Sorin Alexandrescu: România e mereu diferită, ca o Argentină a Balcanilor

Cînd povestește despre Tudor Vianu, se scoa­lă brusc de pe scaunele plu­șate și sîngerii și îi imi­tă pa­șii apăsat. La So­ra­na Țopa, vocea i se în­moaie și parcă toate grijile îi fug de pe tîmple. Pe Mircea Eliade îl desenea­ză cu ad­mirație, nu ca pe un unchi care i-a adus pră­jituri. Toate aceste personalități au făcut din cri­ticul și teoreticianul li­terar Sorin Alexandrescu omul puternic, capabil să pano­ra­meze cu răceală, așa cum i se cuvine unui fost di­si­dent în Olanda. Se ener­vează rareori, iar atunci cînd o face, ne îndeamnă să o „dăm dracului de cri­ză”, pentru că ea nu exis­tă. Nu în cea de-a treia Românie.

Opinia VECHE: Cum se face că sîn­teți optimist în vremuri în care confuzia și amărăciunea, mai de­gra­bă, s-au transformat într-un fel de trend ideologic și social?

Sorin ALEXANDRESCU: Acest optimism este într-o măsură real și într-o altă măsură jucat. De ce jucat? Pentru că toată lumea nu face decît să se vaite, pentru că eu însumi, cînd sînt singur sau cu cineva foarte apropiat, mă enervez și mă vait îngrozitor și atunci găsesc din proclamarea asta op­timistă ceva care mă și echilibrează pe mine și mă face să pot funcționa în continuare.

Pe de altă parte, cred că este și o problemă de distanță față de evenimente. În măsura în care ești foarte apro­piat de ceva, îi vezi ușor părțile ne­gative. E ca și cum te-ai uita foarte îndeaproape la chipul unui om sau la o fotografie, vezi punctele negre, co­șurile, nu știu ce mai vezi, în timp ce de la distanță, pare foarte frumos. Și atunci, am impresia că în mare mă­sură, pesimismul e cauzat de an­gre­narea în faptele care ne fac pesimiști, în timp ce, să zicem, știrile care se dau despre revoluția din lumea arabă sînt toate victorioase, „dom’le, în sfîrșit, de­mocrația triumfă!”, dar acolo mor oa­menii cu zecile! Iar noi de la distanță zicem: „A, în sfîrșit, lumea arabă s-a deșteptat la democrație”. Dacă s-ar în­tîm­pla să fim acolo, am fi la fel de op­timiști precum sîntem la distanță? Am impresia că trebuie relativizate cumva lucrurile.

O.V.: Dar dacă ne distanțăm, nu am putea fi acuzați de lașitate?

S.A.: Da, poate chiar sîntem lași, dar pe de altă parte, a trăi tot timpul și a recepta din plin, în piept, ca să zic așa, toate veștile negative, toate por­că­riile zilnice, înseamnă în mare măsură să nu mai poți face nimic altceva, să trăiești într-un fel de agonie, în sensul de luptă permanentă, pentru că nu mai ai nici o altă resursă. Eu am trăit această dilemă în mod direct pentru că am început o serie de conferințe publice la București „Cultura bate criza” exact pentru a spune: „Mai dați-o dra­cului de criză, că m-am săturat!”. O da­tă pentru că nu prea cred în ea, adi­că, cred că există sărăcie, dar nu că există și criză, și doi, pentru că nu mai pot să suport. Și atunci, sentimentul de distanțare este colacul de salvare. Eu de cîțiva ani nu mai fac gazetărie po­litică de nici un fel pentru că nu fă­ceam decît să mă otrăvesc cu toate porcăriile din jurul meu care continuau bine mer­ci, iar viața mea se ducea. Dar asta este democrația, nu mai poți in­ter­veni represiv contra nimănui, de­cît dacă ai probe, în procese care du­rează cu anii.

Nu se uită nici dracu’ la români

O.V.: Cînd ați lansat confe­rin­țele, spuneați că vă doriți crearea unui spațiu semipublic. A fost acesta unul elitist?

