“Cind am fost la Paris, mi s-a parut ca ajung intr-un oras pe care il stiam pe de rost”

– interviu cu poetul si dramaturgul roman MATEI VISNIEC

Matei Visniec ataca fiinta umana, o plaseaza intr-o lume imaginara si ii inmineaza o situatie incredibila. Comunismul, starea de nebunie, singuratatea si betia sint probele prin care dramaturgul isi pune personajele in postura unor cobai, iar rezultatul experimentului dovedeste ca “noi toti sintem contradictorii”. Scriitorul incearca sa dezbrace omul de straiele unei societati contemporane si sa-l arate asa cum este: urit, dezumanizat si fara curaj. Adevarul ia adesea forma cea mai urita si se ascunde sub risul dureros al mastii de clovn. Matei Visniec incearca prin teatru sa ofere o alternativa la degradarea produsa de cotidian.

“Clovnii sint tot ce vrei, numai comici nu”

OPINIA VECHE: Spuneati la un moment dat intr-un interviu ca orasul dumneavoastra natal se anima numai o data cu venirea circului. Ce anume se intimpla atunci?

MATEI VISNIEC: Circul a fost o scoala de imagine si de senzatie pentru mine. La cinci, sase, sapte, opt, doisprezece ani pina tirziu, inclusiv cind eram in liceu, eram pasionat de tot ce se intimpla in jurul circului. Nu numai spectacolul ma interesa, era spectacolul vizual al venirii circului, zgomotul, animalele, instalarea, erau cei care ridicau cortul. Eu ma duceam si pindeam acolo, pentru mine se intimpla ceva magic. Se ridica un obiect magic, cortul, veneau animale exotice, se auzea o muzica speciala, artistii, trapezistii, zburatorii, dar in special clovnii ma intereseau. Apoi era spectacolul propriu-zis, febrilitatea, emotia, “Cade nu cade de la trapez?”. Toate acestea au ramas inradacinate ca elemente de spectacol total, ele trebuiau sa transmita o emotie profunda unui public in general amortit si care, la urma, pleca  fericit de la un spectacol de circ. Acestea au fost primele mele reflexe asupra a ceea ce ne da arta. Oameni care in timpul zilei lucrasera din greu, care aveau probleme la slujba, erau persecutati de sefi, persecutati de propaganda de partid, de stat, de securitate. Ei gaseau in spectacolul de circ un fel de fericire si de libertate in acelasi timp. Iata de ce circul a fost un element formator, si mai tirziu am scris roluri pentru circ.

O.V.: Clovnul a devenit in numeroase piese fie un laitmotiv, fie a aparut ca un observator al caracterului uman. Ce rol joaca el in descifrarea mesajului autorului?

M.V.: Clovnul este mostenitorul bufonului regal, in tot Evul Mediu toate curtile regale ale Europei isi aveau bufonii lor. Erau un fel de lume paralela, pe deoparte lumea regilor si de cealalta parte lumea bufonilor. El era omul cel mai apropiat de rege si era singurul care avea dreptul sa interpeleze sau sa fie ireverentios fata de rege. Uneori el era si singurul care spunea adevarul, el isi putea permite sa ii zica regelui, rizind, ca este gras, hidos, ca ii miroase gura sau ca este batut in cap. Nimeni  nu avea acest drept decit bufonul regal. Uneori bufonii erau niste pitici de care toata lumea ridea. Ei spuneau adevarul, deseori in public bufonul putea sa treaca dincolo de etichete, era singurul care avea voie sa rigiie, sa scuipe, sa isi stearga mucii in prezenta regelui. Exista aceasta cutuma, care a fost, de fapt, formatoare pentru secolul luminilor, in sensul ca toata cultura occidentala a fost ireverentioasa: omul de cultura, artistul avea voie sa puna in cauza dogme, inclusiv religia, inclusiv puterea suprema. I-am iubit intotdeauna pe clovni, fiindca sint purtatorii unei forme de adevar si in acelasi timp a unei forme de tristete. Clovnii sint tot ce vrei, numai comici nu. Pentru ca asa cum il vedem pe marele clovn, Charlie Chaplin, un om care incaseaza lovituri, el este clovnul aruncat afara din restaurant, de la mesele celor bogati, din oras. Este marginalizat intotdeauna si in acelasi timp este neintinat, pur. Are o frumusete interioara extraordinara, el fiind cel care nu poate fi niciodata cumparat. Este cel care pina la urma va fi purtatorul adevarului si va duce cu el pina la capat acest mesaj.

