Pe calea zmeilor răsar fluturi

La cea de-a patra ediție a Festivalului Internațional de Teatru pentru Copii și Tineret, (FITCT) Iași, Alice Barbu a adus pe scena Luceafărului „3 povești cu zmei” culese din „Enciclopedia zmeilor” de Mircea Cărtărescu. Am aflat despre Înțelepciunea Animicștiutorului, miercuri de la ora 18.00 în Sala Mare a Teatrului. Actorii au răspîndit „știința” în rîndul prichindeilor scurt ca pe-o sentință: „Ce este, este, ce nu este, nu este.”

1. Povestea lui Astor

Fiule, dintre toate animalele care trăiesc pe aici, nici una nu este mai rea decît oamenii, prăpădiții de la suprafață. Dacă vezi vreunul, cu pielea netedă precum peștii fără solzi, să fugi mîncînd pămîntul

Părinții lui Astor, puiul de zmeu, au plecat să-i aducă feciorului gîze, șo­bolani și molii, vietăți din acelea ce mănîncă urîții cînd vor să audă copiii rîzînd. Cît timp i-a așteptat, pocitania s-a trezit într-o zi, că cineva îi do­bo­rîse castelul la pămînt. „Erau doi bucă­tari de la curtea lui Vînat Îm­părat”, spune povestitorul trecînd din­tr-o parte în cealaltă a sălii. Nimeni nu-i văzuse. Numai cei 300 de pri­nchidei ce ascultau șușotind povestea îi surprinseră pe căutătorii de comori, răscolind ridicătura aceea de nisip, din mijlocul scenei, care era ade­vărata casă a zmeilor. Atunci, însoțit de tro­păitul voinicilor de pe scaune, puiul de zmeu plecă să-și caute alt castel. Pe drum se întîlni cu Zmeul Zmeilor, cu Presley cel voinic care păzea merele de staniol, cu familia lui Vînăt împărat și cu Mama Ca­terpillar. La castelul Vi­­ne­­­­­ților, As­tor a cunoscut pentru prima dată fri­ca. După ce Mama O­mi­da i-a îndrumat să cheme din țara zmeilor asiatici specialiști care să le pună dinții căzuți din cauza merelor din aur, puiul de zmeu se trezi primul pacient al doctorului Chung Schin­giuitorul. Asurzit de sunetul borma­șinei, apa­ratul cu care medicul repara dantura, zmeul urla și blestema ziua în care a pus gura pe merele prețioase, ghemotoace de staniol prinse pe țevi din plastic. Nu știa că încă mai are de mers pînă la sortita lui, o fețiță dintr-un sat cu care „a făcut o nuntă ca-n povești”.

2. Povestea tinerei leoaice Vasiliska

Fata tatei, ce urîtă ești! În ce hal arăți! Ăștia nu sînt ochi de zmeoaică, ăsta nu e trup de zmeoaică, ăsta nu e păr de zmeoiacă. Uite, surioarei tale mai mici i-a crescut o cocoașă, iar surioarei tale mai mari i-au crescut sîni în ceafă. Dar nu puteai să crești și tu ca ele?

Vasiliska e trîntită la pămînt. Tî­nără leoaică primește dojana tatălui bo­­cind și strîngînd la piept singura a­min­tire de la mama sa, ursulețul de pluș care-i ascultă mut poeziile pe care le compune pe ascuns. Fata este rușinea regatului. Nu primește molii ca să se hrănească, nici nu i se dă un pat demn de o zgripțuroaică. Fluturii sînt supa zme­ilor adevărați, iar în pubele nu dorm cei nefolositori ca dînsa. Așa a fugit din adîncuri, spre o lume cu fi­ințe care să-i semene.

O însoțeau zeci de ochi prin peș­teri, prin munți și de cîte ori apărea o u­­rîțenie, copiii strigau în cor „fuugi!”. Numai la vede­rea celor trei „zmei ai zmeilor” din mi­na de cupru nu s-au speriat mititeii. Se amuzau pe seama stîngăciei puilor de zgripsor ca­re încercau de multe luni să o cu­ce­reas­că pe Ileana Cosînzeana, o blondă cu ochelari și platforme din mall. „Cu hainele astea, mă țin aici, mai bine de trei ani și mă hrănesc cu molii. Mă gîndeam să mă spînzur cu nojicele de la opinci”, spunea încîn­tată Barbie de la țară. Dar planul ei s-a dus pe Apa Sîmbetei cînd l-a văzut pe zgripsorul cel mare punîndu-i la picioare un Ferrari decapotabil și ro­șu precum gura minei de cupru în care era aruncată.

S-ar fi dus cu el dacă nu era acolo Vasiliska să fi rupt bles­te­mul ce a­tîrna deasupra fetei din popor. „Mergi la cenaclul Animicștiutorului. Spune-i că te-am trimis eu, Ileana, fa­ta din povești” i-a spus recu­noscătoare Co­sînzeana. Bucuroasă ca un ștrengar, cînd a găsit făpturi ce zic poezii cum face și ea „Vasiliska începu să cînte”.

3. Povestea lui Umbello

În tot acest timp Omul-de-flori-cu-barba-de-mătase, ce răspundea la numele de Umbello, se născuse în vîrful unui munte de sticlă, atît de alu­necos că nu-l putea nimeni urca și atît de străveziu încît puteai vedea în mie­zul său.

Cînd hoții i-au măcelărit părinții, Umbello s-a dus în lume și l-a întîlnit pe cerșetorul de la Cetatea Zmeilor Mioritici, un amărît ce adulmeca gunoaie. „«Mi-e foame, nene. Știu, ace­lași sentiment metafizic îl am și eu. Adică mor de foame»”. În tinerețea lui, vagabondul, care aduna rîsete în sa­lă, din cauza nasului strîmb, l-a văzut pe Animicștiutorul. Era un co­pil într-un glob mare de aer.

Privirea lui scînteia și aducea bu­curie în orice împărăție. Minunat de o astfel de făptură, Umbello își petrecu toată viața căutîndu-l. Se lăsa purtat spre Dînsul de Hilozois, perla ma­gică care-i răsăriră în drum. „Mare putere zace în ea. Te poate face invincibil în lupte, te poate face fericit la culme, dar cînd te saturi de fericire, pac, îți trîntește și un mic necaz pentru variație” continua povestitorul cu vo­cea din ce în ce mai abătută.

Știa că piatra prețioasă o să-i îm­pli­nească rugăciunea moșului Um­bello. „Și, sub vraja rugăciunii, apăru un glob de aer și în el un copil cu privirea de diamant. Bătrînul înțelese într-o clipă totul. Perla vieții lui era acum întreagă. Închise apoi ochii și nu mai știu nimic”.

Cînd luminile s-au aprins, sala era în picioare. Cele trei piese alese la în­tîm­plare au fost extrase dintr-o altă lume. Una în care zmeii au propria lor enciclopedie.

Iulia CIUHU