S.A.: Păi, 90% din participanți sînt oameni de vîrsta dumneavoastră. Nu că n-ar fi o elită, poate fi una, dar nu este o elită recunoscută public, e una formată prin valori și calitate, dar eu nu știu asta. Adică ea nu se manifestă ca atare; dacă există, este obiectivă. Știu că oamenii cărora puțin le pa­să de ce se întîmplă în lume nu vin, dar nu pentru că n-ar fi din elită, ci pen­tru că nu îi interesează.

Nu știu dacă termenul de elită este justificabil. Vedeți, există două atitudini: cei care se laudă că fac parte din grupul de distinși și se distanțează de restul populației și cei care sînt complet negativi și spun că asta este o por­cărie. Ăștia-s „boierii minții”, ca să zic așa.

Eu cred că există pentru orice discurs un anumit nivel care se creează de la sine. Pe oamenii care vin acolo îi interesează asta, că fac sau nu parte dintr-un grup social, nu știu. Eu sînt foarte bucuros că mulți dintre ei sînt tineri, îmi pare rău însă că așa-numita elită bucureșteană, adică lumea bună, nu vine sau vin prea puțini. De ce? Pen­tru că nu e un eveniment monden. Cînd vorbește Andrei Pleșu cu Herta Mü­ller, atunci este eveniment monden și vine toată lumea bună bucu­reș­teană. Îi vezi pe toți la Ateneu, unde sînt 750 de locuri. Acum eu nu știu ce e mai important, să îți vină ăștia 1000 sau niște tineri, cîteva sute, dar care real­mente să fie interesați de niște pro­bleme?

O.V.: Vorbeați mai devreme des­pre victimizare. La fel, ea face parte din discursul public în socie­tatea ro­mânească. Este, aceasta, fu­tilă?

S.A.: E dăunătoare. Victimizarea e și ea adevărată în sensul că noi într-a­de­văr sîntem victime, dar nu trebuie să repetăm acest lucru zilnic. Putem să pierdem. E ca la o cursă cu obstacole: unul cîștigă și ceilalți pierd, dar nu pentru că sînt victime, ci pentru că a trebuit să cîștige cineva.

Eu dintotdeauna m-am distanțat sau m-au enervat îngrozitor românii care spun că sînt victimele tratatelor de la Malta, Ialta sau altele. „Peste tot, lumea se înțelege deasupra noastră”. Lumea nici nu ne bagă în seamă, ăsta e adevărul. Nu pentru că sîntem victime, dar nu se uită nici dracul la noi. Trebuie să înțelegem lucrul ăsta. Nu pentru că are ceva cu noi, ci pentru că noi nu știm să ne facem vizibili. Asta cu „nu sîntem destul de buni” nu-i adevărată. Noi doar nu luăm lu­cru­rile în serios, nu ne pregătim.

O.V.: Cînd anume?

S.A.: Cînd luăm cuvîntul în public, de exemplu. De obicei, improvizăm, nu ne implicăm destul. Și nu e vorba de superficialitate aici. Există și oa­meni profunzi, serioși care însă atunci cînd ies în față, spun prostii sau tac.

Nu știu de cîte ori am văzut, trăind mai mult în Occident, români care vin la un congres și tac. „Păi, eu vor­besc după masă la ora 15.00”. „Bun, și astăzi ce are? Nu poți lua cuvîntul la 14.00 dacă tot ești aici?” Nu , ei preferă să-și aranjeze afacerile prin spate în intervalul ăsta. Păi cum să te ia cineva în seamă în felul ăsta? Dacă în spațiul public nu spui ceva interesant, că așa, pe la colțuri, poți șopti cîte șmecherii vrei tu, cine să se ocupe de tine?

O.V.: Am să vă întreb și despre su­perficialitate. Spuneați că trăim în 24 de ore, ca ziaristul de cotidian. Credeți că acest lucru este specific românilor?

