“Cine citeste literatura din obligatie rateaza sansa de a se intilni cu ea”

Alex. Stefanescu a citit mai multe carti decit poate indosaria un intreg secretariat al Facultatii de Litere. Nu discrimieaza, parcurge orice ii pica in mina, fie ca este tentativa amatoriceasca sau geniu autentic. Citeste o opera chiar daca nu cunoaste numele autorului, iar verdictul il da impartial, pentru publicul care trebuie sa stie daca merita sau nu lectura. Considera ca menirea criticului literar este aceea de a atrage oamenii la lectura, motiv pentru care ne invita “sa ne bucuram impreuna de frumusetea literaturii”.

Iubeste o singura femeie de la 23 de ani incoace, dar admira toate domnisoarele si considera ca i se cuvin. Oriunde merge poarta un fetis in servieta, un obiect primit de la una dintre acestea, o mica intelegere amoroasa.

“Cind de-abia reusim sa ne traim prezentul, cum naiba sa ne mai traim si trecutul?”

OPINIA VECHE: De ce-i “Moartea caprioarei” scrisa de Adrian Nastase?

ALEX. STEFANESCU: (ride) Pentru ca este un vinator arogant, care crede ca vinatorea se poate practica avind mijloace tehnice si forte umane in exces la dispozitie si ca vinatoarea se poate face mergind la sigur. Daca exista un farmec al vinatorii, si exista, ca totusi, oameni superiori, de exemplu, cunoscutul scriitor Hemingway era un vinator. Daca exista, eu nu sint vinator, dar, daca exista, acela consta in risc. Riscul, aia este frumusetea barbateasca a vinatorii. Sa te duci fata in fata cu un leu. Si daca nu-l nimeresti, te sfisie el. Ala este jocul, daca ai nervii destul de tari. Dar, ca sa mergi ca Adrian Nastase la sigur, sustinut de o intreaga camarila si cu arme sofisticate si cu forte judetene la dispozitie, asta nu mai este vinatoare.

O.V.: Spuneti ca sinteti necomunist din nastere si irevocabil, chiar daca ati fost membru PCR. Credeti ca ar trebui blamati cei care au fost membri de partid impotriva vointei, doar pentru a duce un trai decent, chiar daca nu au imbratisat niciodata doctrina?

A.S.: Da. Cred ca ar fi trebuit sa fie un proces al comunismului atit de sever incit pina si simpli membri de partid sa fie blamati. Nu pedepsiti, ci blamati pentru ca au facut munca de partid. Dar asta ar fi insemnat ca toti cei care au condus partidul sa fie foarte aspru pedepsiti, cei care au condus Securitatea sa fie aspru pedepsiti. Altfel, este revoltator ca liderii comunisti, liderii Securitatii sa o duca foarte bine si sa incepem sa-i denigram pe cei care au fost simpli membri de partid. Pe de alta parte, mai cred ceva. As fi avut sentimentul ca traiesc intr-o societate sanatoasa daca aceste valuri ale intransigentei, mergind de sus in jos, ar fi ajuns si pina la mine, ca simplu membru al PCR. Nu conteaza ca eu, in sinea mea, stiu ca am fost un om de bun simt si cinstit si ca am refuzat sa fac cariera. Altii au vrut sa o faca. Nu conteaza ca eu as putea sa invoc faptul ca in facultate am fost dat afara din UTC si anchetat de Securitate si ca atunci m-am ingrozit, aflind ca exista o forta obscura, Securitatea, care ne supravegheaza miscarile, si ca am intrat in partid numai si numai ca sa pot face profesia de scriitor si de ziarist. Toate astea nu conteaza. Conteaza doar faptul ca multi dintre noi au cedat si ca au fost membri ai PCR. Dar ei, repet, nu pot fi dezaprobati sau blamati decit dupa ce s-ar fi facut un proces serios al comunismului si proces care sa-i condamne in primul rind pe lideri, pe marii beneficiari ai situatiei. Altfel este caraghios. Adica il punem la stilpul infamiei pe Alexandru Paleologu, un om de mare valoare, care a facut si inchisoare pe motive politice, si care dupa inchisoare a dat niste declaratii la Securitate, inspaimintat de tot ceea ce traise, si in schimb marii generali de Securitate apar la televizor si ne sfideaza, este revoltator. Pe de alta parte, foarte important ar fi sa se judece individual, dar cine mai are rabdare pentru asta? Ce a facut fiecare, pentru ca a avea sau a nu avea carnet de Partid nu spune mare lucru, este doar un indiciu. Important e ce a facut, cum si-a trait viata, dar cine mai are rabdare de asta, cind de-abia reusim sa ne traim prezentul, cum naiba sa ne mai traim si trecutul?

