Cuza, cea mai bătrînă doamnă din Copou

Cu toate că acum este văzută ca una dintre cele mai bune ins­tituții de în­vățămînt superior din țară, Universitatea „Ale­xan­dru Ioan Cuza” a trecut, în cei 150 de ani, de nu­me­­­roa­se obstacole. În a doua ju­mătate a secolului al XIX – lea s-a cre­zut chiar și faptul că „visul” lui Kogălniceanu nu va avea mari șanse de reu­­șită, iar în timpul ce­­­lor două conflagrații mon­­­­diale, a trecut prin suspen­da­rea cursu­ri­lor și mutarea facul­tă­ți­lor în alte orașe. Cea mai grea perioadă prin ca­re a trecut a fost, în schim­b, ve­ni­rea re­gi­mu­lui comunist la putere. Cu toate aceste dificultăți, Uni­ver­sit­atea a jucat un rol im­por­tant în so­cietatea ro­mâ­nească.

În urmă cu 150 de ani, în Iași se în­ființa prima universitate modernă din țară. Apărută la un an după unirea din 1859, ea a reprezentat afirmarea, pe plan intern, a capacităților noului stat. S-a ales acest oraș datorită lui Mihail Kogălniceanu, om politic mol­­dovean, iar prin înființarea ins­tituției aici, s-a dorit crearea unui pol cul­tural – „scaun al științei, în focar al in­teligenței românești”, după cum spunea el. Acest lucru venea în con­di­țiile în care orașul și-a pierdut din im­por­tanța administrativă și po­li­ti­că, du­pă ce întreg aparatul legislativ și ad­mi­nis­trativ s-a mutat la București.

Cu toate acestea, instituția nu s-a bu­curat de un succes din pri­mii ani de exis­tență. Infrastructura in­ter­nă a uni­ver­­sității nu era dezvoltată, și încă nu se formase un colectiv de cadre di­dac­tice. O bună parte din aces­tea veneau toc­mai din Ardeal pentru a susține cur­suri, printre profesori nu­mă­­­rîndu-se Simion Bărnuțiu sau Ștefan Micle. Adrian Vițalaru, prep. univ. drd la Ca­tedra de Istorie Con­temporană, adaugă faptul că o­pi­nia publică nici nu s-a arătat interesată în mod expres de stu­diile oferite, iar tinerii cu o oarecare situație financiară con­­­ti­nuau să mear­gă la universitățile din străinătate. „În­ceputurile sînt oarecum confuze, di­ficile. În primii ani chiar s-a pus pro­ble­ma dacă universitatea are șanse să func­ționeze chiar la Iași”, a continuat aces­ta.

Mai mult, se poate spune că instituția de învățămînt își are ră­dă­ci­nile în ve­chea Academie Mihăi­lea­nă, în­fiin­ța­tă în 1835 de, Mihail Stur­dza, domnul Mol­do­vei de la acea vreme. A fost con­­siderată prima ins­ti­tu­ție de în­vă­ță­mînt superior din țară, aceasta avînd trei facultăți: Filosofie, Drept, Teo­lo­gie.

De ase­menea, cur­surile erau îm­păr­țite în cla­se infe­rioa­re și superioa­re. Începînd cu 1860, aceasta s-a des­tră­mat, iar facultățile au trecut sub egida universității. Astfel, recunoaște și Adrian Vițalaru, studenții de la Drept se considereau urmașii vechii „fa­­cultăți de Dritu”.

Nici o formă fără fond

Interesul pentru universitate a cres­­cut o dată cu întoarcerea în țară a abso­l­venților de studii superioare ca­re au vrut să fie profesori. În aceeași pe­rioa­dă Titu Maiorescu vorbea de „teo­ria formelor fără fond”, iar prin în­cu­rajarea tinerilor de a merge la uni­ver­­­sitate s-a dorit de la bun început „un stat român modern puternic care în­­cerca să-și creeze elitele în școlile pro­prii. Pe acest fundal s-a creat și universitatea din Iași. Unul dintre ro­lu­­­rile universității din Iași era acela de a educa tinerii în spiritul național, de a for­­ma conștiințe”, a explicat Adrian Vițalaru.

Primii profesori s-au format în uni­v­er­sitățile din spațiul german sau fran­cez, astfel fiecare a predat după cum prin­­cipiile asimilate în tinpul studiilor. Nu se poate vorbi de adoptarea strictă a anumit model de organizare, fie el fran­țuzesc sau humboldian. O oareca­re în­toarcere spre această ultimă variantă s-a încercat în condițiile în care pe tro­nul Principatelor a venit Carol I, însă chiar și așa, după cum amintește Adrian Vițalaru, nu a fost niciodată vor­ba de o delimitare clară.