S.A.: A, nu, superficialitatea exis­tă la toate popoarele. În alte părți, oa­menii care sînt superficiali ca și noi sau poate chiar mai mult, atunci cînd apar în public, iau în serios momentul respectiv. Există o anumită decență, sînt respectate regulile jocului. S-a întîmplat de nu știu cîte ori să pun în­tre­barea: „A, văd că iei cuvîntul, des­pre ce vorbești?” și să mi se răspundă cu: „Nu știu, văd pe loc”. Nu se poate așa. Trebuie să pui ceva pe hîrtie, să te pregătești.

În mod normal, dacă vorbești în public, trebuie să îl iei în serios și să îi spui ceva cît de cît coerent. Nu știu însă dacă asta înseamnă superficialitate, pentru că același om, atunci cînd are un interes personal, se pregătește al dracului de bine. Care e diferența? Vine un olandez modest și citește de pe o hîrtie, dovadă de seriozitate, și chiar dacă spune niște banalități, își creează o imagine de savant. Dar le spune cu atîta aplomb, de ai impresia că e un profesionist. Noi dăm impresia adesea că sîntem niște amatori.

Eu azi trăiesc într-o a treia Românie

O.V.: Ați stat în Olanda 20 de ani, iar în tot acest timp ați fost mereu preocupat de politica și cultu­ra românească. A fost dificilă adap­tarea?

S.A.: Olanda se deosebește de Ro­mânia pe cel puțin trei paliere: e o țară protestantă, respectiv catolică, deci neortodoxă; e germanică și nu la­ti­nă și mai e o țară nordică și nu su­dică. Pe toate palierele posibile, este opusul României. Sigur, poți să spui că față de Islanda stăm și mai prost, dar astea trei pe mine m-au lovit din plin pentru că toate aceste trei paliere impun un comportament care mie îmi era străin. Eu veneam dintr-o țară în care e cald, în care întîrzii o oră la rendez-vous.

Vă dau un singur exemplu. Eu am avut acolo niște funcții de conducere la un moment dat și din cauza asta anumite ședințe se făceau în biroul meu – orice profesor avea biroul lui – și am ajuns la ora 16.00, ora la care trebuia să înceapă ședința. Cei care urmau să participe erau deja în fața ușii și se uitau la mine mustrător. „Păi, de ce ați venit mai devreme?”, i-am în­trebat. „N-am venit mai devreme, tu ai întîrziat”, mi-au replicat. Trebuia să fiu acolo la 16.00 fără cinci minute, să deschid ușa și să aranjez scaunele, am primit explicația. Uite, astea cinci mi­nute fac diferența. Eu n-am uitat nici azi episodul, sper ca ei să-l fi uitat.

O.V.: Pe lîngă astea, v-a mai surprins ceva la întoarcerea în Ro­mâ­nia? Ceva care să vă marcheze sau să vă afecteze într-un fel anume?

S.A.: Da, am găsit o altă Ro­mâ­nie. Era îngrozitor! Am găsit o țară literalmente distrusă, de la cum arăta Bu­cureștiul pînă la oamenii, vechii mei prieteni, care parcă ieșiseră toți dintr-un spital de boli îndelungate: to­tal supți, distruși fizic, mental. Erau supraviețuitori dintr-un dezastru în ca­re murise nu știu cîtă lume. Erau ca cei care ies din mină în timp ce colegii lor mineri n-au mai putut, după ex­plo­zie.

Lucrurile însă s-au schimbat rapid, iar eu azi trăiesc într-o a treia R­o­mâ­nie. Prima a fost cea pe care am pă­ră­sit-o, a doua a fost cea din ’89 și asta e a treia. Un fel de Argentină a Bal­ca­nilor care este mereu diferită.

O.V.: Cu ce a contribuit diaspora la nașterea României de vîrsta a treia?

S.A.: A făcut două lucruri importante pentru România: vorbea, atunci cînd România nu putea să o facă – Europa Liberă le arăta românilor că erau complet uitați – și a creat ad-hoc instituții de ajutorare a disidenților.