O.V.: Ce parere aveti despre faptul ca, dupa atita timp, Iliescu inca face parte activ din viata politica si are inca un rol important in Romania?

A.S.: Dupa parerea mea, Ion Iliescu a jucat in istoria tarii un rol mai nefast decit Nicolae Ceausescu. Ceausescu a fost intradevar un conducator caricatural al Romaniei, adica un om primitiv, fara educatie, un om cu puteri limitate, un om care credea ca poate remodela Romania asa cum crede el, iar conceptia lui despre organizarea unei societati era cu totul rudimentara. Nu ar fi avut dreptul ca el sa dicteze intr-o tara. Dar, cu sau fara Ceausescu, sistemul comunist tot ar fi existat, pentru ca acest sistem depindea de Uniunea Sovietica. Ea dicta in aceasta parte a lumii si nici o tara nu s-ar fi putut elibera de comunism daca n-ar fi vrut Moscova chestia asta. El nu este responsabil de existenta comunismului, este responsabil de un anumit accent in plus pe care l-a pus. In schimb, Iliescu este foarte vinovat, si in continuare cred ca nu este prea tirziu sa fie judecat pentru raul imens pe care l-a adus tarii noastre. Si in tinerete, cind a fost unul dintre cei care au contribuit la distrugerea civilizatiei romanesti. A fost un activist de partid extraordinar de influent inca din tinerete, pregatit la Moscova. Dar mai ales pentru ce a facut dupa 1989, cind a intirziat foarte mult eliberarea Romaniei de reminiscentele comunismului. Practic, el a salvat multa vreme aceasta epava a comunismului si i-a protejat pe foarte multi din liderii comunisti. Din cauza lui Iliescu, istoria noastra a intirziat cu vreo 20 de ani.

“Iliescu arata ca un Ceausescu mai ingaduitor”

O.V.: Sa fie talentul lui actoricesc, sau arta de a disimula, sau care e motivul pentru care inca supravietuieste Iliescu?

A.S.: Populatia tarii noastre a fost traumatizata psihic de comunism. Cred ca nu aveti imaginatia necesara ca sa va dati seama cum este sa traiesti in comunism. Comunismul ii schimba pe oameni in rau, ii deformeaza. Nu intimplator toti cei care au trai in comunism din diferite tari seamana. Noi credeam ca intre neamt, ceh, roman, bulgar, cubanez exista foarte mari deosebiri. Exista, existau, dar comunismul i-a uniformizat. Toti seamana, in sensul ca li s-a extirpat acel nerv al initiativei, al gindirii creatoare, au trecut intr-o scoala a umilintei, care i-a facut sa nu mai aiba demnitate. De fapt, calitatea populatiei din Romania a scazut intr-un mod catastrofal in timpul comunismului. Recapitulez foarte pe scurt: o elita intelectuala profesionala sociala a fost exterminata de la inceput prin intermediul inchisorilor politice. Unii au fost chiar impuscati, altii au fost determinati sa moara in inchisoare. Alti oameni de foarte buna calitate au fugit din Romania, altii au fost obligati sa fuga, altii au ramas in tara si au fost marginalizati. Oameni de mare valoare traiau din carat butelii sau din desfundat canale. Toata aceasta actiune, care a durat aproape jumatate de secol, a schimbat chiar structura genetica, a schimbat ADN-ul poporului roman. Un efect formidabil de negativ, pentru ca daca ar fi durat cinci, zece ani, n-ar fi fost urmarile atit de grave, dar a durat aproape jumatate de secol.

