Detectiv printre gunoaie

Sîmbătă, 10 martie, actorii Teodor Corban, Constantin Pușcașu, Dumitru Năstrușnicu și Annemarie Chertic au pus în scenă la Sala studio „Teofil Valcu” de la Teatrul Național „Vasile Alecsandri” din Iași un spectacol realizat în regie colectivă. „Gunoierul“ de Mimi Brănescu este o piesă de teatru care se înscrie în genul comediei şi care, sub voalul umorului, încearcă să atragă atenţia asupra unor întrebări la care mulți dintre oameni nu prea mai vor să răspundă sau pe care le ignoră pur şi simplu.

Pe fundalul lătratului de cîini și al zgomotului de greier, în lumina di­fuză a unui felinar de stradă, un băr­bat își trăiește drama ce se trans­for­mă, pe parcursul unei singure ore, în obsesie. „Gunoierul”, un spectacol scurt de teatru care pune în scenă doar patru personaje lipsite de nu­me, reușește să-și facă spectatorii să treacă printr-o multitudine de stă­ri și să-și pună întrebări care par a fi fă­ră de răspuns.

Liniștea și întunericul din mica sală sînt sparte atunci cînd pe sce­nă apare un bătrîn îmbrăcat într-un lung halat roz, puțin despicat în spa­te. Are barba căruntă, iar panta­lo­nii sînt suflecați asimetric și împinge aga­le un cărucior înăuntrul căruia nu se vede decît un mop și o mică ser­vietă maro. Cu cît lumina de­vi­ne mai puternică, pe scenă se poate dis­tinge un morman de saci de gunoi înconjurați de un grilaj de fier de ca­re atîrnă o ramă de televizor cu ca­re bărbatul se joacă pentru cîteva se­cunde, îndrugînd scurte fraze. „Bu­nă seara dragi telespectatori”, spu­ne gunoierul, interpretat de Teo­dor Corban, parcă adresîndu-se celor din public în timp ce încerca să fixeze un radio în gardul de fier. Imediat ce muzica răsună din micul aparat, băr­batul se plimbă cu pași leneși în jurul gunoiului, căutînd, parcă, ce­va anume, însă se ascunde imediat ce aude zgomot de pași. E rîndul lui Cons­tantin Pușcașu să-și facă apa­ri­ția. Îmbrăcat într-un costum gri, cu părul dat pe spate, vorbește la te­le­­fon și devine mai nervos de la o se­cundă la alta, pînă cînd ajunge să închidă înjurînd șoptit. Își scoate tre­murînd pachetul de țigări din bu­zu­nar și mai înjură de cîteva ori atunci cînd realizează că n-are o bri­chetă, însă gunoierul iese de sub sa­cii pe care-i folosise drept ascunziș și-i oferă ceva cu care să-și aprindă ți­gara.

Stînd unul lîngă altul, bărbații sînt o absolută antiteză, singurul lu­cru care-i leagă fiind că niciunul dintre ei nu are un nume. Pînă la sfîr­șitul piesei, însă, cei doi vor ajunge să semene din ce în ce mai mult, fizi­cul rămînînd, poate, singura dife­ren­ță semnificativă.

Gunoiul, oglinda omului

În piesa scrisă de Mimi Brănes­cu, gunoierul este detectivul care, tot scor­monind prin gunoaie, găseşte răspunsuri, descoperă taine păs­tra­te cu grijă departe de ochii curioși, află multe din cele ce sînt ţinute „la secret“ de locuitorii unui cartier şi astfel, își surprinde noul prieten îm­brăcat la patru ace. Nu s-ar fi aş­tep­tat ca un vagabond, după ce stu­dia­ză resturile menajere pe care le arun­că unii la gunoi, să descopere lu­cru­ri pe care nici el nu le știa despre căs­nicia lui. Nici prin gînd nu-i trecea că prin „citirea“ gunoiului, acest „de­tec­tiv” improvizat îşi dă seama că nu are copii. Un „simplu” gunoier ajunge, pare-se, să-i întoarcă realitatea cu susul în jos prezentîndu-i tot soiul de poveşti despre familia sa, poveşti pe care le transformă treptat paranoia.

Cele două personaje își varsă ner­vii și necazurile unul pe celălalt, se iau la bătaie ca doi adolescenți doar ca mai apoi să se strîngă reciproc în brațe, recunoscîndu-și cît de ase­mănători sînt. „Ești nebun!”, țipă Cons­tantin Pușcașu la gunoierul ca­re rîde pe înfundate alergînd prin­tre rufele colorate care atîrnă la us­cat pe frînghii lungi. „Da, dar numai pu­țin”, îi țipă acesta în ureche. Dialo­gu­rile dintre cei doi sînt pline de haz. Repetă în mod obsesiv lucruri pe care deja le-au spus și-și pierd în­cet, încet din propriul caracter, con­topindu-se, parcă, în același perso­naj, uitînd cine a spus ce, ajungînd să-și asume replici pe care celălalt le rostise cu doar cîteva minute îna­inte. Se aleargă și-și dau palme, se pun la pămînt și încep să plîngă pa­sînd vina de la unul la celălalt. Jo­cul devine absurd și halucinant, iar pub­licul se pierde-n hohote de rîs, în timp ce bărbatul îmbrăcat la costum își pierde treptat mințile fără să rea­lizeze. Ajunge să-i ceară sfaturi gu­noierului și să amenințe că, dacă nu-i spune el ce să facă, își va omorî soția, căci altă variantă nu vede, altă varianta nu este pentru rezol­va­rea problemei create de divulgarea secretului care pînă atunci fusese ținut departe de urechile lui. „De ce mi-ai spus, măi omule, măi? Crezi că dacă nu știam mă afecta, mă gîndeam eu la asta?” îi reproșează băr­batul interpretat de Constantin Puș­cașu gunoierului pe care îl ține strîns de gulerul halatului.

De la apariția în scenă a unei fe­mei, interpretată de Annemarie Cher­tic, care se dovedește a fi soția gunoierului, adevărul devine din ce în ce mai greu de distins de min­ciună. Publicului îi este atribuit, acum, rolul de „detectiv” care fuse­se în posesia gunoierului. Pier­du­ți, însă, în întîmplările hazlii și limba­jul colorat de la începutul spectacolului, spectatorii sînt parcă injec­­tați cu doza de realitate dezolantă de la final.