodată bețe în roate profesorilor. Mi-am pus mie nefiind un elev suficient de conștiincios și serios.

O.V.:V-au înțeles rebeliunea?

C.A.: Asta le reproșez. Că au fost prea toleranți. Că n-am beneficiat de su­fi­cientă severitate. Asta m-a făcut să fiu prea puțin riguros, prea puțin discipli­nat.

O.V.: Vă amintiți cu ce atitudine ați intrat la început în politică?

C.A.: Aveam o atitudine sol­dă­țeas­că, ca și cum m-ar fi luat la armată. Așa ca atunci cînd sînt războaie, apar voluntari care se înrolează. „Dom’le, vreau să lupt, că nu se poate! Vreau să lupt! Mă duc în front!”. N-am crezut niciodată pî­nă de curînd că o să rămîn aici. Eu nu mă simt ca peștele-n apa în politică. E ce­va, o parte din mine, care îmi stă în gît. Un fel de „ce caut eu în toată so­co­tea­la asta?”, pentru că firea mea, gustu­ri­le mele nu se prea potrivesc cu disciplina, cu rigoarea, cu plictiseala po­li­ti­cii. Politica n-are o activitate prea spectaculoasă decît arareori. De asta și am accente de boemie în politică.

O.V.: Ce înseamnă boemia în po­li­tică?

C.A.: Că nu mă uit cum îmi stă cravata, că nu sînt tuns cum trebuie, că u­ne­ori nu folosesc mesajele și cuvintele chiar atunci cînd trebuie. Că mă puf­neș­te rîsul cînd vorbesc alții și chiar cînd vor­besc eu, fiindcă sînt destul de auto­i­ro­nic. Că răspund inacceptabil de per­so­nal la unele întrebări, că lipsesc de la Par­lament.

O.V.: Nu vă calculați chiulul?

C.A.: Păi dacă-i vorba de lipsit, cum să lipsesc calculat? Doar n-am o stategie în a lipsi. Cînd lipsesc e pur și simplu fiindcă mi se pare nesemnificativ ce se întîmplă acolo sau se întîmplă ceva semnificativ în altă parte.

Oana OLARIU