O.V.: Si clovnii din piesele dumneavoastra, au un rol moralizator. Iau in deridere societatea sau sint observatori neutri?

M.V.: Clovnii mei sint intotdeauna niste clovni misteriosi, duplicitari. In toate piesele mele am incercat sa creez personaje care nu sint didactice, care nu fac pedagogie, care nu transmit mesaje morale direct formulate.

O.V.: Care-i “clenciul” psihologic la aceste personaje atunci?

M.V.: Personajele mele sint complexe cum de fapt omul este el insusi o fiinta complexa. Ceea ce m-a interesat dintotdeauna a fost sa pun in evidenta contradictiile umane. Pe scena, un clovn, un personaj care una spune si alta face. Ride cind plinge si plinge cind ride, vorbeste de bogatie cind este el în zdrente, cinta cind de fapt a aflat ca urmeaza sa fie impuscat de corpul de executie in doua ore. Sint personaje contradictotrii, iar contradictorii sintem noi. Fiinta umana este un ghem de contradictii, ca altfel cum ne putem  explica ca unii oameni care au fost fabulosi ca artisti au fost niste lichele din punct de vedere moral sau politic? Cum putem sa ne explicam ca un tata de familie devine a doua zi asasin? In Bosnia, de pilda, oameni normali au devenit niste calai si s-au lasat prinsi de nationalism si au devenit exterminatori ai altor familii pentru ca s-a intimplat ceva in compozitia chimica a mintilor. Noi toti sintem contradictorii si deseori am incercat sa vorbesc despre aceasta contradictie fundamentala a fiintei umane. Cum sa o rezolvam, cum sa vorbim despre ea, cum sa o reprezentam pe scena?

“Vorbeam despre marea prostie, despre esecul utopiei”

O.V.: Ati inceput la 24 de ani sa spuneti ca “La noapte va ninge”, apoi ne-ati prezentat acel “Oras cu un singur locuitor”. Cum s-a impacat exprimarea artistica cu cenzura din regimul comunist?

M.V.: Sigur, eu mi-am dat seama foarte repede – cum multi oameni din Romania isi dadeau repede  seama ca traiam intr-o lume in care ideologia era o forma de spalare a creierului. Trebuia sa te opui acestei miscari prin orice altceva. Unii alegeau calea betiei, altii se retrageau in sine, altii scriau. Exista intotdeauna o modalitate de a te pune la adapost, de a incerca sa iti acoperi urechile sa nu mai auzi muzica sociala, muzica puterii, discursurile oficiale si muzica ideologiei. Fiecare isi rezolva aceasta problema cum putea. Misiunea scriitorului a fost destul de importanta in aceea epoca, scriitorul putea vorbi chiar despre acea manipulare intr-o forma voalata, bininteles, in alegorie, poezie sau orice altceva. Dar noi,  generatia mea, vorbeam despre aceasta manipulare, vorbeam despre marea prostie, despre esecul utopiei.

O.V.: Atunci aveati clovni care au luat in deridere  sistemul?