Romania de dupa comunism nu mai seamana deloc ca peisaj uman cu Romania dinaintea comunismului. Si acesti oameni cu usurinta au putut fi manipulati de un om ca Iliescu. Pentru ca in mintea lor s-a creat un tipar: conducatorul nu putea fi decit ca Ceausescu, iar Iliescu arata ca un Ceausescu mai ingaduitor. Deci, pentru ei, schimbarea maxima pe care si-o puteau imagina era sa treci de la un Ceausescu dictatorial la un Ceausescu putin mai tolerant, care era Ion Iliescu. Din cauza asta l-au votat pe Iliescu, pentru ca erau deformati psihic. Sa nu ne fie teama sa spunem chestia asta. I-am auzit pe unii, cum ar fi Cristian Tudor Popescu, care spuneau sus si tare ca poporul nu greseste niciodata. Ba greseste, cum sa nu greseasca, greseste. De foarte multe ori in istorie popoarele au gresit. Sa va mai dau un exemplu. Am vazut in satul bunicii mele un ciine care a stat o viata intreaga in lant, si eu, cu mintea mea de adolescent, de atunci, am convins-o pe bunica sa-l elibereze. L-a  eliberat si am vazut ca nu stia ce sa faca cu libertatea, acel ciine nu se indeparta de cusca mai mult decit i-ar fi permis lantul. Nu avea lant, dar avea un lant invizibil, care nu-l mai lasa sa se indeparteze. Asa s-a intimplat si cu romanii, si de aceasta infirmizare a romanilor a profitat Iliescu. E ceva dezgustator sa profiti de infirmitatea unor oameni. E ca si cum eu m-as duce sa fur de la un infirm care nu poate sa alerge dupa mine. Asta a facut domnul Iliescu, de-asta este de nescuzat. N-am nici o satisfactie sa fie inchis, dar sa se stie, sa se spuna lucrurile astea, tin foarte mult.

“Bucuria era considerata suspecta”

O.V.: Afirmati ca va deranjeaza mai mult faptul ca in Romania nu se traieste frumos, decit ca nu se traieste bine. Cum considerati ca s-ar trai frumos in Romania?

A.S.: Eu, in timpul comunismului, n-am avut voie sa calatoresc in Occident. Tocmai pentru ca, in timpul facultatii, repet, am fost anchetat de Securitate fiindca am scris o parodie dupa “Imparat si proletar” cu titlul “Taran si secretar”. Am fost si dat afara din UTC si era sa fiu dat afara si din facultate si m-a salvat Zoe Dumitrescu Busulenga. Dar, dupa 1989, am plecat in Occident pentru prima oara in viata si ce m-a uimit acolo era intensitatea culorilor. Toate culorile erau frumoase, parca mi se luase o ceata de pe ochi. In tara noastra totul devenise sters si cenusiu. Pina si culorile de la semafoare in Occident erau vii si in Romania erau culori palide. Hainele cu care se imbracau cei din Vest, nu ca ne-ar fi fost superiori, dar erau liberi si libertatea se exprima prin aceasta prospetime, totul era proaspat, totul era viu. La noi, societatea romaneasca parea mortificata, de-asta zic ca se traia urit. Nu aveai voie sa te bucuri, bucuria era considerata suspecta. Nu aveai voie sa fii elegant, era considerata o chestie de elitism. Nu aveai voie sa vorbesti limbi straine, ca erai suspectat ca esti cosmopolit. Dragostea era aproape interzisa. Singurul lucru care interesa pe cei de la Partid era daca nu cumva o fata a ramas gravida si sa aiba grija sa n-o lase sa avorteze, pentru ca vroiau sa obtina o natalitate maxima.

Nu greutatile te sperie. De exemplu, in timpul unui razboi se trece prin momente mult mai grele, dar exista un fel de eroism al momentului care te face sa suporti greutatile. Adica sa spui: “Sintem intr-o primejdie de moarte, sintem solidari cu totii, suportam greutatile ca sa supravietuim”. Dar, in timpul comunismului erai ca intr-o balta cu apa statuta si uritenia te sufoca. Deci nu greutatea vietii, mie chiar imi place asa o anumita austeritate a vietii, imi place frigul, imi place munca fizica, imi place ceea ce altora li se pare greu, dar nu suport uritenia.