Așa am făcut și eu în Olanda, cu participări ale unor figuri din viața pu­blică, inclusiv din Parlament. Am organizat manifestații publice în fața Ambasadei Române, iar dacă venea un cutare senator, era imediat văzut și ne dădea un plus de autoritate. Dar nu din cauza asta a avut loc Revoluția în România. Noi doar am arătat că Cea­ușes­cu nu era nici pe departe perso­najul legendar creat la Buckingham Pa­­lace, ci un tiran îngrozitor.

O.V.: Pe dumneavoastră cum anu­me v-a schimbat această pe­rioa­dă de exil?

S.A.: Nu m-a schimbat, m-a format mai curînd. Am fost foarte influențat în multe feluri: uman, profesional, ca mod de gîndire, comportamentul. Eu cînd am ajuns acolo aveam 30 de ani. Azi, la 30 de ani ești un om format, dar noi, cei din generația mea nu eram, pentru că eram ținuți sub obroc și infantilizați permanent, începînd cu părinții și terminînd cu  facultatea. Noi eram absolut puerili pentru vîrsta respectivă, era ca și cum aveam 20 de ani. De aia am fost format acolo.

Au fost ani foarte importanți pentru că eu m-am hotărît să trăiesc ca un olandez, nu ca un străin în Olanda. Acolo nu trebuie neapărat să înveți limba, olandezii nu-ți cer asta, poți să vorbești engleză și să trăiești toată via­ța în Olanda. Eu însă n-am vrut asta și atunci, învățînd olandeza și inte­grîn­du-mă în societatea lor, m-am „olandizat” și eu. Adică, am primit niște fun­cții de răspundere, am construit ce­va, am creat un Institut de Cer­cetare (n.r.: Institutul de Cercetări al Uni­versității din Amsterdam pentru se­miotică, teoria literaturii, filozofie și teoria artei), am fondat Aso­ciația olandeză de semiotică, ceea ce era destul de bizar, că vine unul din Ro­mânia să le facă olandezilor asociația lor de semiotică. După ale mele două mandate, la vreo doi ani după, aceasta s-a desființat. Prin urmare, am avut un rol so­cial, am coagulat ceva. În sensul ăsta, cred că m-am purtat cum trebuia, în timp ce alți români, majoritatea chiar, caută o nișă. Vor un post de muncă, un patron, să nu aibă responsabilități prea mari și să își vadă de treaba lor, copii, mașină.

Tudor Vianu avea ceva puțin patronal, dar în sensul bun, fără a te învăța șmecherii

O.V.: Despre relația dintre dumneavoastră și profesoul Tudor Via­nu spuneți că a fost una matură, distantă.

S.A.: Da, el avea reputația unui om rece, dar cred că era mai curînd dis­cret, foarte occidental. Adică, nu intra în intimitatea ta și nici nu te invita să intri în intimitatea lui. În acel mo­ment, sigur, că eu fiind studentul și apoi asistentul lui, eram foarte intimidat, pe de o parte, și pe de altă parte, nu încercam să mă infiltrez cumva în familie, în casă, să devin prietenul pro­fesorului, să ies cu el peste tot, să îi duc geanta, de exemplu. Eu nu încercam să fac carieră academică și atunci poate că e și vina mea, că am fost re­zer­vat. Dar n-am avut niciodată sentimentul că e un om rece, ci mai de­gra­bă că e unul foarte cald, dar foarte con­trolat. Nu impunea nimic.

O.V.: Dar l-ați iubit totuși atunci cînd ați descoperit că era slab, că nu era stană de piatră. Credeți că există vreun model ideal al relației discipol/mentor?