Înființarea acesteia nu a avut nici un impact semnificativ pe plan inter­na­­­țional. Relațiile cu alte universități din străinătate s-au creat greu, iar unul din factorii de care s-a ținut cont în acest sens au fost relațiile pe care le aveau chiar universitarii în afară. „Nu cu­nosc ca profesori din străinătate să fi sus­ținut prelegeri în a a doua ju­mă­­tate a secolului al XIX-lea. De obicei se ți­neau în ca­drul congreselor inter­na­țio­na­le pe care le găzduia Uni­versitatea din Iași, dar legăturile s-au clădit în timp și dificil. În principal s-a mers pe relațiile personale ale profesorilor. Unii din ei și-au făcut școala în afară și chiar doctoratul, întorcîndu-se, prin con­tactele lor s-au închegat re­la­ții­le ex­terioare”, a men­­­­­ționat profeso­rul din cadrul Ca­te­drei de Istorie Con­tem­porană.

Așa zisa „concurență” a apărut la o di­­fe­rență de patru ani, în 1864, cînd s-a în­­­fiin­țat și Universitatea București. Stu­­­denții alegeau capitala pentru că le ofe­­rea, teoretic, mai multe șanse de reu­­­­­șită profesională, iar cadrele di­dac­ti­­ce vedeau posibilitatea dezvoltării unei cariere politice.

„Exodul” universității ie­șene

Pînă în 1898, Universitatea și-a des­fășurat activitatea în Palatul Can­ta­­cuzino, actualul sediu al Uni­ver­sității de Medicină și Farmacie „Gri­gore T. Popa”. Construcția noului se­diu a avut loc în timpul lui Spiru Ha­ret, aflat la conducerea Minis­te­ru­lui E­du­cației Publice.

Clădirea în­fiin­țată, construită cu ele­mente arhi­tec­­turale în stilul baroc, a pur­tat nu­me­le de Palatul Universitar de la Co­pou.

În ceea ce privește costurile studii­lor, Fa­­­­cul­tatea de Medicină era cea mai scum­­­pă, însă, per ansamblu, nu se pu­teau compara cu taxele de la universi­tă­­­țile din străinătate. În plus, din do­rin­ța de a-i impulsiona pe tineri, regele și sta­tul, ofereau numeroase burse pentru cei tineri. Căminele în schimb, s-au construit abia în anii 1900, stu­­denții gă­­­sin­du-și cazare pe la gazde sau în in­ter­natele liceelor de la acea vre­me. De asemenea, profesorul Vi­ța­la­ru aduce aminte și de inițiativa au­to­ri­tăților lo­ca­le din afara Iașului pentru a-i încuraja pe tineri să vină la studii, cel mai bun exemplu este căminul Co­vur­lu­ian, amenajat de autoritățile din Co­vur­lui pentru a-i sprijini pe tinerii din acea zonă.

Universitatea a avut mult de suferit în timpul celor două conflagrații mon­­diale. După începerea Primului Răz­boi Mondial, cursurile au fost sus­pendate în 1916, o dată cu intrarea Ro­mâniei de partea Antantei. O dată cu refugierea casei regale la Iași, șe­din­­țele Parlamentului s-au ținut în Au­la Magna.

În 1944, din cauza apropierei ar­ma­tei sovietice, conducerea a decis eva­­cuarea universității, iar facul­tă­țile au fost temporar „strămutate” în Alba Iulia, Zlatna sau Rîmnicu Vîlcea. „S-a întîmplat în contextul în care au­to­­ritățile române se așteptau la un atac imi­nent din partea Armatei Ro­șii. În acele clipe, au evacuat și ins­ti­tuțiile sta­tului, bunurile de preț din te­ritoriile cedate pînă atunci și cele cu­ce­rite de so­vietici și cele din apro­pie­rea frontului”, a menționat Adrian Vițalaru.

Aceste mutări au dus la pierderea arhivelor, ca de exemplu cele ale Fa­cul­tății de Teologie, care se aflau în ga­ra din București în momentul în care au început ata­curile de pe 4 apri­lie 1944.

În timpul celui de al Doilea Răz­boi Mondial, în Universitate au fost ca­zate trupele nemțești, iar după 23 au­gust, a devenit un soi de înc­hi­soa­re pen­tru soldați. În aceste con­diții, autoritățile au decis, mai mult sim­bo­lic, organizarea unei sesiuni de exa­men, în perioada iunie – iulie 1944 pen­­tru a arăta că „viața își duce un curs normal”.

De la ruși vine ploaia

Cea mai grea perioadă pentru Uni­ver­sitatea din Iași a fost și cea mai lungă: instaurarea regimului autoritar. O dată cu terminarea celui de Al Doi­lea Război Mondial și cu venirea co­mu­niștilor la putere, evo­lu­ția ins­ti­tu­ției s-a blocat. Co­lec­tivul universitar a tre­­cut printr-o serie de epurări prin care se dorea eli­mi­na­rea elementelor „ne­­sănătoase”. Asist. univ. dr. Ionuț Nis­tor de la Facultatea de Istorie spune că s-ar pu­tea vorbi de trei astfel de procese. Pri­mul a început în 1944 cînd au fost sco­și de la catedră în jur de 30 de pro­fe­­sori care nu se aliniau cu noile concepții politice sau care aveau legături cu vechiul regim.

