Istoria modernă începe cu un banc

Umorul se află astăzi în centrul unei întregi „industrii”, de la spectacole care au loc zilnic în diferite orașe ale lumii, pînă la adevărate turnee organizate de una sau mai multe persoane care au reprezentații pe scenele marilor orașe sau chiar la canale de televiziune sau paginii de internet care au transformat rîsul într-un produs pe care-l vînd publicului. Chiar dacă umorul este văzut astăzi drept un mijloc de defulare, de detașare de la stresul cotidian, iar o persoană care privește micile probleme ale vieții cu umor sau care reușește să facă haz de propriile defecte este văzută drept o persoană matură sau chiar înțeleaptă, lucrurile nu au stat mereu așa.

Unii dintre cei mai mari gîn­di­­­­­tori ai Greciei credeau că bancu­ri­­le și umorul nu ar trebui să se re­gă­­sească în mijlocul întîlnirilor e­le­va­­­­te. De exemplu, filosoful A­ris­to­tel considera că „vorba de duh” nu ar fi decît o formă de obrăznicie sau in­­solență „educată” și prin ur­ma­­re cei care se respectă nu ar tre­bu­­­i să recurgă la umor. De asemenea, Platon scrie în „Republica” faptul că literatura ar trebui efectiv e­pu­ra­­tă de momentele în care zeii sau e­roii antici sînt prea distrați. În ciu­­da acestor reacții negative cu pri­vi­re la umor a gînditorilor antici, u­mo­rul și bancurile nu au dis­pă­rut din societatea grecească. Ba mai mult, în secolul al IV-lea î.Hr. e­xis­ta chiar și un cerc al comici­lor, numit „Cei 60”, care se reunea pe­riodic în sanctuarul lui Heracle de la periferia orașului Atena. De a­se­menea, potrivit legendei, cei care au inventat bancul ar fi doi eroi mi­tologici, Radamante, fiul lui Zeus și al Europei, vestit pentru în­țe­lep­ciu­nea și spiritul său de dreptate, ca­re devine după moarte unul din­tre cei trei judecători din Infern, și Palamede, un erou care a luptat în Războiul Troian și care a fost ucis pe nedrept după ce a fost acuzat de trădare.

Prin urmare, indiferent de reac­țiile filosofilor antici, umorul a pros­perat în Grecia antică, fiind con­semnate numeroase bancuri des­pre sclavi sau femei, dar și nu­meroase replici amuzante legate de evenimente importate. Astfel, un banc despre care se crede că es­te din anul 248 d.Hr., spune po­ves­tea unui atlet care a participat la Jo­curile Seculare și a obținut re­zul­ta­­te foarte slabe. Acesta ar fi fost con­solat de un spectator, care i-a spus să nu-și facă probleme, pentru că la viitoarele Jocuri Seculare va avea cu siguranță mai mult noroc.
Cele mai întîlnite bancuri la în­tîlnirile bărbaților erau cele des­pre femei, care erau văzute drept nim­fomane. Astfel, unul dintre ban­cu­­rile antichității povestește că un tî­năr își întreabă soția dacă vor mîn­ca sau vor face sex. Aceasta i-ar fi răs­puns că vor face așa cum își do­rește soțul, însă acesta trebuie să ști­e că nu au nimic de mîncare.

Bufonii, „vestitorii” dezastrelor

Comedianții sînt prezenți me­reu în istorie, iar în Evul Mediu acesta ar fi avut chiar rolul de a trans­mi­­te regelui veștile rele. Bufonii sînt me­reu consemnați la marile curți re­gale, iar în jurul acestora s-au cre­at adevărate le­gen­­de. Astfel, se zi­ce că bufonul regelui Franței, Filip al VI-lea, a fost cel care a transmis su­ve­ra­nu­lui vestea că flota franceză a fost dis­trusă la Écluse.

Se spune că bufonul i-ar fi spus regelui: „Ce lași sînt englezii”, iar regele l-a întrebat ce vrea să zică prin asta. Bufonul ar fi continuat spu­nînd că englezii nu au avut cu­rajul să se arunce în mare asemeni vitejilor francezi și nici nu au arătat vreo intenție să-i ur­mărească în valuri.

