Ieșenii au căzut sub mirajul Hollywood-ului

Vineri seară, pe 25 ianuarie, în sala mică a Uzinei cu Teatru de la Teatrul Național, regizorul Ion Sapdaru le-a arătat spectatorilor fascinația Hollywood-ului prin prisma unor personaje obișnuite, care recurg la gustul amărui al imitației. Reprezentația „Holly­wood Mirage” satirizeză o lume care inevitabil ni se înfățișează ca una perfectă, folosindu-se de simplitatea umană, fără prea multe înflorituri artistice.

București de import

În întuneric, pe fundalul înă­bușit de sunetele asurzitoare de claxoa­ne și motoare de mașini, întrerupt mai apoi de instrumentalul grăbit al melo­diei „La vie en rose”, nu se vede decît o țigară aprinsă. În restaurantul „Holly­wood mirage”, unde mîncarea ți-e ser­vită de chelneri care imită cîte o vede­tă de pe covorul roșu, mesele scli­pesc a vopsea proaspătă, iar o siluetă de băr­bat ni se dezvăluie relaxată în fa­ța ochi­lor încremeniți de nerăbdare. Ca niște furnici, o mînă de oameni, fiecare cu cîte un burete în buzunar, începe apoi să mișune pe scenă, cu veselă în mînă, care pare mai degrabă luată din dulapul bunicii. Trăgîndu-se de părul care abia îi crește numai pe părți, Titel, pa­tronul, împarte țipete în stînga și-n drea­pta. „V-am spus că nu sînt din Vaslui. Sînt din Bîrlad”, urlă Constanța Hari­ton, blonda dîrză cu voce ascuțită din fundul scenei, care o imită pe Marilyn Monroe. Ca-ntr-un maraton, țipetele fac turul sălii, iar noi, spectatorii, parcă ne așteptăm rîndul la cabina cu critici.

Tînărul, cu îmbrăcămintea ca un papagal amorez, care a fost angajat să-l imite pe Harry Potter, dar amintește mai degrabă de ursul Baloo, aproape că nesocotește nervii șefului. Și nici nu bagă în seamă cicăliturile lui Tudor Serafim, un Charlie Chaplin de Bucu­rești, care stă leșinat pe scaun, și-i re­comandă rînjind un Stan, în caz că vrea să se transforme în Bran.

Hitler și SPP-ul

În peisajul colorat, patru costume negre strică atmosfera cu mersul lor robotic. Ca niște bile de mercur, se îm­prăștie fiecare în cîte un colț și numai chelul mustăcios se așază amenin­ță­tor la o masă. Marcel Dumitrașcu, șe­ful SPP-ului, stă așadar în fața noastră, și pare mai degrabă nervos pe noi decît pe personajele care se uită lung la capul lui. Mirajul Hollywood-ului cu chelnerii lui deghizați în vedete nu-i face inima să salte de încîntare, mai ales că personajul Garcea, pe care el l-ar putea juca cu succes, nu se află în me­niul cu staturi al restaurantului. Dar ves­tea care le tresaltă inima mai ceva ca la un iepuraș fugărit de-un cîine e că pre­ședintele țării va veni să ia cina în aceas­tă seară aici. Și, ca totul să meargă bine, fiecare angajat s-a transformat într-o filă dintr-un dosar în care trecutul îi e amintit în cuvinte.

Ca-ntr-un soi de interogatoriu aflăm că Tudor a fost concediat din teatru pentru că a ieșit beat pe străzile Germa­niei îmbracat în Hitler, după ce nimeni în afară de cinci studenți și do­uă fosile nu venise la prima lui repre­zentație. Ha­rry Potter, băiatul cu șapcă a fost dat afară de la Filologie, pentru că în anul doi s-a bătut cu un basarabean fiindcă acesta „susținea că există limbă moldovenească.” Apoi urmează Elvis Presley cu bluză mulată și niște teniși roșii prăfuiți, care face o repre­zentație în direct, tremurîndu-și picioa­rele în timp ce chinuie un microfon în luminile glo­bului disco de desupra lui ce-i schim­bă fața în diferite culori. La intervievat îi vine rîndul și Pușei care o interpretea­ză pe Madonna. După ce Marlyn Mon­roe începe să țipe la ea și privirea șefu­lui se tulbură, fetele îl lămuresc că „nu ne înțelegem. Suntem heterosexuale”.

Eminescu cu obrăjorii roșii

Țipetele din spatele cortinei fac publicul să tresară, iar apoi să rîdă în hohote. Lilica, garderobiera, urlă cît o ține gura că ea vrea să-l vadă pe preșe­dinte ca să-i schimbe numele de fami­lie. Și rămînem toți ca la dentist cînd aflăm că numele ei e Eminescu și fiul ei are un salon de masaj erotic care se numește „Luceafărul”. Dar în loc să-i as­culte cineva ofurile, e trimisă cu tax­i­ul la Botoșani. În paralel, bătrîna doam­na Plopu, mama lui Titel, îl sună să-l întrebe cum îl chema pe calul lui Ștefan cel Mare ca să cîștige 100 de euro la un concurs de la televizor.

După aceea se hotărăște că Marlyn Monroe de Bîrlad o să-l servească pe președinte cînd va veni însă fără să  se comporte „ca la șezătoare la Vaslui”. Dar repetițiile sînt întrerupte de Tudor care, fiind deghizat în Hitler începe să vorbească într-o germană bîlbîită ridi­cîndu-se pe vîrfuri și zburlindu-se la che­liosul SPP-ist. Însă e anesteziat ra­pid cu un pumn, împachetat și trimis la ma­ga­zie. Acum nu le rămîne decît să o tri­mită pe Marlyn să-i ia comanda pre­șe­dintelui. Un puls de adrenalină o îm­pin­ge înăuntru, iar după ce revine în­cepe să povestească că „l-am întrebat ce-i mai face soția că am citit în ziare că a bătut-o măr.” Titel se face roșu ca un rac fiert și șeful SPP începe să țipe: „Va­ca Domnului”! Drept pedea­psă și blon­da e pusă cu botul pe labe și e trimisă și ea în magazie.

Eșec în pași de dans

Maneta care întrerupe curentul pa­re a fi singura soluție care să salveze situația ce-i alungă pe SPP-iști și-o aduc pe doamna Plopu în prim plan. „Ti­teluș, eu ți-am spus că e o idee tîm­pită. Murăturile sînt o idee de viitor.” Su­netul telefonului sunînd îl sperie pe Titel, așa că răspunde Hitler. „Băi an­dro­idule, eu te bag în pisicii..”. „Scu­ze, e de la Tv Olimp, pentru mama du­mneavoastră.” Femeia cu mîinile tre­murînde ia telefonul în mînă, iar versurile lui Louis Armstrong de pe me­lo­dia „La vie en rose” îi stîrnesc la dans pe imitatori. Dar jocul n-a fost o imitație ieftină, ci una care a mimat entuziasmul bolnav al vieții de vede­tă scos în evidență prin conflictul permanent dintre personaje. Personaje a căror banalitate ambiguă te obligă să înțelegi esența unei vieți lipsite de miraje.

Iuliana LEONTI