Biletul către nemurire

Lumea pe jar Niciun comentariu la Biletul către nemurire 39
Galileo

De la convingerea lui Aristotel cu privire la forma rotundă a Pămîntului și pînă la scriitori care au murit de foame în secolul al XX-lea, efortul intelectual și creator al numelor ce-au scris istorie a fost recunoscut prea tîrziu. Mulți dintre ei sînt un simbol al luptei împotriva autorităților pentru libertate prin hotărîrea cu care și-au susținut convingerile, dar nebunia și bolile crunte le-au rupt avîntul prea din timp. Astăzi, alți pictori, scriitori, intelectuali remarcabili învață și se insipră din operele lor, dar oare cîți ca ei, care și-au trecut viața în anonimat, există astăzi, de fapt, printre noi?

Astăzi e simplu. Toată lumea scrie cărți, are expoziții de pictură, ziarele publică știri despre orice premiu care s-a mai dat pe la vreo o­limpiadă de matematică, iar fi­e­ca­re dintre noi e un mic geniu care stri­gă să fie luat în seamă. În seco­le­le trecute, însă, artiștii și intelectualii pe care îi admirăm astăzi erau mai de grabă niște refugiați care își trăiau cea mai mare parte din via­ță ascunși prin vreo cămăruță un­de studiau zi și noapte. Iar cînd a­păreau afirmații îndrăznețe ca­re con­tra­zi­ceau religia și cu­noștințele de pînă atunci, oricine le-ar fi făcut risca să fie aspru pedepsit.

Din această cauză și-a petrecut Galileo Galilei ultimii zece ani din viață în arest la domiciliu. Supra­nu­mit „părintele astronomiei obser­va­ționale moderne” ori „părintele ști­inței”, fizicianul, matematicianul, astronomul și filosoful italian a sus­ținut vădit heliocentrismul (n.r. te­o­ria conform Soarele este cen­trul Sis­­temului Solar).

O astfel de teorie care contrazi­cea convingerile secolului al XVI-lea cum că Pămîntul ar fi centrul U­ni­ver­sului, a atras o puternică opo­zi­ție din partea unor filosofi și clerici care considerau heliocentrismul „fals și contrar Scripturii”. Chiar da­că această concepție îi aparține ma­tematicianului Nicolaus Coper­nicus, Galilei a reușit să demonstreze veridicitatea ei. În­căpă­țî­na­rea de a-și susține și demonstra în con­tinuare părerile, l-au condam­nat pe Galileo Galilei la arest la do­mi­ciliu, fiind acuzat de erezie de către Papa Urban al VIII-lea. Se spu­ne că după ce, la cererea au­to­ri­tăților, a retractat teoria care su­s­ți­ne că Pămîntul se învîrte în jurul Soarelui, acesta ar fi rostit în șoaptă o expresie care a rămas ce­le­bră: „E pur si muove!”, adică „Și to­tuși se învîrtește!”

Un instrument al nebuniei

De cele mai multe ori, afir­ma­ți­i­le care contrazic cunoștințele seco­lului sau modul inedit de a gîndi, aduc reputația de nebun în socie­ta­te. Însă în cazul pictorului olandez Vincent Willem van Gogh pro­­blemele psihice nu au fost doar o etichetă, ci o problemă reală care și-a pus semnătura în cele peste 2000 de creații ale sale. Astăzi este cu­noscut drept unul dintre cei mai im­portanți pictori din istorie, însă în perioada în care a trăit, 1853-1890, van Gogh a trecut de la co­pi­lul timid, cu o stimă de sine scă­zu­tă, la adultul rece și violent. Pentru că a pornit mai întîi pe drumul pre­oției, pictorul a apucat să își mani­fes­te pasiunea de a pic­ta numai timp de zece ani. U­ne­ori reușea să pic­teze aproape un ta­blou pe zi, iar fratele său, Theo van Gogh, a fost pentru artist un punct de sprijin financiar, dar și emoțional. Toa­te cheltuielile, de la mobilier, chi­rie, mîncare, bă­u­tu­ră, pînă la us­tensilele de pictat, și tratamen­te­le urmate în sanatorii, erau plătite de Theo. Pe lîngă asta, fratele său în­cerca să vîndă cît mai mul­te dintre tablourile artistu­lui.

