Tatăl și fiul învață pentru a doua oară să vorbească

Sala Ateneului din Tătărași s-a umplut la premiera primului lung-metraj al lui Tudor Cristian Jurgiu, „Cîinele japonez”, de vineri seară, lansat la Iași în colaborare cu Asociația Studenților Jurnaliști. Cei mici au dat nerăbdători din picioare pînă la final, iar cei mari au înțeles povestea unui tată și a fiului său, înstrăinați unul față de celălalt. Și pentru a afla istorisirea de la cei care au țesut-o și au interpretat-o, regizorul Tudor Cristian Jurgiu, scenaristul Ioan Antoci și protagonistul Victor Rebengiuc au apărut în fața noastră să ne descîlcească nelămuririle.

„Producătorul filmului este Tudor Giurgiu, regizorul este Tu­dor Jurgiu, lung-metrajul s-a filmat în Giurgiu, iar eu sînt Victor Rebengiurgiu!”.

Nea Costache stă singur pe pris­pă. Obiectivul camerei îl ur­mă­rește de după portița căzută pe-o parte, din odăile bătrînești sau prin­tre merii din fața caselor să­tești. El nu ne spune nimic, de la ve­cini a­flăm că este sinistrat, că ape­le i-au luat gospodăria și pe tanti Maria și că fiul, Ticu, îi e plecat tocmai în Ja­ponia. Acum locuiește de unul sin­gur în casa altor săteni, dar nu se plînge nimănui. Se mai duce din cînd în cînd la dărăpănăturile care odată i-au fost acoperișul de dea­su­pra capului și mai culege cîte ce­va lăsat în urmă de viituri.

Nea Costache vorbește puțin. Cînd vrea pomană, cere, iar cînd i se dă fără să ceară, se supără. Îl mai întreabă lumea de sănătate, îl mai aju­tă cu cîte o sticlă de lapte sau cu cîte o haină de purtat la biserică, dar el le zice „bogdaproste” și plea­că îngîndurat spre casă. Cu greu îl scoate cineva din mijlocul închipuirilor sale pentru că nu vrea să întindă mîinile ca să fie adus în lumea pămîntenilor. Pînă într-o zi cînd primește o scrisoare de la Ticu pentru tanti Maria, ajunsă cu cîteva luni mai tîrziu. Abia atunci îl ve­dem pentru cîteva clipe pe nea Costache răscolit de un tremur, ca și cum gerul iernii i-ar fi pătruns pe sub mîneci. Din nou, obiectivul rămîne în pridvor, iar bătrînul se închide într-o odaie, ca și cum în casă ar mai fi cineva care nu tre­bu­ie să afle de scrisoare.

Bunicul japonez

Cînd camera nu îl urmărește, stă fixată pe malul unui iaz sau într-un cîmp, pînă cînd în cadru apar niște copii, un tractor sau nea Cos­tache, cu o hîrtie în mînă, cal­cu­lînd cît pămînt are ca să vîndă. 6.000 de euro ar lua pe el. „Ce să fac eu cu atîția bani? Să mi-i fure careva?”. Spre deosebire de pro­ta­go­nist, pu­blicul nu se sfiește să chi­co­tească sau să rîdă zgomotos. Iar cînd nea Costache află că fiul său se în­toarce într-o săptămînă, spec­ta­to­rii ar vrea să rupă într-o clipă toa­te foile din calendar pînă în ziua revederii.

Ticu și familia sa, Hiroku și Paul Koji, îl găsesc pe bătrîn peticind aco­perișul prin care ploaia își face cărare pînă în odăi. Vedem un tată și un fiu stingheri, care ar avea atî­tea să-și zică, dar care nu își găsesc cuvintele. Cu greu reușesc să în­che­ge o conversație și asta doar cînd vorbesc despre tanti Maria. Amin­ti­rea ei îi face împăciuitori, îi apro­pie ca pe doi copii lîngă o sobă cal­dă, care își povestesc tot ce le trece prin minte. Se lasă amîndoi prinși într-o moleșeală dulce, dez­nodată numai la ceas de seară. Ziua, fie­ca­re își găsește cîte ceva de lucru. Nea Costache îi arată lui „Kojițu” cum se mulge vaca, Ticu mai re­pa­ră cîte ceva la acoperiș, iar Hiroku trebăluiește prin casă. Deși nu vrea să ne arate, îl simțim pe bătrîn cum îi crește inima de bucurie cînd cel mic îi zice „bunicul” și cînd îl prin­de cu mîna muncită de gospodar. Iar cînd îi dăruiește cîinele său de jucărie, glasul lui nea Costache se frînge de dor și duioșie.

Ticu ar vrea ca tatăl său să meargă cu el în Japonia, să nu mai fie singur. Și-i zice asta de parcă ar vrea să scape de un nod din gît.

Ticu ar vrea ca tatăl său să mear­gă cu el în Japonia, să nu mai fie singur. Și-i zice asta dintr-o ră­su­flare, ca și cum ar vrea să scape de un nod în gît, însă nea Costache alungă acest gînd, pînă ce va hotărî ce să facă. Să vîndă tot și să plece într-o lume nouă? Sau să vorbească cu ai lui numai prin scrisori, închi­pu­indu-și-l pe „Kojițu” cum se joacă sau pe Hiroku pronunțînd „bunicul”.

Întîlnirea cu nea Costache

Lumina din sală ni i-a adus în fața ochilor schimonosiți de beznă pe Victor Rebengiuc, cel pe care l-am cunoscut drept nea Costache, pe Tudor Cristian Jurgiu, regizorul filmului și pe Ioan Antoci, scena­ris­­tul lung-metrajului. În sală s-au iscat întrebări, aprecieri și com­pa­ra­ții. Unii l-au asemuit pe bătrîn cu Ilie Moromete, alții au văzut în el o reînviere.

Însă actorul Victor Rebengiuc, care face schimb din cînd în cînd cu personajul nea Costache, măr­tu­ri­sește că „omul ăsta stă în picioare drept și începe să își recapete viața, să o ia de la început. Asta mi-a plăcut la el, că are demnitate, putere și dorința de a trăi, fără să ceară ajutorul nimănui”.