Captivi în Stockholm

Cunoscut drept momentul în care victimele se ataşează de agresori, sindromul Stockholm este una dintre cele mai studiate deviaţii psihologice. Avînd originea în Suedia, numele provine de la un caz real, care s-a întîmplat acum 44 de ani în capitală, unde patru ostatici au fost ţinuţi în captivitate timp de şase zile într-un seif dintr-o bancă, iar în momentul în care poliţia a dat buzna să îi salveze, aceştia nu doreau să fie despărţiţi de răpitori. Psihiatrul Frank Ochberg l-a definit drept un mecanism de apărare pe care îl dezvoltă victimele atunci cînd raţiunea nu mai este folositoare, iar de-a lungul timpului au avut loc numeroase astfel de cazuri în care victimele s-au întors înapoi la răpitori.

Se spune că omul este în in­te­rio­­­rul său un animal, iar atunci cînd es­te în pericol, instinctul de su­pra­vie­ţuire este atît de puternic încît a­cesta nu îşi mai ascultă raţiunea şi în­ce­pe să facă orice pentru a putea să tră­ias­că. Aşa a apărut şi ceea ce numim as­tăzi „Sindromul Stockholm”. Des­cris ca momentul „magic” în care victimele devin ataşate emoţional de că­tre răpitorii care le ţin prizoniere şi le abuzează, sindromul este unul din­­tre cele mai ciudate şi mai greu de des­cris fenomene din psihologie.

Originea numelui

Capitala Suediei a dat numele sin­dromului, fiindcă, pe data de 23 august 1973, răufăcătorul Jan-Erik Olsson, proaspăt ieșit din în­chi­soa­re, a intrat înarmat în banca de cre­dit din Norrmalmstorg din centrul Stockholmului cu intenția să o je­fu­iască. Deşi poliţia a fost anunţată imediat, doi poliţişti au intrat în ban­că şi au fost răniţi într-un schimb de focuri cu Olsson. Unul dintre po­li­ţişti a fost împuşcat în faţă şi mînă, iar celălalt a fost capturat şi forţat să stea pe un scaun şi să cînte pentru a-l amuza pe hoţ.

După schimbul de focuri între Ol­sson şi poliţişti, acesta a luat pa­tru ostatici şi a cerut să i se aducă trei mi­lioane de coroane suedeze, două ar­me, două veste antiglonț şi o ma­și­nă foarte rapidă. A promis eliberarea os­taticilor dacă îl vor aduce şi pe Clark Olofsson, partenerul şi prie­te­nul său răufăcător care avea mai mul­tă experiență cu jafurile ar­ma­te. Olofsson a fost adus la fața locului pe post de intermediar între poliție și Olsson.

Ostaticii au fost ţinuţi şase zile, iar după ce poliţia a intrat cu for­ţa în bancă au observat un comportament ciudat între cele două părţi. Victimele erau atît de ataşate e­mo­ţio­nal de infractori încît îi acuzau pe po­li­ţişti de modul în care îi tratează pe cei doi. În timpul în care au fost ţinuţi prizonieri, aceştia pu­teau e­vada oricînd atunci cînd coborau la parter ca să mear­­gă la baie, dar de fie­care da­tă se în­tor­ceau înapoi. Una dintre os­­tatice, Kris­tin Enmark a de­clarat te­lefonic că ea chiar se simţea în si­gu­ranţă cu cei doi, dar îi era foar­te frică de mo­dul în care ar putea să ac­ţio­ne­ze poliţia. La un moment dat, Ol­sson a discutat cu prim ministrul Su­e­di­ei, Olof Palme, care i-a refuzat ce­re­ri­le, moment în care Kris­tin l-a sunat î­napoi pe Palme să-i spună că e foar­te nemulțumită că acesta nu e de a­cord să le dea tuturor drumul. În ce­le şase zile, ostati­cii au trăit în nişte con­diţii groaz­ni­ce, sub un stres ma­xim, au fost me­reu ameninţaţi cu arme şi au fost le­gaţi de gît, pu­tînd mereu să se stranguleze în ca­zul în care le­şi­nau de la bombele cu gaze pe care poliţia le arunca în clă­dire.

Acest incident, care i-a dat şi nu­mele, a rămas bine întipărit în min­tea tuturor din două motive: este primul eveniment transmis în di­rect de către televiziunea su­e­de­ză și este pen­tru prima da­tă cînd s-a putut observa com­­portamentul ciudat al vic­timelor după ce au fost eliberate. Unele din­­­tre ele nici măcar nu au do­rit acest lucru, iar în timpul procesului nici­­unul dintre cei pa­tru os­tatici nu a depus mărturie, ba chiar au strîns bani pentru a-i plăti pe u­nii dintre cei mai buni avocaţi ai Su­ediei ca să-i scape pe rău­fă­că­tori de la închisoare, iar cînd au ieşit, cei pa­tru i-au întîmpinat foarte căl­du­ros.

Termenul a fost inventat de un psihiatru american, Frank Och­berg. În urma unor cercetări, el a de­mon­strat că există trei criterii definito­rii pentru cei care suferă de sindrom. În primul rînd, aceștia manifestă sen­timente negative, de repulsie faţă de autorităţi şi de cei care vor să-i sal­veze, se ataşează emoţional de cei ca­re i-au răpit şi chiar ajung să se i­dentifice şi să le înţeleagă mo­ti­ve­le, ca mai apoi să caute scuze pentru fap­tele lor, iar un al treilea cri­teriu este că victimele se a­gaţă de orice act de „bu­nă­tate” pe ca­re îl primesc din partea agresorului. A­cesta este un mecanism de a­pă­ra­re care apare cel mai des la persoanele de­pre­si­ve, cu o stimă de sine foarte scă­­zută, care depind tot timpul de cei din jur, nu pot să hotărască pentru ei şi au o dorinţă redusă de autoconservare.