S.A.: Depinde ce vrei să faci în viață, dacă îți dorești o carieră sau să le­gi o prietenie profundă. Eu cu Via­nu nu aveam nici unul din aceste sco­puri din simplul motiv că nu ur­mă­ream să devin asistentul lui. Pe vremea aceea, trebuia să ai un dosar bun, cum se zice, fie să ai un tată care să fi fost țăran sărac, muncitor și membru de partid. Eu n-aveam nimic în familie de felul ăsta. Prin urmare, nu-mi făceam iluzii că voi ajunge la universitate. Cred că Vianu a insistat să mă ia pe mine asistent și întîmplarea a făcut că decanul era pe atunci Rosetti, un bun prieten al lui Vianu, de care eu însumi mă apropiasem, dar nu profesional, ci uman. Pe vremea aceea, eram căsătorit cu o lingvistă care era una din colaboratoarele lui și așa l-am cu­noscut. Cînd a venit cererea lui Via­nu, mi-a dat imediat acordul. În felul ăsta, am depășit o barieră politică de dosar, de acte.

O.V.: Povestiți-mi despre dis­cu­țiile din afara cursurilor, despre ace­le plimbări pînă în Piața Doro­ban­ților.

S.A.: Păi, plecam de la Uni­ver­sitatea din București pînă la ve­chea lui casă. În mod normal, făceai jumă­tate de oră, noi însă făceam cel puțin o oră jumate, dacă nu chiar două, pentru că el mergea ca un profesor bătrîn, așa cum sînt și eu azi. De obicei, îmi zicea ceva și cînd se întorcea spre mine, eu eram deja cu trei pași înaintea lui. Tre­buia să mă întorc ca și să își reia fra­za. Opririle astea cereau timp.

Dar asta însemna, în mare măsură, o încercare a lui de a stabili un dialog. Dar noi – pentru că nu eram doar eu, mai erau și alți studenți – nu prea știam ce să îi răspundem. Ne spunea că ar fi fost mai simplu pentru el să nu încerce deloc să facă carieră publică, dar că s-a simțit nevoit pentru a păstra legătura cu tinerii și pentru a ne da no­uă făclia să o ducem mai departe. Eu nu știam pe atunci nimic de viața lui politică, că fusese ambasador la Belgrad, de exemplu; nu știam cum ple­case de acolo, aproape arestat, că soția lui voia să-l tragă să fugă în Elveția și chit că el nu-și dorea asta, a fost arestat preventiv. Eu nu știam nimic din toate lucrurile astea și nu-l înțelegeam cînd ne spunea că a trebuit să sacrifice ceva.

Vă dați seama, o asemenea dis­cuție nu putea avea loc în ’88 sau ’89, pe stradă, erai luat imediat. Dar asta se întîmpla în anii ’60, care erau oricum mai permisivi. El însă nu se temea de nici un fel de represiune și probabil că datorită lui nici noi n-am fost reprimați în vreun fel, pentru că noi eram niște prăpădiți de studenți. Avea ceva puțin patronal, dar în sensul bun, fără a te învăța șmecherii.

Dar, hai să vă mai zic o anecdotă. La un moment dat, exista ideea că poți să afli secretul unui poet dacă îi anali­zezi statistic poeziile și vezi cît la sută din cuvinte sînt substantive, cît verbe etc. Azi sună comic, dar pe atunci era o chestie foarte serioasă. Era în­cepu­tul statisticii și asta ajunsese la noi de pe la niște francezi sau americani. Iar eu, aflînd că Vianu număra verbele la Arghezi, i-am propus: „Dom’ profesor, dați-mi mie lista de titluri și le număr eu, nu mai pierdeți dumneavoastră timp”. Și tot așa, mergînd, s-a oprit brusc, avea și puțină burtă așa, indignat, mi-a zis: „Cum adică, Sorin, să te las pe tine să lucrezi pentru mine?”. Au trecut 50 de ani de atunci. Un om care îți spune așa ceva nu poa­te fi decît un model. Acum, sigur, n-a mai numărat nici el foarte mult timp adjective, și-a dat seama că e o pros­tie.

Sorana Țopa răspunea la întrebări pe care nu i le puneam niciodată

O.V.: Un alt model a fost și So­ra­na Țopa, nu-i așa?