M.V.: Adevarul se putea spune intr-o  masura extraordinara de mare. Si totusi cenzura era teribila. Eram uimit sa vad cum poezia mea trecea la cenzura, dar teatrul meu nu trecea. Au fost ani cind m-am intrebat de ce e mai periculoasa o piesa de teatru decit un roman, decit o  poezie care denunta. Probabil ca regimul se temea mult mai mult de mesajul viu al teatrului. Eu am o teorie: in momentul in care intr-o sala de teatru actorul vine, acesta transmite o emotie tulburatoare, unui public viu de 500 de persoane. Adevarul spus in felul acesta poate provoca revolta, in timp ce cineva care  citeste singur o poezie sau un roman in camera sa, are o revolta interioara. Nu poate iesi imediat in strada emotionat sa strige: “Jos Ceausescu!” sau “Jos puterea!”. In  trimp ce oamenii care ies emotionati de la teatru, formeaza  deja o trupa in mars, care poate provoca revolte. Era o teorie ca teatrul era mult mai periculos si ca inspaiminta mult mai mult regimul decit poezia. Si cinematografia, filmul, cinema-ul inspaimintau mai mult regimul. Erau  limite peste care noi nu puteam trece. Razboiul de uzura era teribil  “mai lasa un cuvint, mai schimba altul”. Dus zi de zi, ani si ani de zile, pina la urma te scirbeste. Am vazut foarte multi scriitori care intr-un fel si-au distrus viata, si-au distrus sanatatea. Au inceput sa bea, sa se degradeze fizic pentru ca nu mai rezistau. Acesta a fost motivul pentru care am plecat.

O.V.: Ati plecat la Paris atunci pentru bursa. Erati sigur ca veti ramine acolo permanent?

M.V.: Sigur ca da, din momentul in care am trecut granita in Ungaria. Am  mai avut o mica emotie, cind am trecut din Ungaria in Austria. Era marea mea dorinta de ani de zile, vroiam sa incerc orice, orice sa scriu. Eram capabil sa scriu in orice limba, puteam sa scriu in germana, puteam sa scriu  in spaniola, in portugheza. Dar dorinta mea era sa scriu intr-o tara libera si intr-o limba de circulatie internationala.

La ora aceea nu puteam sa ma gindesc la momentul intoarcerii, aveam in fata mea un santier enorm de facut. Mi-au trebuit cinci ani sa reusesc sa scriu direct in franceza, aveam de calatorit, de descoperit o lume. In momentul in care am ajuns in Occident, eram deja un scriitor format, aveam in urma mea trei, patru volume de poezie si mii de pagini de teatru. Aveam un mesaj de transmis, aveam 31 de ani, eram un scriitor format. Am scris in Occident piese despre experienta traita in Romania. Acolo am scris “Istoria comunismului povestita pentru bolnavii mintal”, in Occident am scris o piesa despre cenzura care se numeste “Richard al III-lea se interzice sau scene din viata lui Meyerhold”. Teatrul meu descompus in care vorbesc despre spalarea creierului este scris tot in Franta. Am scris despre aceasta experienta pentru ca mi s-a parut interesant sa le spun occidentalilor ca si ei traiesc o experienta de spalare a creierului. Faptul ca e o tara libera, cu mare traditie democratica cu oameni care se cred liberi, nu inseamna ca nu exista forme de manipulare. Cu atit mai mult intram intr-o epoca de mondializare, in care manipularea se produce  astazi nu prin ideologie, ci prin  sloganurile societatii de consum, prin delirul marketing-ului, prin delirul publicitatii, televiziunii, presiunea modei, prin alte si alte  zeci de categorii de forme de opresiune. As putea spune chiar ca intre lumea pe care am cunoscut-o pina in 1987 si lumea libera este o mare diferenta in ceea ce priveste vizibilitatea raului, in comunismul pe care eu l-am trait era mult mai usor de identificat, stiai unde este el.

O.V.: În ce forme se arata sau se camufla raul în comunism?

M.V.: Regimul cu ideologia pe care o purta si cu persoanele, care erau vizibile. Raul se putea arata cu degetul imediat, incepind cu ierarhia de partid, cu aparatul care  asculta. In timp ce in societatile libere, de mare consum, unde functioneaza democratia, dar unde functioneaza si legile pietei si logica consumului, raul atunci este mult mai greu de identificat. Pina ce identifici cine sint cei care iti manipuleaza copiii cu enorma presiune a modelor, a publicitatii, enorma presiune a unei televiziuni e prea tirziu. E libertatea de alegere si in acelasi timp posibilitatea de a-ti spala creierul la nesfirsit. Unde se ascunde acest rau? Aici forma de consum a devenit o forma de dictatura.

