Paștele, de la răstignire la iepuraș

Sărbătoarea pascală este, de veacuri, una dintre cele mai importante forme de manifestare spirituală a credincioșilor, fie ei evrei sau creștini. În timp, de la comemorarea libertății, a mîntuirii prin credință și durere, Paștele s-a transformat și într-o sărbătoare a comercianților, fastului și exceselor. Dacă unii stau în jurul mesei cu familia și spun rugăciuni, alții urmează calea răstignirii în speranța unei vieți mai bune.

Vechi de peste 3000 de ani, Paș­te­­le își are originile în religia mo­za­i­că. „Pesach” înseamnă în e­brai­­că „protecție” sau „trecere pe lîn­gă” și marchează sfîrșitul scla­vi­ei e­vre­ilor în Egipt. Sărbătoarea du­rează opt zile și începe în a 15-a zi a pri­mei luni a anului ebraic (Ni­san), ca­re prevestește primăvara. Spre de­osebire de Paștele creștin, care ca­de duminica, Pesach-ul poate cădea în orice zi a săptămînii. În pri­mele seri a Pesach-ului se ține o masă specială numită Seder, în tim­pul căreia se repovestește istoria evreilor care au plecat de pe pă­mîntul faraonilor pentru a-și ob­ți­ne libertatea. În timpul ei, se citește și se cîntă din Haggadah, o cule­ge­re de pasaje din Cartea Sfîntă. Cu­vîn­tul „haggadah” înseamnă „a spu­ne”. Toată mîncarea cu drojdie din casă trebuie vîndută sau arun­ca­tă înainte de începerea săr­bă­to­rii. La cină se mănîncă numai din far­furii și cu tacîmuri care se fo­lo­sesc doar la Pasach și Hanukah (A­nul Nou evreiesc). Pe masă mai sînt încă patru căni de vin care sim­­bolizează cele patru etape ale dez­­voltării națiunii, eliberare, ple­carea din Egipt, izbăvire și triumf. Pe cîteva șervețele din pînză se pun bucățele de pască (mața), nu­mi­te aficomen și se ascund prin ca­să, iar la sfîrșit, copiii trebuie să le găsească. Spre deosebire de pască, mața evreiască nu conține drojdie.

Atît evreii cît și creștinii merg în ultima seară de Paște și aprind cî­te o lumînare pentru fiecare per­soană dragă care le-a murit, iar u­ne­le familii merg la cimitir înainte de răsăritul soarelui și dau de po­ma­nă colaci și bomboane. Creștinii din unele sate din județul Cluj obiș­nuiesc să împodobească o cren­guță de brad cu nouă covrigi, no­uă turte, nouă bomboane, pe care o duc la biserică pentru a fi sfin­țită. Însă acest obicei e practicat de familia care a pierdut pe cineva drag în ultimul an. După slujbă, dul­­ciurile sînt împărțite copiilor și oa­­menilor săraci, iar ramura goală este pusă pe mormîntul celui care nu mai este. În alte părți, cojile de ou roșu plutesc pe apă pentru a în­știința morții că Paștele a sosit. Da­că la catolici și ortodocși urarea de Paș­te este „Hristos a înviat!”, pentru evrei salutul e „La anul, la Ie­rusalim!”.

Cu udatul, la crucificat

Paștele se sărbătorește în toată lumea, obiceiurile diferind nu doar de la un continet la altul, ci și de la o regiune la alta. Spre exemplu, la noi, în Transilvania se practică mer­­sul cu stropitul sau udatul. O­bi­­ceiul datează din timpurile pă­gî­ne și simbolizează viața și fertilitatea, fiind pare-se preluat de la po­parele germanice. Din pers­pec­tivă creștină, cutuma amintește că e­vreii i-au stropit cu apă pe adepții lui Iisus, în timp ce aceștia îm­păr­țeau Vestea Învierii. Băieții adunați în grupuri merg la fete acasă a do­ua zi de Paște, unde întreabă pă­rin­ții fetelor dacă primesc cu udatul, în timp ce rostesc urmatoarea cîn­tare „Am auzit că aveți o floare fru­moasă, am venit s-o udăm să nu se ofilească”. Ei stropesc fata cu par­­fum, după care sînt răsplătiți cu o­uă roșii, băutură și prăjituri.