„O a doua etapă a fost începînd cu 1947-48, etapa comprimărilor. Pe fondul restrîngerilor de norme, sub formă mas­­cată au fost înlăturați cei care, ia­ră­și, nu erau dezirabili regimului. Aceasta, în schimb, nu a mai fost atît de violentă. Acum nici cei din prima eta­pă nu au făcut închisoare, dar au fost înlăturați cu mult tam tam în pre­să. Erau multe atacuri puternice, de exem­plu împotriva lui Radu Vulpe, un istoric recunoscut care a fost în­lă­tu­rat cu prima epurare. În a doua parte s-a făcut, fără accesul publicului la informație”, a adăugat Ionuț Nistor. A treia etapă a re­pre­zentat organizarea comi­sii­­lor de ana­liză a cursurilor. În cadrul aces­tora, erau analizate toate progra­me­le și cur­su­­rile universitare pentru a se verifica dacă sînt conforme cu ideo­lo­gia parti­du­­lui.

Cercetarea universitară a cunoscut o orientare forțată către Răsărit, cînd „din 1948 modelul și știința sovietică au devenit axiome”, iar una din ma­te­rii­le care se studia, indiferent de facul­ta­tea și specializarea urmată, ținea de ideologia marxist-leninistă. De ase­me­nea, pentru a absolvi facultatea, studenții trebuiau să dea examen la aceas­­tă materie. Au­to­no­mia de care s-a bucurat pînă în 1944 a dis­părut, iar eli­ta universitară a intrat într-un con de um­­bră prin înlăturările care s-au făcut.

Prima sută de ani

Unul din momentele cele mai im­por­tant din această perioadă a fost săr­­bătorirea centenarului Uni­ver­si­tă­ții. În anul 1960, autoritățile au încercat să re­vitalizeze spiritul academic prin or­ga­nizarea unor evenimente, pregătite cu cinci ani înainte. Cu această ocazie au fost inaugurate căminele din com­ple­­xul „Tîrgușor-Copou”, Gră­di­na Bo­tanică a fost mutată în actualul se­diu și s-a inaugurat Corpul B al Uni­ver­si­tății. Poșta Română a emis o co­lec­ție specială de timbre dedicate aces­tei sărbători. Atunci, la evenimen­te au fost invitați profesori străini din Occi­­dent, iar, pe filieră politică, de la Bu­­cu­rești, au sosit cei mai im­por­­tanți li­deri comuniști, printre aceș­tia nu­mă­rîn­du-se Gheorghe Maurer sau Ale­xan­dru Bîrlădeanu. „A fost, pen­­tru mo­mentul respectiv, o primă ieșire din anii grei ai deceniului 50 pen­­tru uni­ver­­sitatea noastră. La ser­bă­ri­le or­ga­ni­zate au participat reprezen­tan­­ți din cî­te­va zeci de universități din stră­i­nătate și au fost în total vreo 54 de oas­peți”, a spus prep. univ. dr. Adrian Vi­ța­la­ru.

Pentru comuniști, aceasta a re­pre­zen­tat mai ales o ocazie de a-și face pro­pagandă în fața străinilor, dorind să creeze o imagine favorabilă țării. „Mai degrabă a fost o legitimare, un soi de afirmare în plan național și mai ales internațional a poziției pe care îl are sis­temul românesc de ducație”, a adău­gat Ionuț Nistor.

Unul din cele mai importante mo­men­te referitoare la viața studen­țeas­că a fost revolta din 1987. O bună parte din studenții ieșeni au mărșăluit din Co­pou pînă în campusul „Tudor Vla­di­mirescu”, nemulțumiți de con­di­țiile proas­te din cămine. Cu toate că nu a fost considerată o mișcare de natură po­litică – prin me­sa­jele lor erau lozinci precum „Vrem apă să ne spă­lăm și lu­mină să învățăm” – Se­cu­ri­ta­tea i-a sanc­ționat pe o parte din ei. S-au organizat șe­dințe publice cu părinții pro­tes­tatari­lor, iar aceștia au fost ame­nin­­țați cu ex­ma­tricularea din universitate fără posibilitatea de a se mai îns­crie la orice alta din țară.

***

O dată cu revoluția din 1989, Uni­ver­­sitatea și-a redobîndit autonomia, iar una din cele mai importante măsuri luate în perioada anilor ’90 a fost și re­în­ființarea Facultății de Teologie Ortodoxă, în 1991. Dacă, inițial, „Cuza” a avut trei facultăți, în mo­men­­tul de față ea numără 15, cea mai veche fiind cea de Drept. Pentru so­cie­­tate, „Cuza” a jucat, prin persona­li­tățile marcante care au predat sau care s-au format aici, un important rol în dezvoltarea elitelor și valorilor ro­mâ­nești.

George GURESCU