Tinerii strigă: „Teatrul sînt eu”

Cea de-a X-a ediție a Festivalului Internațional de Teatru pentru Publicul Tînăr (FITPT) a fost un tablou uriaș pe pînzele căruia s-au strîns laolaltă, în perioada 5-12 noiembrie, la Iași, actori din 29 de țări. Din Sala Mică a Teatrului Luceafărul se împrăștie hohote de rîs, care stîrnesc ecouri ritmice ce ajung pînă-n hol. Willian, de la Trip Teatro Rio de Sul, din Brazilia, se ascunde după o copertină vișinie și țipă după ajutor ca să poată înfrînge în lupta cu rechinul, o jucărie din pluș colorată. Copiii, care ocupă cea mai mare a primelor rînduri, se aburcă fericiți de pe scaune și își ascund ochii în palme. Pe veselia asta a sufletelor tinere a fost construit întreg scenariul săptămînii de teatru, care a reușit, la final, să însumeze în emoții frînturi din toate cele șase continente ale lumii.

Cum deschizi ușa mare a tea­tru­lui, la o masă de culoarea toam­nei, stau așezați în rînd vreo 42 de omu­leți din lemn, aduși pentru prima dată în România, de la Utrecht. Marionetele de la „Selfie Auto­ma­ton” reprezintă motorul menit să asigure comunicarea dintre artiști și public. Cele mai multe dintre ele, deși sînt prinse în fire, ca și cum ar aștepta să fie ma­ne­vra­te din um­bră de vreun pă­pu­șar, stau cuminți în speranța că vre­un tînăr mai curajos o să le aducă la viață. Un băiețaș cu părul cîrlionțat se urcă în­drăz­neț pe bicicleta din dreptul mesei și se lasă cu toată puterea peste pedalele din metal, pînă cînd pornește o ho­ră a unirii, în care cîteva marionete se îndepărteză și se apropie pentru a se lua una pe alta-n brațe. Încheieturile din lemn scîrțîie și atrag astfel privirile tuturor celor din jur, astfel că tînărul coboară re­pede, cu obrajii arzînd, înainte de a apuca să-ncheie: „Fă-mi și mie o po… Haide, lasă!”.

Marți, cînd soarele se pregătea să se prăvălească peste colinele verzui de lîngă Palatul Culturii, în fața Librăriei Cărturești, doi oa­meni mici de statură, mamă și fiu, după cum aveau să ne spună, fă­ceau doi căței albi să țopăie într-un dans sincronic, spre deliciul ti­ne­rilor și al părinților, care s-au în­gră­mădit pe lîngă scaune ca să-i vadă mai bine. „Ah, fir-ar, eu speram să fie păpuși din bambus, spe­ci­fice zonei lor, că doar pe program zicea Păpușile din Vietnam”, ada­ugă ușor dezamăgit un tînăr din al doi­lea rînd. Cînd femeia începe să plim­be deasupra capului un dragon au­rit, dintr-un material ușor și lu­cios, gura tînărului se rotunjește a fericire și exclamă „Da, da, da! Despre asta vorbeam. Uite și tu cît e de frumos”, spune și o ghion­teș­te pe tînăra cu hanorac negru din fa­ța sa, de la care nu primește de­cît o privire încruntată și-un sîsîit prelung, în semn de invitație la liniște. Printre aplauze, un clovn făcut din elastice colorate, legate la un loc, invită la dans prichindeii și se bîțîie energic pe mixajul unui sunet de claxon.

Să nu credeți pe nimeni!

La Luceafărul, în Sala Mică, e întuneric și liniște. Două tinere, o unguroaică și o țigancă se vaită și încearcă să deslușească misterul morții Szomnei Grancsa, o fată de 17 ani care s-a spînzurat. Povestea se scrie consecutiv prin ochii tu­turor celor care au cunoscut-o și ca­re, mustrați de sentimentul de vi­nă, caută un răspuns cu care să poată să fie șterse urmele celor întîmplate. Tatăl se jură c-ar fi lăsat-o la școa­lă, dar cine i-ar fi putut lui garanta că ni­meni n-o să vină să-i fure fata. Preotul se teme că tocmai îndemnul său spre carte a fost cel care a pro­vo­cat nenorocirea, iar una dintre vecine nu vrea ca nimeni să știe că în dimineața morții fata plîngea dis­pe­rată, în brațele unui băiat care se chinuia s-o convingă să fugă în lu­me. Vocea Szomnei taie lungul șir al vinovățiilor și proiectează spectatorii în ultimele sale clipe de viață, cînd trecînd de la durere, la regret și mai apoi la liniște, murmură mai mult pentru sine: „Să nu credeți pe nimeni”. Finalul piesei jucată de Tea­trul Giuvlipen din București vine ca un răspuns la moartea Szomnei și o metaforă a Festivalului Inter­na­țional de Teatru pentru Publicul Tînăr – pe o tablă neagră, într-un joc de-a „Spînzurătoarea” se com­ple­tea­ză fraza „Școala sînt eu”.

Timp de opt zile sălile Tea­tru­lui Luceafărul și împrejurimile sa­le au fost aproape pline de tineri iubitori de teatru. Tineri de-o șchioa­pă sau adulți surîzători au putut să facă cunoștință, atît pe scenă, cît și în afara ei, cu actori de la tea­trele din America, Australia, Bur­ki­na Faso, Islanda sau Guinea Bis­sau.

Strînși la un loc, sub poza gi­gantică cu harta lumii din foaier-ul teatrului, aceștia au reușit să uneas­că punctele colorate în verde din mijlocul țărilor participante prin mo­mente artistice pline de înțe­le­su­ri, unele dintre ele fiind aduse pentru prima dată în România.