S.A.: Sorana era foarte caldă ca om, extrem de afectuoasă, într-un mod însă care nu însemna forțarea in­timității. Ea locuia într-un bloc la etajul patru sau cinci, iar ușa apartamentului ei era tot timpul deschisă, nu o închidea niciodată. Teoretic, putea să intre oricine. Nu te primea așa, ori­cum, de cele mai mult ori fiind întinsă pe pat, cu o bandă neagră pe ochi, ca să se poată concentra.

Bun, ambele atribute, dar mai ales concentrarea asta, fuseseră obiectul ironiei prietenilor ei din tinerețe, în primul rînd Cioran și Mircea Eliade, ironii pe care eu atunci nu le cu­noș­team. La 20-25 de ani, eu veneam cu nesfîrșitele mele probleme amoroase, îngrozitor de tragice, și aveam de multe ori sentimentul că numai So­ra­na mă înțelege. Actrița se uita la mine și începea să vorbească, fără a mă întreba ce am. Dar ceea ce îmi spunea era un răspuns la întrebarea pe care nu i-am pus-o niciodată. Pe de o parte, pentru că vorbea ea încontinuu, iar pe de altă parte, pentru că după ce termina, problema mea mi se părea extrem de idioată.

O.V.: În construcția dumnea­voastră intelectuală și spirituală, ce anume ați împrumutat de la Sorana țopa și ce de la Tudor Vianu?

S.A.: Din punct de vedere intelectual, Vianu a fost cel de la care am învățat. Sorana vorbea precum actri­țele, cu „te pup” și cu tot felul de gesturi specifice, dar n-o făcea în realitate, nu venea să te ia în brațe și să te pupe niciodată, era numai la nivelul verbal, automatisme de actor.

Eu am cunoscut-o prin 1950, cred, sau poate mai înainte. Prin anii ’48-’50, era o penurie permanentă, aveam cartele și o limită la produsele alimentare. Știu că voiam să cumpăr un pachet de unt și n-am mai găsit și mă întoarceam destul de dezamăgit acasă cînd mă oprește brusc o doamnă foarte în vîrstă, de vreo 50 de ani, și mă întreabă: „Nu ești tu cumva Sorin?” Eu nu știam cine e. „Ce s-a întîm­plat?”, „Ei, n-am reușit să iau unt”. Și scoate din poșetă un pachet pe care mi-l în­tin­de. „Păi, ce faceți? Asta e rația dum­neavoastră” îi spun, dar nu m-a ascultat.

Eu habar n-aveam cine e, de unde mă cunoștea, pentru că eram doar un copil pe stradă. Cînd însă i-am po­vestit mamei, a înțeles din prima și mi-a zis că e vorba de Sorana. Ei, un gest ca ăsta nu îl uiți. În nebunia aia în care lumea se bătea la propriu ca să primească ultima pîine, să vină cineva și să facă chestia asta…

Ea avea aceste gesturi de totală autonomie mentală – nu intra în me­ca­nismele astea de luptă pentru existență aproape animalică, cum era atunci –  dar și autonomie trupească, putea să nu mănînce. Avea o forță de rezistență uimitoare, ea fiind un om chiar trupeș și se știe că oamenii grași suferă mai mult decît slabii, dar ea părea că nu suferă.

Textul lui Mircea Eliade mi s-a părut mai important decît imaginea lui

O.V.: Despre dumneavoatră se spu­ne că sîn­teți unul dintre cei mai buni exe­geți ai textelor eliadești. Se datorează acest lucru legăturii de rudenie dintre dumneavoastră și Mircea Elia­de?

S.A.: A, nu, în nici un caz, pentru că în primul rînd l-am cunoscut pe Mircea foarte tîrziu, cînd eu aveam 30 de ani, iar el 60. În al doilea rînd, ce am scris despre el, am scris mai ales după ce a murit, n-am vrut să fiu influențat de sentimentul față de el. În al treilea rînd, atunci cînd am editat jurnalul portughez, erau acolo anumite fragmente care, pentru o imagine ideală a lui Mircea Eliade, era mai bine să fi lipsit. Mă rog, cînd soția lui era grav bolnavă și el s-a plimbat cu o fată tînără nu știu pe unde. Am stat în cumpănă, aș fi putut foarte ușor să le tai, dar am preferat să nu o fac, am pre­ferat textul omului. Acesta mi s-a părut mai important decît imaginea lui. Atunci mi-am dat seama că pot vorbi liber despre el, nu ca despre un unchi, ci ca despre un scriitor. Acum, asta nu înseamnă că sînt cel mai bun exeget, ci doar că legătura de rudenie nu a fost un impediment.

