Sinuciderea comună a lunilor de vară

Stau ordonate pe jos, în paralel, niște perechi de bocanci, niște căciuli, un fular colorat și-alte cîteva haine groase, de iarnă. Nu-ți poți explica de ce, cînd într-o par­te și-n alta a scenei Teatrului Ludic din Casa de Cultură a Studenților, Julie (Adina Bădăluță) și August (Alex To­derașcu) simulează o bucată de dialog spontan, purtat pe Internet, deși piesa se numește „Norvegia. Azi”. Cu cinci minute în urmă, fata, al cărei nume te trimitea direct în cea de-a doua lună a verii, îți vorbea înflăcărată despre moarte, cu o oarecare plăcere-n glas. „Toți sîntem aici pentru că vrem, într-un fel sau altul, să fugim de viață. Nu?”, era întrebarea care voia să facă mai confortabil monologul despre sinucidere, parcă însoțit de-un fel de sfidare a lipsei de curaj și înțelegere din partea celor prezenți. Ce-a ajuns în sală a fost un fel de palmă a ade­vărului; corelația că numai o legătură strînsă cu arta poa­te egala cu o evadare din rutină și că, la urma urmei, cîte o sinucidere se petrece la fiecare acțiune și-alegere a omu­lui; fie ea cea de-a alege să moară, fie cea de-a alege să se prefacă, pur și simplu, că trăiește.

După ce-a asistat la monologul fetei, August s-a ridicat din public și și-a găsit repede loc pe scenă. Deși îm­part aceeași spectatori, abia acum se cunosc. Își trimit unul altuia poze imaginare și plănuiesc o sinucidere dublă. Fiecare detaliu definitoriu al personalității pare să capete importanță în fața gîndului că vor muri împreună. Piesa elvețianului Igor Bauersima, în regia lui Aurel Luca, pare să alunece dintr-o extremă în cealaltă, de la tragic la co­mic, la fel ca picioarele actorilor pe podeaua scenei im­provizate, cînd se despart sau cînd aleargă unul către celă­lalt. Subtilitatea îmbinată cu tragicul regăsită în fiecare replică a fetei și inconștiența nepăsătoare a lui August se întîlnesc la întretăierea replicilor și-i poartă, împreună, către marginea unei prăpăstii, unde își așază și cortul. Înconjurați de zăpadă, de idei care nu-și găsesc vreo urmă de sincron și de cel mai uimitor și evident sentiment uman, cei doi tineri par, totuși, foarte pregătiți pentru ce-i așteaptă. Au haine groase, un grad al nebuniei antrenat și o cameră mică și galbenă de filmat pregătită să surprindă orice evoluție le-ar avea instinctele în fața unei sinucideri comune, ridicată la rang de promisiune.

Entuziasmul tînărului, încă indecis în fața propunerii unei morți întîmplătoare, transmite un sentiment de anxietate. Nehotărîrea lui rămasă chiar și-n urma repetării, sub formă de jurămînt, a cuvintelor lui Julie, oscilează din cauza lucrurilor netrăite pînă acum și-a celor pe care le-ar putea trăi mai departe, împreună cu ea. Deși co­pi­lăros, conștient de inconștiența viitoarei asasine a vie­ților lor, atrage șirul întîmplărilor de pe-un curs tragic, pe u­nul al comicului și se luptă să mențină decizia finală într-un repaus ludic, mascînd-o cu alte necesități sau tră­iri neprevăzute.

Aurora boreală, jocul căderii în prăpastie și-al salvă­rii, la care se adaugă și simularea unei iubiri, fără a cădea în tentația trăirii ei – toate se transformă în elemente prin­cipale, care n-ar putea lipsi din tabloul final al unei sinucideri fericite. Întregul proces de filmare al mesajelor de adio pentru apropiați se transformă într-un proces celui opus al căderii pieselor de domino: trăirile sincere ale ce­lor doi actori se ridică, rînd pe rînd, la suprafață, construind un real fenomen al cunoașterii. Înregistrarea menită să-i facă pe ceilalți să le înțeleagă motivele din cauza că­rora au ales să moară ajunge să-și schimbe rolul. Cățărați pe marginea prăpastiei, într-o căutare în sine a ceva cîtuși de puțin realist, cei doi ajung să vorbească în ultimele lor minute de viață dedicate familiilor și prietenilor, unul despre celălalt. Julie și August ajung să se susțină reciproc și căutarea unei explicații plauzibile, motivul sinuci­derii lor, se estompează cu fiecare cuvînt articulat în sală, pînă la nivelul absolut al absurdului.

La finalul filmării, închipuind un fel de sfîrșit fericit, sinuciderea se transformă în ceea ce-a reușit să creeze un atașament durabil. „Vreau să dispar de-aici” capătă un nou sens, „aici” regăsindu-și înțelesul în tabloul final plin de zăpadă al piesei, și nu în viața cea de toate zilele a vreunui personaj.