“Este in interesul literaturii sa facem putin spectacol”

O.V.: Presa v-a ironizat pentru faptul ca anuntati “Istoria literaturii romane contemporane” si ati tot aminat-o. A fost asta o piedica sau un imbold in lucrul la carte?

A.S.: Eu n-am anuntat din fanfaronada, ci pentru ca imi place foarte mult sa creez un mic spectacol in jurul literaturii, chiar daca n-ar fi fost vorba de o carte a mea, chiar daca ar fi fost vorba de o carte a altuia. De exemplu, acum, de curind, a aparut “Istoria critica a literaturii romane” a lui Nicolae Manolescu, si eu, nu altcineva, am aparut la TVR Cultural si am facut o emisiune despre Manolescu si anuntam cu foarte mare fervoare ca urmeaza sa apara aceasta istorie. De ce, eu vreau sa creez o asteptare din partea publicului, care este tot mai apatic fata de literatura, si este in interesul literaturii sa facem putin spectacol. Adica multi elevi cred, in mod gresit, asa invata la scoala, ca literatura este una din obligatiile scolare, ca trebuie sa citesti ca sa poti trece examenul si asa mai departe. Nu, nu-i adevarat. Literatura este o sursa de placere, e vorba de o placere elevata, de o placere sublima, dar e vorba de o placere. Cine citeste literatura din obligatie rateaza sansa de a se intilni cu literatura. Eu cred, asta este si in firea mea, ca trebuie facut putin spectacol in jurul literaturii. De fapt, faceam spectacol nu numai in jurul cartii mele, ci in jurul ideii de literatura romana. Deci, sa asteptam aparitia unei carti, sa ne bucuram cind apare, sa o discutam, sa ne contrazicem si sa nu raminem indiferenti. Nimic nu urasc mai mult decit indiferenta. M-ati intrebat daca m-a avantajat sau nu. S-a creat o atmosfera care m-a stimulat. Eu si inainte de a juca o partida de sah declar asa in mod zgomotos ca nu pot fi batut, ca eu sint cel mai bun sahist. Dar eu stiu bine ca nu sint cel mai bun sahist si ca pot fi batut. Dar vreau sa creez o atmosfera de competitie, imi place atmosfera de competitie.

“Vreau sa transmit si altora bucuria pe care am simtit-o citind o anumita carte”

O.V.: Este misiunea unui critic literar aceea de a-si indemna semenii la lectura sau doar de a evalua literatura?

A.S.: Cred ca trebuie sa-i cheme, sa-i invite sa citeasca. Deviza mea este: “Hai sa ne bucuram impreuna de frumusetea literaturii”. Cind eram copil si am descoperit frumusetea literaturii am reactionat intr-un mod foarte hazliu. Am jurat sa nu spun nimanui ca exista literatura ca sa nu vina si altii sa imi ia aceasta jucarie minunata, vroiam ca literatura sa ramina numai a mea. Atit eram de naiv, dar in acelasi timp atit de tare ma bucura ca literatura exista. Dupa aceea, am trecut in extrema cealalta, mi-am dat seama ca toti oamenii trebuie chemati sa se bucure de literatura, pentru ca, de unul singur, nu te poti bucura cu adevarat. E ca si cum ai vedea un superb asfintit de soare si ai vrea sa-l vada si altii.

Asta cred ca se intimpla si in relatia mea cu literatura. Mie nu-mi plac criticii care scriu pe un ton asa de experti plictisiti si care vor ca prin scrisul lor sa intimideze publicul, sa-si etaleze superioritatea si in acest scop folosesc un stil savant. Eu folosesc un limbaj accesibil si vreau sa transmit si altora bucuria pe care am simtit-o eu citind o anumita carte. Iar, daca sint sever cu anumite carti, sint numai pentru ca nu pot sa-i mint pe cititori. Nu pot sa-i chem sa vada ceva frumos care nu e frumos, inseamna ca imi bat joc de ei. Nu am ceva cu autorii in cauza, dar vreau sa-mi fac profesia corect, de aceea sint de multe ori exigent cu cartile despre care scriu, ca sa nu-i mint pe cititori.

