Timpul, singurul monstru pe care eroii nu-l pot învinge

De pe scena Iașului Niciun comentariu la Timpul, singurul monstru pe care eroii nu-l pot învinge 12
Timpul, singurul monstru pe care eroii nu-l pot învinge

Dansul „sclavilor sorţii” este mînuit cu grijă de zeiţă, iar strigătul lor de la final îţi vine ca un pumnal ascuţit în stomac creîndu-ţi o revoltă personală deoarece realizezi că niciun erou pozitiv nu îi poate elibera de cel mai aprig duşman care există de cînd s-a creat pămîntul şi anume timpul. „Carmina Burana” de Carl Orff, care a avut premiera miercuri, 1 martie, la ora 18.30. Colecţia de poezii ce a fost pusă în scenă în regia maestrului Ioan Tugearu şi scenografia semnată de Viorica Petrovici a reprezentat pentru ieşenii care au fost prezenţi o poveste despre trecerea timpului aranjată sub forma unui fir narativ care a legat, pe rînd, simboluri precum dragostea, natura, viaţa, toate aflate în strînsă legătură cu singurul actor principal al lumii, omul.

Mătasea de culoarea liliacului es­­­te dată la o parte descoperind un cerc imens, iar imaginea celor le­gaţi cu hamuri groase de roată, care se în­­vîrte continuu, creează, chiar şi pen­­tru o secundă, iluzia că şi tu eşti, împotriva voinţei tale, legat de u­ri­­­aşul cerc, care gravitează deasu­pra capetelor precum un disc solar mî­nuit cu graţie de către zeiţa For­tu­na. Melodia cu acelaşi nume cîn­tată de către corului Operei din Iaşi ră­su­nă puternic şi agresiv în com­po­ziţia ac­tului creînd, împreună cu miş­că­ri­le graţioase de dans ale ba­le­tului, un tablou amplu şi impresio­nant în ca­re destinul este singurul lucru de ca­re oamenii nu se vor pu­tea des­păr­ţi niciodată decît în ziua în care roa­ta o să se oprească odată pentru tot­deauna. Piesa are un ca­rac­ter ci­clic, iar cele 25 de poeme se­lectate din vo­lumul cu poezii ale lui Carl Orff sînt puse în scenă suc­cesiv. Chiar da­că nu au legătură directă unul cu celălalt, singurul e­le­ment comun ca­re rămîne de la în­­ceput pînă la sfîr­şit este zeiţa For­tuna care învîrte me­reu roata, a­mu­zată copios de către un muritor care mai încearcă cî­te­o­dată să se împotrivească puterii cer­cului su­prem şi crede că îşi poate cre­a si­gur propriul destin.

Dansul anotimpurilor

Simboluri ale vieţii şi ale mor­ţii sînt mereu evocate prin re­ve­ni­rea la viaţă a naturii sau interpretate de că­tre personaje prin dans. Ze­iţa Ve­nus (soprana Ana Maria Don­­ose), Ba­c­hus, zeul vinului, binele şi răul, tim­pul, dar şi dragostea sînt re­pre­zen­tate prin personaje sau su­­gerate prin cuvinte şi fapte. Fiecare poezie es­te introdusă de către Bu­fon (actorului Cosmin Maxim). Per­sonaj misteri­os, reprezentînd de ce­le mai multe ori în opere răul cu do­uă feţe, evocă la începutul fie­că­rui act versurile şi in­troduce, pe rînd, fiecare personaj în scenă mi­şu­nînd pe lîngă ele, încercînd să le ispitească mereu spre partea în­tu­necată.

Scena în care se anunţă venirea primăverii reprezintă singurul mo­­ment în care dragostea, sim­bo­li­za­tă de mantiile roşii ale fetelor, este în cea mai pură stare. „Virginele ca­re doresc să se mărite toate pînă la va­ră” sînt peţite de către băieţi şi a­­tra­se în jocul iubirii prin dans. O­glin­zile amplasate strategic pe sce­nă creează iluzia de multiplicare, iar cuplurile par infinite în jocul ăs­ta for­mat din lumini şi reflexe.

Licoarea păcatului

Iadul este descris ca o arsură pu­­ternică ce îl mistuie din interior pe păcătosul care a căzut în vrajba is­pi­tei. Ambele scene, atît cea a na­tu­­rii cît şi a infernului, com­ple­tea­ză o imagine a unei lumi în continuă miş­­care. Oamenii traversează a­no­tim­purile cu tot ce înseamnă ele, tre­zirea la viaţă odată cu trezirea in­stinctului sexual, ispita, dar şi moar­tea care vine odată cu ano­timpul iar­­na. Omul sfîrşeşte prin a lupta îm­potriva sorţii, eşuînd de fiecare da­tă și fiind prins într-o bu­clă ne­sfîr­şită a timpului.

Scena Tavernei reprezintă una dintre cele mai mari ispite cu care omul se confruntă pe parcursul vie­­­ţii, ispita alcolului. Prinşi în aburii vinului sau licoarea zeilor, după cum mai este numit, oamenii se des­fată şi se bucură de fiecare mo­ment pe­trecut între pereţii de lemn ai cîr­­ciumei.
Toate astea se întîmplă sub pri­­­virile furioase ale Zeiţei For­tu­na, ca­­re mîniată de răzvrătirea şi pă­ca­­te­le oamenilor, coboară pe Pă­mînt pen­­tru a face ordine printre muritori. Revolta colectivă se do­ve­deş­te spre final că a fost tot timpul di­ri­jată şi odată ce Fortuna decide că este de ajuns, fiecare dintre re­vol­taţi rămâne captiv în închisoarea pro­priului cap care îi impune limite. E­vadarea din hamurile timpului nu se dovedeşte decît un joc de plic­ti­seală pe care Fortuna l-a permis ca să testeze oamenii, iar sfera care se creează atunci cînd aceştia se simt împliniţi, odată cu găsirea ju­mă­tă­ţii, se transformă rapid în roa­ta pe care zeiţa o mînuieşte după pro­priul plac.Te trezeşti brusc din reverie şi nu ai cum să nu rămîi pentru o se­cun­­dă afundat în propriile gînduri. Îţi revii uşor să te rogi ca per­soana ca­re învîrte roata destinului tău să nu se plictisească vreodată şi să ho­tă­ras­că să schimbe peste noapte tra­se­ul vieţii ca mai apoi să te facă scla­vul permanent al propriei minţi.

Autor:

Beatrice Juravle

Redactor şi şef de departament la „Opinia studențească”, studentă în anul al III-lea la Catedra de Jurnalism și Științe ale Comunicării de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza“.

Adaugă un comentariu

Opinia studențească este o revistă săptămînală de actualitate, reportaj şi atitudine studenţească, editată de studenţi ai Departamentului de Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării de la Universitatea Alexandru „Ioan Cuza din Iași”. A fost înfiinţată în 1974 și continuă tradiția școlii de presă de la Iași.

Căutare

Back to Top