O.V.: Cum s-a facut trecerea spre cultura franceza si spre spatiul literar francofon?

M.V.: Sa nu uitam ca inainte de caderea regimului, cultura franceza venea in Romania in valuri. Era extraordinar de prezenta Franta, ca entitate, in Romania. Eram impregnat de cultura franceza, in Romania in anilor ‘60, ‘70, ‘80 se publica enorm de multa literatura franceza de calitate. In momentul in care am ajuns in Franta, citisem atit de multe carti despre cultura si curentele literare  si artistice, incit cind am fost la Paris, mi s-a parut ca ajung intr-un oras pe care il stiam pe de rost, intr-un  fel de spatiu extraordinar de familiar, in care aveam  toate reperele, in care nu ma puteam rataci, in care eram la mine acasa. Primul meu gind cind am ajuns la Paris a fost sa ma duc la Montparnasse, sa beau o cafea in cafeneaua care se numea “La Rotonde”, unde stiam ca se intilneau odinioara Sartre, Modigliani si alti artisti. Nu a fost nici un  soc pentru mine Franta, m-a primit cu bratele deschise. La ora aceea, la Paris existau enorm de multe structuri pentru refugiatii politici in special, pentru intelectualii care veneau din Est. Azilul politic l-am obtinut la sase saptamini, desigur, cu o recomandare semnata de Virgil Ierunca si Monica Lovinescu. Franta a fost o tara ideala pentru mine si am simtit atunci acel gust al boemului. Mi-am dat seama ca aici este un spatiu unde poti sa traiesti fara sa fii terorizat de ziua zilei de miine, asa cum se intimpla in tarile anglo-saxone.

“La Londra, am descoperit ca totul era pe dos fata de Europa”

O.V.: A contat apropierea de Ierunca si Lovinescu pentru adoptarea unei atitudini transante contra regimului de la Bucuresti?

M.V.: In masura in care am semnat la momentul respectiv niste proteste fata de Ceausescu, fata de ceea ce facea cu satele romanesti, as zice ca da. Atunci exista marea problema cu satele pe care Ceausescu vroia sa le nationalizeze. Sigur ca am paticipat cu alti membri ai diasporei romane la diferite manifestatii pe care le organizam la sediul ambasadei ca sa strigam: “Jos Ceausescu!”. Dar principala mea grija a fost sa aprofundez limba franceza si sa incep sa scriu in limba franceza, lupta era, mai mult decit cea politica, era cea literara.

O.V.: Si totusi ati ajuns in Regatul Unit…

M.V.: Initial eu am optat pentru un sejur in Marea Britanie,  m-am dus sa lucrez la BBC, unde am lucrat un an si doua luni si chiar am invatat acolo meseria de jurnalist. Am stat acolo pentru ca eram curios sa vad ce se intimpla in lumea teatrului anglo-saxon, am avut un contact extraordinar de puternic. Am cunoscut peisajul literar si teatral londonez. Am  fost fascinat de ceea ce se numesc café-teatrele. Primul soc in schimb l-am avut la Londra, am descoperit ca totul era pe dos fata de Europa. Masinile mergeau pe stinga si nu pe dreapta, ferestrele in loc sa se deschida lateral se deschideau de jos in sus. Lumea era mai rece si mai rezervata.

O.V.: Daca viziunea asupra Marii Britanii era mult mai optimista decit cea prezentata, ati fi optat pina la urma pentru spatiul anglo-saxon?

M.V.: Cind am ajuns in Anglia mi-am dat seama de un lucru, era prea tirziu pentru mine sa mai  invat bine limba engleza pentru a putea scrie in limba engleza. Exista un fel de facilitate acum, toata lumea invata limba engleza, dar cind vrei sa scrii in limba engleza iti dai seama ca este o limba mult mai perfida si mult mai subtila, cu niste etaje lingvistice extraordinar de specializate. Ca sa scrii in limba engleza un lucru convingator trebuie sa alegi argoul corespunzator, ori eu mi-am dat seama ca este o limba mult mai complexa cind vrei sa scrii in limba engleza,  în timp ce franceza o stapineam oarecum mai bine. Fiind si o limba latina, era mult mai aporape de sufletul meu.