Pentru ca mai e o problema, eu nu scriu pentru scriitori. Multi scriitori imi spun: “La ce imi ajuta mie faptul ca tu esti dezamagit de cartea mea”. Pai eu nu mi-am propus sa te-ajut, ca tu nu esti elev iar eu profesor. Eu nu te invat pe tine sa scrii, eu scriu despre cartea ta pentru cititori. Tu constati daca aceasta carte mi-a placut sau nu si faci ce vrei in consecinta. Daca as vrea sa scriu pentru scriitori le-as trimite scrisori: “Draga domnule scriitor, cartea ta mi-a placut”. Dar eu scriu pentru cititori. Si, asa cum scriitorul scrie, de exemplu, despre doi tineri care se iubesc si nu scrie pentru cei doi, scrie despre ei si se adreseaza publicului. Eu scriu despre cartea scriitorului si ma adresez publicului, nu scriitorului.

“Am ales sa-mi fac datoria de a-i citi pe toti”

O.V.: Sinteti nevoit, din datorie, sa cititi o sumedenie de opere. Este criticul literar “sclavul” scriitorilor slabi?

A.S.: Este, in orice caz, intoxicat cu literatura proasta. Pentru ca el este primul care ia contact cu ceea ce se publica. Un medic sau un avocat sau un inginer nu au timp sa citeasca tot ce apare. Ei tocmai se bazeaza pe mine. Eu citesc, teoretic, aproape tot ce apare, sint intr-un fel de serviciu cu cititul, si aleg ceea ce este bun si recomand altora sa citeasca. Asa se intimpla ca eu citesc si foarte multa literatura proasta, in timp ce fratii mei, de exemplu, care sint profesori la Politehnica, citesc carti mai bune decit mine pentru ca eu le recomand si ei nu-si mai pierd timpul cu cartile proaste. Unii critici fac greseala ca nu mai citesc cartile proaste pentru ca ei considera ca sint proaste toate cartile unor autori de care n-au auzit. E mult mai comod asa, vezi Ion Popescu, Gheorghe Ionescu si asa mai departe si iti spui “N-am auzit de astia, deci nu imi mai pierd timpul sa-i citesc”. Pai, da, dar exista riscul ca unul sa fie genial si ratezi ocazia de a-l descoperi sau intirzie foarte mult descoperirea lui. Si eu am ales sa-mi fac datoria de a-i citi pe toti, atit cit pot eu, omeneste, ca nu sint un zeu, sint un om. Citesc cit mai mult, citesc aproape tot, cit pot eu de mult, si cu multa rabdare. Si nu sint influentat de faptul ca unul e cunoscut si altul necunoscut. Nu sint influentat nici de anumite avantaje care mi s-ar putea oferi, de ce, nu ca as fi eu mai pur decit altii. Din cauza ca marele avantaj este sa-ti faci bine profesia. Eu sint mult mai avantajat decit unii care primesc o masa la un restaurant sau primesc servicii sexuale din partea unei tinere autoare. Satisfactia de a fi bun in profesia ta este incomparabil mai mare decit alte satisfactii. Eu vinez aceasta satisfactie, de a-mi face bine profesia. Eu nu ma laud ca sint un om integru pentru ca asa sint eu. Ci pentru ca am inteles care este pentru mine adevarata satisfactie, sa-mi fac bine profesia. Pentru mine, scrisul este ca o religie. Scrisul criticii literare este chiar viata mea, si cum as putea sa-mi bat joc de viata mea. Nu am altceva mai bun pe lume, nu am nici macar copii. Viata mea este scrisul si incerc sa fac asta cit mai bine.

“Chiar si poezia este o profesie”

O.V.: Andrei Plesu spunea ca tinerii ar trebui sa se apuce de citit si de scris, in ordinea asta. Care credeti ca-i cel mai mare pacat al scriitorilor tineri?

