O primă dată care n-a fost

Carol (Dumitru Florescu) și Mag­­­­­da (Erica Moldovan). Așa se nu­­mesc tinerii care, printre gesturi stîn­ga­ce și sunete leneșe de saxofon, vor s-o facă, pentru prima dată. El, un băr­bat bine, cu intențiile la el, dar ru­­șinos ca o fată mare și de-un ma­ni­e­rism ușor exagerat. Ea, ne­răb­dă­toare și de-un aer copilăresc ne­fi­resc, făcînd piruete nervoase în ju­­rul unei măsuțe pe care nu re­u­șeș­te s-așeze niște banale pahare de vin. „Nu vreau să mă bag în tine! Ă, ă, în sufletul tău!”, îi spune chi­co­tind, Magda, cînd se-ntîlnesc. Re­plicile de-un comic facil calcă, ne­po­li­ti­cos, unele peste altele, sîmbătă sea­ra, în Sala Mare a Ateneului Tătărași, pla­n­tînd rîsete zgomotoase a­ie­vea și re­ușind să sfărîme pînă și-ul­timul mo­ment de liniște ab­so­lu­tă.

Comedia „Prima dată”, o a­dap­­tare după un text de Michal Wal­czak și regizată de Victor Zaharia, a strîns o sală plină de-oameni ti­neri, care nu și-au mai găsit as­tîm­pă­rul, în scaunele mici și-m­bră­ca­te în ca­ti­fea, vreme de 60 de minute. Fie că era vorba de priviri compli­ce, rî­se­te înfundate sau posibile co­n­ti­nuări ale unor întrebări rămase fă­ră răs­puns, fiecare moment al piesei a fost atent înregistrat de public.

Construită după o structură sim­­plă, în aparență, comedia pusă în sce­­­nă de cei doi actori ieșeni și-a­com­paniată de-o trupă de mu­zi­can­ți împrumutați, parcă, dintr-un local simandicos, s-a transformat în­tr-un joc complex al trăirilor, chiar sub o­­chii curioși ai spectatorilor. Ca­rol ci­oc­nește la ușa Magdei, ea îi des­chi­de și-așa începe lungul șir al în­tîln­irilor care nu duc ni­că­ieri, spre in­dignarea amîndurora. În car­­ti­e­rul cu toate blocurile la fel, e greu să gă­sești locuința Magdei chiar și la a ze­cea întîlnire, îți dă de înțeles băr­­­batul căruia lucrurile nu par să-i mear­­gă prea bine în ultimul timp. Alintîndu-se într-un dialog ticsit de istericale, tinerii îți dau im­pre­sia, pen­tru cîteva secunde, c-ai ni­merit la o comedie de duzină din care, ci­ne ști­e cînd sau dacă, ai să poți pă­ră­si sa­la. Dar personalitatea e­fer­ves­centă a ti­nerei și gesturile ei afecta­te nu-ți dau voie să-ți duci gîn­dul pî­nă la ca­păt. „Gata, nu mai plînge! Of, ce-i cu ro­mantismele astea?”, întreabă Ca­rol, înghesuit pe canapeaua din mij­lo­cul scenei. Arătînd spre-un co­vo­raș mi­nuscul, aflat la picioarele lui, Mag­da-i răspunde, pe-un ton co­pi­lăros – „da­că te uiți atent, poți să îmi vezi ur­me­le de lacrimi”. Într-o seară, beat și pus pe fap­te mărețe, Carol își face, în sfîrșit, curaj. Păcat că, printre ți­pe­tele de plăcere și hohotele de rîs izbucnite printre spectatori, pentru cei doi „to­­tul s-a întîmplat prea re­pe­de”. Urmînd șirul acuzelor și-al con­­flictelor ce-ajung să-i separe, du­pă 20 de ani, cînd se reîntîlnesc, Ca­rol află de la Magda că „n-a existat ni­­cio noapte. Eu m-am mutat. A­co­lo stă­­tea o tipă cu un turban care a­­cum crește un copil singură”.

Te ri­dici din sală cu sentimentul c-ai fost înșelat, cu gîndurile fu­gîn­du-ți în toa­te direcțiile și ne­ști­ind da­că să crezi sau nu ultimele cu­vinte rosti­te de Magda. Te-amuză absurdul în­tîm­plă­ri­lor la care tocmai ai luat parte și-n mi­n­­tea ta, actorii s-au reîntors pe sce­­­­nă, jucînd un alt final – de data as­ta, parcă mai plin de sens pentru tine.