De asemenea, ban­cu­­rile erau la modă și în lumea ca­tolică a con­du­cătorilor Bisericii Ca­tolice. Po­ggio Bracciolini ar fi a­du­nat pes­te 273 de bancuri și anecdo­te în pe­ri­oada în care a fost secretar a opt papi și le-a reunit în „Li­ber fa­ce­tia­­rum”. Mai mult, la Va­tican ar fi existat și un „club al ban­cu­ri­lor”, Bugiale, locul în ca­re se­­cre­ta­rii papali se întîlneau pentru a dis­cu­­ta ultimele bîrfe.

Culegerea lui Bracciolini a fost publicată în limba latină și a re­pre­zentat o bună perioadă de timp de­liciul elitelor din Europa. Această cu­legere de bancuri putea fi citită doar de cei care înțelegeu limba la­tină, prin umare fețele bisericești se puteau delecta cu bancuri, multe din­tre acestea deplasate, fără a „po­lua” sau corupe mințile „pros­ti­mii”.

– Ce sînt ruşii? Prieteni sau fraţi? – Fraţi. Prietenii ţi-i alegi.

În România, bancurile au re­prezentat o modalitate de a face haz de necaz și, dacă urmărim de ce anume rîdeau românii în a­nu­mi­­te perioade, putem înțelege a­tît contextul economic, cît și cel po­li­tic sau social.
Evident, pe lîngă aceste con­tex­­te, în bancul românesc, mai ales a­tunci cînd spune o mică poveste în care sînt implicate și persoane de al­tă naționalitate, “românul este me­reu cel mai deștept, des­cur­că­reț sau abil.” Sau cel puțin era î­na­in­te de ’89.

La începutul anilor ’70, spre deosebire de ban­cu­­rile de la finalul pe­ri­oa­dei comuniste, nu doar că nu-l criticau pe Cea­ușescu, ba chiar îl lă­u­dau și se crede că a­ces­tea au fost aruncate în cir­culație chiar de că­tre ser­viciile secrete. Lucrurile au în­ce­put să se schimbe odată cu in­ten­si­­ficarea aparatului de cenzură, ast­fel încît populația a simțit ne­voia de e defula într-un anumit fel. Po­reclele pe care le-a căpătat liderul co­munist sînt doar mici exemple, ast­fel că Nicolae Ceaușes­cu a de­ve­nit Ceaşcă, Maoescu sau Niki La­u­da, Bucuștiul a devenit Cea­u­shi­ma, iar România Ceaush­witz.

Subiectele abordate de bancuri prezintă, în general, aspecte le­ga­te de viața cotidiană, precum lipsa de alimente, lipsa de combustibil, e­du­cația politică exagerată sau ma­niera în care presa scria despre re­ușitele regimului sau chiar des­pre cum era portretizată realitatea.

Ne putem face o idee despre ca­re au fost principalele subiecte a­bordate în bancurile din perioada comunistă cu ajutorul unui jurnal de bancuri pe care Călin Bogdan Şte­­fănescu l-a ținut în perioada 1979 – 1989, ajungînd la 950 de ban­curi. Ştefănescu descrie bancul ca fiind o formă de rezistenţă, o mo­dalitate de detașare psihică de la problemele și nemulțumirile oa­­menilor.

Ștefănescu a realizat chiar o sta­tistică a bancurilor culese, pe ca­re le-a împărțit în 12 categorii. Ast­fel, cel mai des românii făceau haz de nivelul de trai, subiect tratat în pes­te 30% dintre bancurile cu­le­se. Pe locul al II-lea pe lista pre­fe­rin­țe­lor glumeților era cultul per­so­na­li­tății, prezent în peste 13% dintre ban­curi, în 12% se tratează o­po­zi­ția față de regim, iar apoi, în pes­te 8% dintre acestea, industria­li­za­rea și drepturile omului.

Ștefănescu mai punctează în co­lecția sa de bancuri faptul că a­ces­ta a fost modul românilor de a tre­ce peste greutățile acelei pe­ri­oa­de, peste frustrări sau peste cen­zu­ră. Astfel, bancurile politice ar fi re­prezentat o formă de rezistenţa în faţa dictaturii, iar „în timp ce po­lo­nezii făceau greve, românii fă­ceau bancuri”, astfel că importanța a­ces­tei forme de exprimare nu poate fi pusă la îndoială.