Stop-cadru din filmul Crăciunului

Cu douăzeci de minute înainte de-nceperea filmului, Casa de Oas­peți a Colegiului „Sfântul Nico­lae” din Iaşi se umple şi scaunele vi­şinii ajung, dintr-o dată, mult prea puţine la număr. La intrarea în sa­lă, voluntarii, îşi mişcă mîinile di­rijînd circulaţia cinefililor amatori către locul din care murmurul de voci pare să nu mai înceteze. A­ranjate în rînduri perfecte, scau­ne­le dau impresia unei săli de cinema adevărate şi tot ce-o fac să difere sînt pungile de popcorn cu feţe zîmbitoare desenate, împărţite la intrare, nelipsite acum din mîna fie­căruia şi organizatorii care aleargă dintr-o parte-n alta, încercînd să gă­sească locuri pentru toată lumea.

Zilele Colegiului „Sfântul Ni­colae”, ziua de 1 decembrie, sau poate chiar ambele, construind un motiv dublu de celebrare, au scos tinerii din casă şi i-au adus îm­preună în faţa liniei de start a unui Crăciun anticipat. Doi băieţi se spri­jină de peretele stîng al sălii şi pe uşa din spate, grămezi micuţe de studenţi încă se îngrămădesc să a­pară. Filmul începe. După mai pu­ţin de două minute se-opreşte şi-n faţa imaginii proiectate pe perete apare unul dintre organizatori. „Nu ne-am aşteptat să fiţi alături de noi în număr atît de mare. Pentru că ne-aţi surprins plăcut, avem pre­gătită acum şi o a doua sală în care filmul va fi proiectat, gata să-şi aş­tepte spectatorii”. La îndemnul u­nui spaţiu în care respiraţia nu mai pare a purta titulatura unui lux, ti­nerii se ridică de pe scaune în gru­puri şi sala începe să se tran­s­forme, devenind brusc mai primi­toare.

„O prinţesă pentru Crăciun”, comedia americană regizată în 2011 de Michael Damian, începe să umple peretele camerei şi vocile amestecate ale celor prezenţi se aud, neaşteptat, din ce în ce mai ta­re. Cînd Julie (Katie McGrath), îm­preună cu cei doi copii ai surorii ei, se mută la castelul bunicului lor, fiecare respiraţie din sală deja pare să-şi fi găsit ritmul potrivit şi tăcerea să se fi făcut comodă prin­tre oaspeţi.

Moartea părinţilor ce­lor doi copii, a fetiţei care reuşeşte să obţină cîte-un „Dumnezeule, nu i-aş rezista niciunei rugă­minţi!” şi a băieţelului, care prin atitudinea sa lasă loc tuturor de reacţii exclamative, întristează sala de cinema­tograf improvizată şi spiritul Cră­ciunului pare să fie invocat prin fie­care clipire, ca o salvare definitivă a tuturor nefericirilor.

Cînd Julie îl cunoaşte pe Ash­ton (Sam Heughan), unchiul copii­lor, povestea pare deja să-şi fi scris singură finalul. Încă de la prima întîlnire a celor doi, un băiat îm­brăcat în albastru, cu o atitudine de profet, pare să fi citit scenariul filmului în întregime şi-acum, po­vestirea pe care-o face fetelor care stau pe scaunele din jurul lui, sea­mănă cu o reconstituire fidelă a is­toriei familiei regale, şi nu cu o an­ticipare a ceea ce urmează.

Finalul fericit, cenuşăreasa mo­dernă de care prinţul se îndră­gos­teşte, nu uimeşte pe nimeni. Po­vestea, previzibilă pînă-n ultimul cuvînt, nu pare, totuşi, să fi deranjat pe nimeni. Toată lumea zîm­beş­te, rememorează cu voce tare cîte-un fragment din film şi îngrămă­deala către paharele cu ceai care aş­teaptă pe hol sună, dacă o asculţi, dintr-un grup de oameni într-al­tul, ca un colaj scurt de colinde rupt din fundalul muzical al pro­iecţiei.