“A fost marea mea pasiune si marea mea tradare”

O.V.: Cum s-a produs intilnirea cu Radio France International?

M.V.: A fost destul de repede, la ora aceea am avut deja scriitori, fosti scriitori la RFI (nr: Radio France International) care  m-au invitat sa colaborez. Era Alexandru Papilian, Adrian Iorgulescu, Dinu Flamind, Vicentiu Ilutiu, Petre Raileanu. Am inceput prin a colabora, apoi m-am angajat cu jumatate de norma si ulterior cu norma intreaga. A devenit o pasiune, acest contact continuu cu realitatea a devenit un contact hranitor. Te hraneste si pentru partea literara. In ultimii 15 ani, mi-am extras subiectele din actualitatea imediata, am scris o piesa despre Bosnia si alte texte plecind de la anumite fragmente ale realitatii.

O.V.: Poate cotidianul sa suplineasca muza?

M.V.: Se intimpla din cind in cind. Sint un ziarist care uneori se simte frustrat, pentru ca uneori ziaristul este de fapt ca un cioclu care nu face decit sa ingroape morti si cadavre, noi ziaristii, mai ales atunci cind redactam jurnalele de actualitati nu facem decit sa citim o lista de orori. Nouazeci la suta din continutul unui buletin este o lista de orori. Sint momente cind jurnalistul se simte neputincios. Citi ani poti trai in felul acesta citind sau vorbind  la nesfirsit despre ororile lumii? La un moment dat simti si nevoia sa actionezi si sa opresti masina care provoaca oroarea, durerea, razboiul, refugiatii si calamitatile. In cazul meu, in acele momente, scriitorul intervine si scrie o piesa de teatru. Pentru a problematiza ceea ce jurnalistul nu poate problematiza, atunci cind sintem jurnalisti, difuzam stiri, iar scriitorul le prelucreaza, scriitorul creeaza metafore, propune reflectii.

O.V.: Si in ce zone literare se vede mai bine lucrul acesta? In poezie, in dramaturgie? Fiindca dumneavoastra v-ati lansat printr-un volum de poezii.

M.V.: Poezia a fost o prima introducere in marea mea iubire pentru arta in general. Am scris poezii de la virsta de 11 ani, apoi peste 20 de ani m-am apucat in mod insistent de poezie. A fost marea mea pasiune si marea mea tradare. Atunci am intrat in teatru,  ea a ramas mereu in mine, eu niciodata nu scriu o piesa fara sa ma gindesc la viziunea poetica. Daca lipseste poezia dintr-o piesa de teatru, lipseste aproape totul, cel putin pentru mine.

“Mi-am jurat ca nu voi vorbi niciodata despre ce vreau eu sa spun intr-o piesa”

O.V.: La festivalul de la Avignon, din aceasta vara, ati avut piesa “Mansarda la Paris cu vedere la moarte” in doua viziuni regizorale. De ce doi regizori?

M.V.: Hazardul a lucrat in felul acesta, eu nu vroiam sa vin la Avignon cu aceeasi piesa montata de doi regizori romani diferiti. A existat un mic proiect la Luxembourg, iar teatrul de aici l-a invitat pe Radu Afrim ca regizor. Iar un alt proiect se nascuse pentru ca am introdus aceasta piesa a lui Radu Dinulescu la Constanta. Brusc ambele spectacole au venit la Avignon, ceva ce a provocat o foarte frumoasa ipostaza comparativa pentru multi spectatori care le-au vazut pe amindoua. Ambele sint extraordinar de interesante, ambele sint total diferite ca abordare. Spectacolul lui Radu Afrim a avut premiul presei, “Coup de Coeur” marea iubire. Presa din regiunea Ronald isi trimite jurnalistii, colaboratorii, artistii sa vada spectacolele timp de doua saptamini. Ulterior acesti ziaristi se consulta, fiecare discuta despre ceea ce a vazut. Este ales atunci un spectacol care primeste acest premiu. Meritul este al regizorului. Radu Afrim este un regizor extraordinar, care are o forta de a crea imagine, ritm. El este un creator de emotie vizuala, acest spectacol scurt, dar intens a cucerit prin intensitatea, prin nebunia si nonconformisul sau. El a reusit sa trateze un subiect grav, a creat o ciocnire de energii care a dat acest spectacol frumos, liric, emotionant, vizual.