O.V.: Care sînt primele amintiri legate de marele istoric al religiilor?

S.A.: Întîlnirea asta a fost cea mai ciudată, pentru că eu l-am mai văzut o singură dată, dar nu îmi amintesc ni­mic. Nu știam cum arată pentru că mama mea păstrase doar o fotografie din tinerețea lui, or, înainte de asta ne mai văzusem pe cînd aveam eu cinci ani, în 1942. El avea treizeci și ceva și nu am nici o amintire de acea întîlnire. Practic, la Roma îmi amintesc să îl fi văzut pentru prima dată.

În acel moment, am fost uluit, surprins, am avut un șoc, pentru că m-am întîlnit cu un om bătrîn, de 60 de ani. Imaginea lui din fotografia de acasă și cea din romanele lui scrise în Ro­mânia, cea a unui tînăr care vorbea tot timpul numai de Eros și Revoluție, a dispărut brusc. Eu aveam în față un bătrîn cocoșat, a fost o uluire ciudată. M-am dus direct acolo unde știam că stă în Roma și mi-a deschis ușa. Deși nu îl cunoșteam, după o secundă i-am spus: „Mircea!” și l-am îmbrățișat, chit că nimeni nu-mi spusese că el era Mircea.

O.V.: Pînă în acel moment, îi ci­ti­­serăți aproape toate cărțile. Știu că erați obsedat, în general, de căr­țile necitite.

S.A.: Da, și sînt și acum, chiar da­că mai am puțin timp. Nu știu dacă în mod obiectiv sau în mod subiectiv, adi­că în sensul că mă mișc mai lent. Oricum, motivul obiectiv este acela că am o groază de obligații la București la acel centru. Probabil dacă aveam mai puțini ani, rezolvam obligațiile mai rapid și aveam mai mult timp de ci­tit. Cînd eram noi copii însă, era ap­roa­pe imposibil să faci altceva. Nu aveai nici un fel de răgaz pentru distracții, pentru amuzament. Nu existau locuri, ori erau înțesate de poliție, iar lumea n-avea bani. Practic, n-aveai ce să faci. Toată șmecheria băieților mai îndrăzneți decît noi era să se posteze la 20 de metri de la poarta liceului de fete și să le fluiere. Ăsta era Erosul po­sibil.

Cea mai mare nenorocire era, apoi, că n-aveai niciodată camera ta. Și atunci era un fel de sentiment de turbare pe loc, că nu puteai să faci ni­mic. Din cauza asta eram toți intelectuali, nu pentru că eram dornici, dar n-a­veam altceva nimic de făcut. A, și temele la școală, care erau obligatorii. Și acolo erau represii, tot sistemul era represiv.

O.V.: Și credeți că din acest mo­tiv, al unei societăți organizate altfel, tinerii de azi nu mai au patima aceasta?

S.A.: Ei au de ales, au mai multe opțiuni. Dar nu se mai pune problema așa, pentru că nu e vorba să alegi între citit și făcut altceva. Azi contează și ce citești pentru că ai totul pe Internet și atunci nu are rost să îți cumperi cărți. Vreau să zic însă că prestigiul culturii a dispărut pentru copii, tineri și adulți. Cultura nu este valoarea cea mai înal­tă, averea este acum. Ăsta e ade­vărul și n-are rost să acuzăm. După cincizeci ani de foame, e normal în pri­mul rînd să mănînci și apoi să te uiți la tablourile lui Rafael.

Lina VDOVÎI

Foto: Andrei CUCU