A.S.: Bineinteles ca ar trebui sa citesti intii, ca sa vezi cum au scris altii inaintea ta. Si ca sa concepi un automobil mai bun nu trebuie sa vezi ce automobile au fost proiectate inainte de tine? Altfel patim cum a patit acel taran francez la inceputul secolului XX, care, intr-un sat din multii Alpi, fiind ingenios, a inventat bicicleta. A facut o bicicleta din lemn, cu mintea lui, n-a fost influentat de nimeni. Prototipul functiona foarte bine si s-a dus sa-l prezinte la Paris, si, cind a ajuns acolo, surpriza: pe toate strazile Parisului erau biciclete, de multa vreme inventate. Daca un autor tinar nu citeste ce-au scris altii, risca sa pateasca la fel, adica sa inventeze un mod de a scrie care de multa vreme a fost inventat. De asta e bine sa citesti, nu ca e o obligatie data de cineva, ci ca sa-ti faci bine profesia. Pentru ca si scrisul este o profesie. Chiar si poezia este o profesie. Ca multi tineri considera ca acest lucru, profesie, este prozaic. Spun: “Eu n-am o profesie, ci o misiune, o nu stiu ce”. Nu, este si scrisul o profesie. E adevarat ca nu poate oricine sa o faca, dar este o profesie.

“Ma mira ca multi oameni au uitat sa se joace”

O.V.: Inca mai purtati fetisul in servieta?

A.S.: (Ride) Da. Imi plac foarte mult intelegerile acestea romantice. Cind am terminat facultatea, eram cam de virsta dumneavoastra, mi-am dat intilnire cu o fata, peste zece ani, intr-o anumita zi, la o anumita ora, pe o anumita banca din parcul Herastrau. Peste zece ani, exact in ziua fixata si la ora pe care o stabilisem ne-am intilnit si ne-am asezat pe acea banca. Intre timp ne casatoriseram amindoi, fiecare cu altcineva bineinteles. Dar am petrecut o dupa amiaza pe acea banca precum doi indragostiti si a fost foarte frumos. Am si fetisuri, dar nu pentru ca as crede in ele, ci pentru ca e un joc care-mi place. Imi place foarte mult sa ma joc. Nu va uitati la mine ca sint batrin, gras, prestigios eventual. Imi place foarte mult sa ma joc. Chiar ma mira ca multi oameni au uitat sa se joace, ca sint atit de seriosi si chiar sumbri. Jocul are farmecul lui. Stiti foarte bine ca este un studiu al lui Huizinga, “Homo Ludens”, care il defineste pe om si prin aceasta dimensiune a lui – jocul. Deci, da, am un fetis intotdeauna la mine.

O.V.: Se schimba pe parcurs sau ramine intotdeauna acelasi?

A.S.: Se schimba, se schimba. Am intelegeri cu diferite domnisoare. Le fac curte in joaca, pentru ca eu, de fapt, m-am retras din viata amoroasa. Deci, dumneavoastra tinerii sa stati fara grija, fiindca eram un concurent foarte primejdios, dar acum m-am retras si nu mai prezint nici un pericol. In schimb, a ramas aceasta placere a jocului.

“Este asa frumos sa pleci in viata umar la umar cu cineva de virsta ta”

O.V.: O iubiti pe Domnita, dar va plac toate femeile. Daca ar fi sa alegeti, ce femeie ar fi?