Hotărîrea de a se muta la Paris, coincide cu perioada în care pictorul începe să abuzeze de consumul de țigări și alcool, fapt care îi de­clan­șează tulburările psihice. Din ca­uza lor și relația cu apropiații es­te afectată, atacîndu-l, de cîteva ori, pe bunul său prieten Paul Ga­u­gu­in. După conflict van Gogh își taie fie intenționat, fie accidental lobul urechii, și este internat în spital, unde este nevoit să se întoarcă din ca­uza crizelor repetate.

van Gogh

Medicii și criticii de artă din a­cea vreme îl con­siderau nebun, iar o­pe­re­le îi erau socotite drept „o­pe­re nebune”. Cu privire la bolile de care a suferit van Gogh s-au făcut multe spe­cu­la­ții, dar un aspect este cert: boala sa psihică se trage din familie. Fratele său, Theo, a mu­rit de sifilis paralizant, sora sa, Willemina van Gogh a murit de de­mență, iar fra­tele Cor­ne­lius Vincent s-a sinucis.

Pictorul s-a îm­bol­nă­vit mai întîi de sifilis la care se adaugă cri­ze­le ­de epilepsie, dar și de­presiile suferite din ca­u­za deziluziilor sentimenta­le. Unele speculații spun că accesele de furie, ha­lu­ci­na­țiile și pierderile de me­mo­rie ale artistului ar fi fost cauzate de in­ha­la­rea sau în­ghi­ți­rea unor sub­­­stan­țe din vop­selele sale, dar și dato­ri­tă de­pen­den­ței de absint pe ca­re îl consuma în exces. În plus, van Gogh avea și glaucom, lucru i­den­ti­ficat în lu­cră­rile sale prin ha­lo­urile, um­brele colorate din jurul sur­se­lor de lu­mi­nă.

Cu prețul morții

În ciuda afecțiunilor pe care le-a suferit van Gogh, ta­lentul lui a fost susținut de fratele Theo și de prie­te­nul Paul Gauguin. La fel s-a întîmplat și cu Franz Kafka, scrii­tor evreu care a murit în brațele prie­te­nului său, doctorul Robert Klop­stock, și ale ultimei sale iu­bi­te, Dora Diamant. Fiind bolnav de tu­ber­­cu­lo­­ză, acesta nu se mai poate hră­ni și moare de foame. În timpul vieții sale, scrii­to­rul a publicat doar opt povestiri, în anul 1909 , iar ce­le­lalte creații do­rește să fie arse post mortem. În ciuda dorinței exprima­te în testament, Max Brod, cel mai bun prieten al lui Franz Kafka, re­fu­ză să îi distrugă opera, așa că o pu­bli­că.

Asemenea lor, alți artiști, inte­lec­tuali ai vremii au lăsat moș­te­ni­re omenirii munca lor de o viață. Nu au fost purtați pe brațe, nu au trecut prin tunele de flori, au suferit din dragoste și au murit fără să a­pu­ce să simtă aprecierile muncii lor. Alții, cum e Mozart, au cunoscut succesul de la prima suflare de viață pînă la ultima, dar au fost uitați pînă și de prieteni în ultima clipă petrecută pe lume. N-au pri­mit cununi de lauri și nici n-au pășit pe covoare roșii printre oameni care să îi aclame, dar au scris istoria prin creațiile și descoperirile lor, iar cu asta și-au plătit biletul către nemurire.

Autor:

Ancuța CIOCOIU

Studentă în anul al II-lea la Departamentul de Jurnalism şi Stiinţe ale Comunicării. Înrămez realitatea din jur sub forma ei brută, dar păstrez mereu puţină naivitate în buzunar.

Adaugă un comentariu

Opinia studențească este o revistă săptămînală de actualitate, reportaj şi atitudine studenţească, editată de studenţi ai Departamentului de Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării de la Universitatea Alexandru „Ioan Cuza din Iași”. A fost înfiinţată în 1974 și continuă tradiția școlii de presă de la Iași.

Căutare

Back to Top