De zilele lui, Ludicul a aruncat 30 de măști

La cea de-a V-a ediție a Festivalului Zilele Teatrului Ludic, trupe naționale și interna­țio­nale din șapte țări și-au chemat spectatorii pe colinele Iașului. Între 4-8 decembrie, actorii au dat glas sălilor de tea­tru, înviind sub reflec­toa­­­re egouri vulcanice și impunătoare sau su­pu­se și loiale în 30 de spectacole. Au fost pe rînd hoinari, refugiați, fii, prieteni și dușmani și-au frămîntat în cîteva zile, în română, en­gle­ză, spaniolă sau cehă, scene cu mlădieri deopotrivă tragice și umoristice.

„Poveștile de familie” ale Tea­tru­lui „Ludic” din Iași au fost îm­prăș­tiate, miercuri seară, în sala „Ga­u­dea­mus” a Casei de Cultură a Stu­den­ți­lor ca un vitraliu izbit de tun. Bucăți de viață murdărite cu funingine s-au despletit odată cu gloanțele războiului din Serbia. Printre urlete de lupi și iz­buc­niri de tobe, de sub catifeaua vi­și­nie a cortinei își tîrăște trupul întru e­va­dare Nadejda (Catrinel Constan­ti­nescu), o refugiată în casa unei fa­mi­lii din Kosovo. Între smucituri le­ga­te cu frînghii negre, ea e ca o mario­netă în mîinile celor care o tratează ca pe-un cîine căruia îi arunci ocare și co­menzi de rostogolit prin mocirla societății. Degeaba se zbate, căci lațul nu se rupe nici cînd se aruncă înspre cele pa­tru zări. „Andrei, mamă, treci și te spa­lă pe mîini!”, poruncește Milena (Ve­ra Pântea), îmbrăcată într-un ha­lat roșu cu modele aurii. Își ține părul bru­net prins în două cozi, care devin cîrma furiei lui Voin (Ionuț Nacu), so­țul său, atunci cînd i se pare că „bor­șul e prea sărat, criminalo! Urăsc bor­șul!”. După orele de joacă și între re­pri­zele de ceartă, Andrei (Radu Mi­hoc) învață engleză cu tatăl lui. „Cum se spune la mormînt? Ză greiv. Dar la răz­boi? Ză uăr. E fără articol, mă! Ma­mă, ia uite! Ză gun!” și în sală se lasă întunericul.

Se aruncă toți într-o spirală a gîn­durilor rostite cu voce tare, se mint că trăiesc minunat, „dar asta nu tre’ să ni se suie la cap” și pornesc un cînt rusesc pișcat din muzicuță de Voin. Dar nu e de ajuns pentru ca Andrei să se simtă fiul unei patrii, așa că pleacă, „nu se mai poate trăi aici, nu sînt bani, nici oameni nu mai sunt. Au plecat cu to­ții”. Își ia rămas bun doar de la Na­dej­da cu care s-a iubit într-o noapte și care, acum, și-l leagă de suflet cu frîn­ghia cu care i-a fost sugrumată întreaga viață.

Sălbăticie cu porțile închise

Lăsînd străzile Serbiei în urmă, Teatrul Mic din Chișinău schițează de­­­corul dintr-un parc de pe Fifth A­ve­nue, prin spectacolul „The zoo story”. O bancă de-un verde închis și un cititor care își aprinde pipa. E o duminică după-amiază și Peter petrece cîteva cli­pe în locul în care vine mereu pentru a citi. Din dreapta sa apare Jerry, un a­pa­rent hoinar, care a străbătut 65th Street, dinspre grădina zoologică. Așa re­petă obsesiv cu ochii ațintiți spre o nălucă numai de el văzută. „Păreți un om cultivat. Sînteți medic?” îl în­trea­bă pe cititorul tulburat de în­drăz­nea­la străinului. „Nu, dar am citit cîte ce­va în revista Times. Revista Times e pen­tru proști!” și două tuse î­ne­că­cioa­se por­nesc odată cu fumul răsfirat din pi­pă. Jerry, mereu întors cu spatele spre bancă, îi descoase trecutul lui Pe­ter ca de pe un mosor care se învîrte la nesfîrșit. Se plimbă în jurul băncii, o­prindu-se la răstimpuri pentru a-și ac­centua vorbele gesticulînd cu mîi­ni­le. Își povestește viața într-o vîltoare de cu­vinte, amețitoare și delirante. Ca stă­­pînit de un demon, îl împinge pe Pe­ter de pe bancă. „Ai totul și acum vrei și banca asta?”. O luptă se iscă între cei doi, iar Jerry cade cu ochii închiși, înjunghiat de Peter cu propriul lui cuțit. Ecoul ultimelor cuvinte ale ce­lui întins pe jos se izbește de o­glin­zile din sală. „Îți mulțumesc, Peter. Credeam că ai să pleci”.

Cînd expiră lumea

Joi, sfîrșitul lumii a venit din Spa­nia, adus de Teatre de Contacte cu pie­sa „Desembre 2012”, pe scena „Ga­­udeamus”. La intrarea în sală au fost o­ferite măști antipraf însoțite de u­ra­rea „Happy End of the World” (n.r. sfîrșit de lume fericit) și trei profesio­niști într-ale apocalipsei au trecut si­multan printr-un cutremur și o ploaie de meteoriți. Au îndemnat spectatorii să procedeze ca ei și să-și ia notițe, iar atunci cînd vor fi loviți de-un meteo­rit, „să muriți fără să strigați sau să scoa­teți vreun sunet”.

Sub pîlpîirile unui bec, trei prie­teni, singurii supraviețuitori în urma cataclismului, trăiesc de-o săptămînă într-un refugiu atomic. Sînt nevoiți să își împartă obsesiile, dozele de nebu­ni­e și frică. Trebuie să învețe ce în­seamnă li­mi­tările, iar atunci cînd proviziile sînt pe terminate, își desemnează candidatul care să iasă în lume după hrană și a­pă. Un mieunat scurt îi scoate din cascada de vorbe rostite pe nerăsuflate. Își pironesc privirile spre colțul din stîn­ga și se aruncă într-o vînătoare haotică în care pușca este înlocuită cu o mă­tu­ră. Încercînd să-și exprime de­za­mă­gi­rea pe limba publicului, unul din ei re­gre­tă prada care „s-a scăpat!” din mîi­nile lor.

Printre momentele incolore în ca­re monotonia alunecă înspre depresie, ritmul melodiei „Girls just wanna have fun” se strecoară ca un stimul electric în încăpere. Veselia ia sfîrșit, însă, a­tunci cînd din buzunarul unuia se aude un clinchet de telefon. „Există su­pra­vie­țuitori în capitală!”, răsună în sală vocea precipitată a celui care încearcă să deslușească vorbele de la celalalt capăt al firului. Cum din pricina semna­­lului slab nu reușesc să închege o con­versație, decid să plece, unul cîte u­nul, în căutarea altor semeni, ca să ducă sfîr­șitul lumii mai departe.

Pe scenă, actorii care și-au jucat per­sonajele pe degete au legat cu pangli­că roșie sărbătoarea teatrului ludic. Au despachetat ecoul festivalului din cutiile cu povești și cu scenarii mîz­gî­li­te, care, rostite în fața publicului au prins bucle caligrafice. Că au rîs la u­ni­son sau și-au încordat privirile în­cercînd să prindă firul pieselor, spec­ta­torii au fost părtași la o alegorie de re­plici cuvîntate cînd grav și smerit, cînd tăios și răspicat.

Cătălina DOBROVICEANU