A.S.: Pe Domnita as alege-o. Cind m-am casatorit cu ea, eram studenti, era extraordinar de frumoasa. Rareori poate fi vazuta o femeie atit de frumoasa. Aveam 23 de ani si eu, si ea. Sa va spun ceva ce n-am mai spus altora: atunci cind ieseam cu ea la plimbare pe strada, barbatii aceia maturi de pe strada se uitau la ea atit de dornici sa mi-o ia, iar un barbat la 23 de ani inca nu e barbat, inca n-are autoritatea sociala ca sa se impuna. Si acei barbati de pe strada se uitau la mine cu aerul ca foarte usor m-ar putea indeparta ca sint doar un copil si foarte usor ar putea sa mi-o ia. Si, in naivitatea mea de atunci, o tineam strins de mina ca sa nu mi-o ia vreun barbat matur. Acum mi se intimpla invers: vad tot felul de domnisoare care, desi sint in virsta, ma prefera pe mine. Au in jurul lor niste tineri de aceeasi virsta atit de frumosi, atit de curati, si ma prefera pe mine sau se fac ca ma prefera cu gindul ca ar putea obtine diverse avantaje. Pentru ca un om la virsta mea are o anumita influenta, o anumita pozitie sociala. Si mi se pare ca ele le fac o mare nedreptate baietilor de virsta lor. Este, intr-un fel, explicabil, ele simt nevoia sa fie protejate, si un tinar nu le poate proteja, nu le poate ocroti. Dar, in fond, este o mare nedreptate. Si eu le indemn sa-si traiasca virsta lor, impreuna cu tineri de virsta lor. Este asa de frumos sa pleci in viata umar la umar cu cineva de virsta ta. Asa am plecat cu sotia mea la 23 de ani. Am fost la tara, am trecut prin tot felul de imprejurari, unele dramatice, si am fost uniti in toate aceste situatii si, mai mult decit atit, toate aceste intimplari traite impreuna ne-au legat si mai mult, avem amintiri comune. Cu o femeie care mi-ar placea in momentul de fata nu am amintiri comune, ma simt strain fata de ea, pe cind cu sotia mea ma inteleg dintr-o privire.

O.V.: A fost vreodata geloasa pe dumneavoastra?

A.S.: Da, aici am lansat eu o butada, si am zis ca in legatura cu sotia mea am avut toata viata doua mari obsesii: sa nu ma insele si sa nu ma prinda. Sigur ca a fost geloasa, desi se prefacea ca nu ii pasa, dar a fost foarte geloasa, si eu am fost gelos. Pe masura ce au trecut anii am devenit intelepti amindoi.

O.V.: Ati inselat-o vreodata?

A.S.: Pai, nu va dati seama ca exista riscul ca ea sa citeasca acest interviu? Cum as putea sa fac greseala… (ride). O sa va las in plic chestia asta sa-l deschideti dupa 50 de ani de la moartea mea.

O.V.: Sinteti invidios pe orice barbat care insoteste o fata frumoasa?

A.S.: Sint gelos, da. As vrea ca toate sa ramina ale mele. Trei miliarde de femei, da.

O.V.: La fel, de fiecare data aveti impresia ca n-o merita?

A.S.: Da, de fiecare data am impresia ca eu o merit si ca mi-a luat-o. Dar bineinteles ca sint destul de lucid ca sa-mi dau seama ca sint caraghios cind ma gindesc asa, dar asta-i primul impuls. Cine crede ca o femeie trebuie vinata este un caraghios.

O.V.: Si ce parere aveti despre barbatii care considera cucerirea femeilor o actiune vinatoreasca?

A.S.: Am un dispret pentru asta. Pentru ca dragostea este mult mai mult decit atit. Dragostea este mult mai mult decit actul sexual. In primul rind actul sexual este mult mai mult decit atit, ca actul sexual il practica si animalele. Nu e suficient cu o fiinta omeneasca sa se imperecheze cu o femela, este mult prea putin. Si, in al doilea rind, cine crede ca o femeie trebuie vinata este un caraghios. O femeie trebuie sedusa printr-un ceremonial, exista un fel de arta a apropierii intre doi, si, de multe ori, barbatul poate fi sedus de catre o femeie. Este un joc, este un fel de dans. Apropierea dintre un barbat si o femeie este de o frumusete neasemuita, dar nu este asa unilateral. Adica barbatul prinde in lat o pasarica, la propriu sau la figurat. Ci exista un ritual al apropierii celor doi, care este de un farmec fara asemanare, si pe care nu il vom gasi in filmele porno, de exemplu. Care, tocmai de-asta sint de condamnat, nu pentru ca arata niste corpuri goale, corpurile goale au si ele frumusetea lor, ci pentru ca se opresc la asta, la animalitatea relatiilor dintre oameni. Cred ca un barbat care are un palmares si se lauda cu chestia asta este un barbat cu o gindire simplista, grosolana, cu care m-as plictisi de moarte sa fiu inchis intr-o camera si sa fiu obligat sa stau de vorba cu el. Adica ce sa vorbesti cu un asemenea om?

Ioan STOLERU