Un joc tradițional, care se trage din timpul triburilor germanice, este Eierlaufen, sau cursa cu oul și lin­gura. Inițial, ouăle vopsite se ros­togoleau de pe un deal, și cîș­tiga cel care reușea să prindă cît mai multe deodată. Astăzi se or­ga­ni­zează astfel de concursuri în a doua zi de Paște, dar participanții trebuie să fugă cu lingura de lemn între dinți, în care se găsește un ou. Într-o altă variantă, părinții ascund ou­ăle și-i lasă pe micuți să le gă­sească. În America practica a de­venit celebră odată cu promovarea ei chiar pe peluza Casei Albe. De a­proape 130 de ani, aleșii ame­ri­ca­­ni­lor îi invită pe copii și pe părinți să ia parte la acest eveniment. Jocul era practicat și de sașii din Tran­sil­va­nia, iar de anul trecut, Forumul De­mocrat al Germanilor Sibiu îm­pre­ună cu re­pre­zentanții Bisericii Ca­tolice din oraș au reînviat obi­ce­iul.

La celălalt capăt de lume, în Fi­li­pine există o tradiție sîngeroasă de Paște. Cu această ocazie, are loc Fes­tivalul Moriones care îi evocă pe soldații romani participanți la cru­cificarea Fiului Domnului. Ri­tua­lul Postului Mare din provincia Pam­panga este o sărbătoare neo­biș­nuită. Cei mai curajoși cre­din­cioși merg anual pe un deal cu o cruce de lemn în spate, după care li se bat cuie în mîini și picioare, fiind răstigniți pe cruci. Ei cred că, suferind aceleași chinuri ca și Iisus Hristos, vor fi mîntuiți, sau li se vor întîmpla minuni de-a lungul vie­ții. Mai mult de jumătate din po­pu­lația filipineză este de religie catolică, iar străinii sau cei de alte confesiuni au dreptul să participe doar ca simpli spectatori. În timpul evenimentului, este interzis fil­ma­tul sau fotografiatul, căci „răs­tig­ni­ții” pot fi luați în derîdere sau chiar criticați.

Țup-țup peste mielul lui Dumnezeu

Iepurașul care aduce ouă roșii provine de pe meleaguri germane și simbolizează fertilitatea. Prima apariție a iepurașului ca simbol al Paștelui a fost menționat în cărți în jurul anului 1500. Germanii sînt, de altfel, primii care au inventat dulciurile în forma de iepurași, la 1800, din aluat și zahăr.

Simbolul iepurelui își are sor­gin­tea în festivalurile păgîne de­dicate zeiței Eastre. Legenda spu­ne că aceasta a găsit într-o iarnă o pasăre rănită pe cîmp. Pentru a-i salva viața, zeița a transformat-o în­tr-o iepuroaică, ce putea să de­pună ouă. Ca să îi mulțumească bi­ne­făcătoarei sale, iepuroaica de­co­ra ouăle făcute și i le dăruia zeiței. În America, această tradiție a ie­pu­ra­șului de Paște, ce aduce ouă vop­si­te copiilor cuminți, a fost adusă de emigranții germani.

Dacă iepurașul de Paște nu este recunoscut ca simbol religios, fiind mai degrabă unul comercial, care prinde la public, cel al mielului are rădăcini adînci și dureroase în istorie. Pentru că egiptenii au re­fu­zat să-i elibereze pe iudei din ro­bie, Dumnezeu a trimis asupra lor zece pedepse, cea mai aspră fiind moartea celor întâi născuți. Pentru a-i feri pe iudei de această pe­deap­să, le-a poruncit să sacrifice un miel și să ungă cu sîngele acestuia toa­te pragurile. Astfel, în ziua de 14 Nisan, fiecare familie iudaică a sacrificat un pui de oaie, pe care l-a mîncat cu azimă și ierburi amare. A­zi­ma simbolizează robia și chinu­ri­le îndurate în sclavie, iar ierburile amare semnifică viața petrecută de israeliți ca robi în Egipt. Pentru creș­tini, Sfintele Paște reprezintă tot o trecere, dar nu de la sclavie la li­bertate, ci de la moarte spre viață. Mielul este una din reprezentările lui Iisus Hristos, care se jertfește pen­tru mîntuirea neamului ome­nesc.

Sărbătoarea pascală reunește mo­zaici, catolici și ortodocși de pre­­tutindeni în celebrarea unei sărbători religioase, cu o puternică încărcătură morală, ce surpinde într-o cheie aparte o adevărată încleștare între bine și rău, veselie și tristețe, viață și moarte. Din care cîștigat este cel ce care reușește să-nvie în fiecare an, din suferință.