O teorie a psihologilor este că sindromul se trage din ten­dința na­turală a bebelușilor de a se atașa e­mo­țional de un părinte pen­tru a-și crește șansele ca acel pă­rinte să se asigure de su­pra­vie­țu­i­rea acestuia. De obicei răpirea victimelor se fa­ce într-o manieră bru­tală, iar acestea sînt paralizate de frică. Sindromul Stockholm apare atunci cînd un os­tatic nu își poate imagina cum va mai scăpa de agresor, este amenințat cu moartea și trebuie să facă față u­nor violențe du­re dar, în același timp, are parte, o­cazional, de un gest de bu­nă­tate, de mărinimie. Li se rezervă drep­tul de a mînca, a bea apă, a dor­mi sau de a merge la toaletă. A­ces­tea du­rea­ză cî­teodată şi cîteva zile, iar a­poi în­cet, în­cet li se dă cîte puţin din toate a­cestea. Victimele dezvoltă ast­fel o dependenţă de răpitori şi a­jung să îl considere pe acesta salvatorul lor.

Cînd călăul devine salvator

Există multe alte exemple de oa­meni care au suferit de acest sindrom. Printre cele mai cunoscute es­te cazul lui Patricia Campbell Hearst, cunoscută drept Patty Hearst. Ne­poa­ta magnatului William Ran­dolph Hearst care care avea o influenţă po­litică imensă, a ajuns să lucreze cot la cot cu teroriştii după ce a fost ră­pi­tă de către aceştia. După ce a fost a­me­ninţată cu moartea şi bătută în ne­nu­mărate rînduri, aceasta s-a a­lă­tu­­rat grupării teroriste Symbionese Li­be­ration Army şi a început să mi­li­te­ze pentru cauza lor. Timp de un an ju­mate aceasta a jefuit şi a o­mo­rît di­verşi oameni nevinovaţi tran­sformîndu-se astfel din victim în agresor. Deşi majoritatea oameni­lor o considerau totuşi o victimă, a­ceasta a primit o sentinţă destul de lungă pentru faptele pe care le-a săvîrşit. În afară de închisoare s-a ales și cu faimă și a scris o carte des­criind toa­tă experiența ei din capti­vitate, car­te care a devenit instantaneu bestseller.

Se poate spune că trăsătura e­sen­ţială a sindromului este de fapt lo­ia­­litatea exagerată şi inexplicabilă a os­­taticului faţă de persoana aflată în­tr-o poziţie de putere, iar cel mai adesea femeile sînt mai predispuse să îl dez­volte. De cele mai multe ori, dez­­vol­tă acest sindrom victime ale a­bu­­zu­lui domestic, soţiile maltratate de soţi sau copiii abuzaţi.

Chiar şi în armată se folosesc a­­numite tehnici abuzive de antrenament pentru a creea o loialitate u­ni­ta­ră. Acest lucru se defineşte ca o for­mă mai blîndă de manifestare a sin­dromului Stockholm. În ciuda nu­me­roaselor exemple, cei de la FBI au estimat că 92% dintre ostatici nu vor suferi de sindromul Stockholm. Ter­menul a fost evocat şi în 2006, cînd o austriacă pe nume Natascha Kam­pusch, a fost sechestrată, violată şi în­fometată timp de opt ani. După ce a scăpat din casa în care a fost os­ta­ti­că, acesteia a început să îi pară rău şi a dorit să se întoarcă, dar cînd a a­flat că răpitorul ei a murit, femeia a in­trat în depresie şi nu s-a mai putut opri din plîns zile întregi.

De asemenea, sindromul a pu­tut fi observat și în cazul prizonierilor de război și al prizonierilor din la­gă­re­le de concentrare. Un caz de la noi din România a fost cel al filosofului Constantin Noica. După ce a fost în­chis în închisorile comuniste, el a în­ceput să se considere vinovat şi îi în­dreptăţea pe torţionari de comportamentul abuziv. Acest complex pa­re să fi lucrat în adîncime și să se fi pre­lungit și după eliberarea sa. Acesta a fost preocupat să vorbească cu cei ca­re au răspuns în închisoare de el şi să le înţeleagă motivele spunîndu-le că şi-a dat seama că ei voiau doar bi­ne­le poporului.

Sindromul Lima

Psihologii au realizat un stu­diu în care susţin că există şi un sindrom invers celui Stockholm. Acesta a­pa­re cînd răpitorii se ataşează e­mo­ţio­nal de ostatici. A fost numit după in­cidentul care a avut loc în Lima, Pe
ru, cînd membrii unei mișcări militare au ținut sute de oameni ostatici în am­basada Japoniei. Unii dintre ei au început să se certe şi chiar să colaboreze cu victimele pentru a le ţi­ne în siguranţă. Sindromul Stock­holm es­te unul dintre cele mai in­teresante deviații de comportament pe care îl poate avea omul, de aceea este in­tens studiat încă din anul 1973. Le­gă­tu­ra dintre victimă și atacator devine a­tît de puternică, încît poa­te să rămînă cî­teodată pe viață și nimeni nu o po­ate rupe.