O.V.: Colaborarile dumneavoastra se intind in toata Europa si chiar si in Japonia. Cum se vede dramaturgia europeana, teatrul modern, dincolo de Atlantic?

M.V.: America este atit de mare, atunci cind ai un spectacol nu se vede. Am avut multe spectacole in America. Au fost multi regizori care mi-au montat piesele, “Angajare de clovn” la New York. Un alt regizor, care traieste in Los Angeles, chiar in Hollywood, Florin Fatulescu, mi-a montat doua piese intr-un teatru important de acolo, “Istoria comunismului povestita pentru bolnavi mintal” si  “Masinaria Cehov”.

America este un alt continent teatral, nu este  acelasi public acolo, nu  exista acelasi gust pentru avangarda, teatru oniric, absurd. Acolo exista un mare public pentru teatrul realistic si psihologic, niciodata Ionesco nu a fost jucat in  Statele Unite asa cum a fost jucat in Europa, acestea sint gusturile in Statele Unite. Dar acest lucru nu inseamna ca publicul american nu este unul educat.

O.V.: Cit despre “Istoria comunismului”, cine sint acei bolnavi mintal care au nevoie de un povestitor?

M.V.: Am sa va raspund printr-o poveste, in perioada in care eram in Bucuresti, tinar poet si scriitor eram toata ziua la restaurantul Uniunii Scriitorilor si ii ascultam pe fratii mei mai mari fascinat. Stateam la masa cu scriitori, cu oameni importanti ii auzeam vorbind si acolo timp de ani si ani de zile minunat despre operele lor, povestind la nesfirsit despre ceea ce vroiau ei sa spuna, ceea ce au vrut sa spuna prin piesele lor. Si cind le citeam efectiv operele descopeream ca ele sint mai degraba monotone si destul de slabe. Atunci a fost momentul cind mi-am jurat ca nu voi vorbi niciodata despre ce vreau eu sa spun intr-o piesa, intr-o pagina. Prefer sa scriu bine decit sa vorbesc bine despre ce am vrut sa spun. Pentru mine mesajul, explicatiile, cheile textelor sint in miinile cititorilor sint in inimile lor eventual. Iar cind mi se pune intrebarea: “Domnule Visniec, ce ati vrut sa spuneti cu aceasta piesa, cu acest personaj sau ce ascunde aceasta metafora?” Stiti, dupa ce am terminat de scris respectivele pagini, am pierdut cheile, le-am aruncat. Cheile nu imi mai apartin, aveti dumneavostra datoria sa le gasiti.

O.V.: Cind vom avea si noi “o noua tara in care nimeni nu va mai putea niciodata sa vire pe nimeni in cacat?”

M.V.: Sa nu uitam ca aceasta este o piesa despre utopie. Utopiile sint pe cit de necesare pe atit de periculoase, trebuie sa reflectam mereu la ideea de utopie pentru a sti sa ne temem incontinuu de orice proiect utopic care ascunde orice forma de manipulare. Daca fiecare dintre noi ar fi mai lucid si nu s-ar lasa manipulat nu numai de ideile politicienilor ci chiar si de societatea de consum, care ne manipuleaza, poate ca am fi mai mult tentati sa gustam bucuria consumului cultural si nu a consumului brutal, a consumului pur si simplu.

Aceasta Romanie pe care o construim este o Romanie in care totul este posibil, dar in care trebuie sa invatam sa optam, iar pentru mine cei care reusesc sa opteze si pentru cultura, si nu numai pentru supermarket, ei vor avea raspunsurile esentiale.

George GURESCU