Drumul de la Iași la Auschwitz, pavat cu mucuri de țigară

Pe 13 octombrie, tramvaiele Iașului vor prinde viață, aruncîndu-și umbrele leneșe peste cal­da­rî­mul prăfuit. Somnul lor va fi deranjat de țipetele evreilor care se transformă în scrum, în timp ce fumul „Ultimei țigări a lui Benjamin Fondane” caută hornul spre care să se ridice în cer, spre-un soi de izbăvire, din depoul RATP transformat, rînd pe rînd, în lagăr, cameră de gazare, sală de clasă sau cafenea pariziană. Trupa de actori îndrumată de regizorul Octavian Jighirgiu a transfigurat depoul prăfuit al RATP-ului într-o replică aspră a Auschwitzului, fiind transpusă, în ritmul legănat al unui tramvai, viața scriitorului Benjamin Fondane, care și-a găsit sfîrșitul în cumplitul lagăr de exterminare polonez.

În lagăr intri de cum pășești pe ușa depoului, în hala de reparații. Ușa este îngrămădită, un curent ușor îți mîngîie creștetul capului cînd intri și, dacă nu știi să o stru­nești, se izbește violent în urma ta, zgomotul de metal pe metal um­plînd tot spațiul imens, de sute de metri pătrați. Actorii au lucrat în fiecare zi pe sistemul unui teatru independent – vii, îți aduci costumul de-acasă, pregătești decorul, repeți și la final, cînd epuizarea-ți roade mușchii și praful ți-a căptu­șit plămînii, îl strîngi și pleci acasă, ca a doua seară să o iei de la capăt.
Scena este lungă, mai lungă de­cît cea a Teatrului Național, iar ideea de profunzime nu există. Spec­tatorii urmează să fie, la reprezen­tație, atît de aproape de actori încît să le miroasă fumul de țigară. Să audă scrijeliturile pixului lui Mi­nu­lescu de la masa sa din cafenea și să se legene, fără să-și dea sea­ma, în ritmul hipnotizant al vagoa­nelor de vite care purtau evreii spre crematoriu.

„Achtung!”

Din hala cu ușa ferecată se au­de lătratul înfundat al cîinilor, presă­rat cu cîte un „Achtung!” repetat de-o voce groasă. Intrarea în sala de spectacol se face în grupuri, sub ochii atenți ai paznicilor nemți, care ies să mai selecteze cîte un grup la cîteva zeci de secunde. Scaunele sînt așezate în trei rînduri lungi, pe toată lungimea scenei, încăpînd pe ele puțin peste 100 de persoane. Pe spectatori i-a lovit din prima aerul sinistru, sumbru, care plutea și se înfiripa pe sub haine, odată cu frigul. În depoul RATP nu e loc de garderobă și nici de lăfăială – spectatorii au stat înghesuiți, pe scaune mici.

Mirosul de vaselină, paznicii patrulînd, deținuții alegînd papu­cii buni de cei distruși, singurele rămășițe ale evreilor care-au luat drumul hornului și s-au risipit în fumul negru pe care se fac toți că-l văd undeva, în spatele proiectoa­re­lor. Reflectoare presărate pe toa­tă lungimea sălii fac ca umbra sforilor întinse ca o sîrmă ghimpată să se răsfrîngă asupra ecranelor mari, din pînză, pe care se proiectează diferite imagini ca o partitură. Iar muzica ce pare-a curge-n valuri de pe ea e de jale. Fiecare dintre de­ți­nuții care deșiră șireturi în fața sce­nei, sub ochii atenți și batjocoritori ai gardienilor, e un arhetip – avem un filosof, un optimist, un familist, un neînțeles.

Fondane e un rebel, cum e creionat în toată piesa. Mănîncă bătaie de la Zelea-Codreanu după ce se revoltă îm­potriva pornirilor legionare ale lui A.C. Cuza de la Universitate, îl spulberă pe Cioran pentru decla­ra­ții de dragoste făcute la o emisiune de radio despre Căpitan, se bucură ca un copil de publicarea unor poezii în România, după o corespondență cu Ion, și-l înjură pe Hitler de față cu sora sa Lina și soția sa Geneviève, ignorînd orice cauțiune că ar putea fi auzit. Într-un final, cînd este arestat, înainte de transferul către moartea care-l așteaptă în camera de gazare de la Auschwitz, a avut posibilitatea de a fi eliberat, fiindcă era căsătorit cu o franțuzoaică, prietenii săi obți­nînd clemență în cazul său, însă renunță pentru a fi alături de sora sa Lina, care nu s-a bucurat de ace­lași noroc și urma să moară.

În toată piesa, în care decorul este folosit foarte bine pentru a in­troduce tramvaie vechi, vagoane oropsite ce portretizau trenurile morții, relația lui Fondane cu sora lui transpare din paginile dramaturgiei scrise de Cătălin Mihu­leac. O relație vitregită mereu de împrejurări, dar vie, puternică, cu valențe maternale, chiar incestuo­a­se pe alocuri, transpusă credibil în scenă de actori. Punct cheie a în­tre­gii piese, declarația lui Fondane de la început, că a ales să își ur­me­ze sora pînă-n iadul de la Auschwitz, se justifică la finalul piesei, cînd scriitorul moare în camera de gazare, la scurt timp după sora sa, cu numele ei imprimat pe buze.

Aglomerația fumului

Paleta mare de personaje aruncate în scenă una după alta creea­ză o confuzie în ochii publicului – deținutul bătut cu pumnii și pi­cio­arele se transformă într-un călător de tramvai interbelic, apoi într-un soț înșelat care-l aleargă pe Mi­nu­lescu într-o cafenea, ca să devină din nou deținut, dormind la poarta crematoriului. Numărul de personaje a sporit această idee de condensare a informațiilor, a spațiu­lui, a aglomerației, a mișcării perpetue, neavînd timp suficient ca să absorbi o scenă pînă cînd una noua, cu alte zeci de personaje, ți se înșira în fața ochilor. Tramvaiul vieții lui Fondane a călătorit pe șine zbuciumate, iar frînturile s-au năruit cînd prea repede, cînd prea difuz prin fața spectatorilor.

Finalul piesei a mai zdrunciat o dată somnul tramvaielor din de­pou. Scoși de gardieni din sală, îna­i­ntea terminării aplauzelor, spectatorii au auzit, de-afară, îndepărtîn­du-se spre casă, strigătele actorilor-evrei, gazați, arși, în timp ce se transformau în scrumul ultimei țigări lui Fondane, atît de jinduită de scriitor, dar al cărei fum s-a ri­sipit la fel de repede.