Tăcere povestită de-un chip de lemn

Doi păpușari, o marionetă, o rîn­dunică, o vioară și un pian au creat în cafeneaua „Teatru Fix” o poveste tă­cută. Deși, pe 24 mai, începînd cu ora 19.00, cuvintele au lipsit cu de­să­vîrșire, gesturile și mișcările sce­ni­ce au dat contur spectacolului „Tă­ce­re” prezentat în premieră.

Cîteva secunde galopează ne­du­merite. Iar din beznă răsare o me­lo­die lină de vioară ce aduce în dreapta sce­nei un strop șters de lumină. Apoi, după ce notele par că zboară tot mai aproape de urechile spectatorilor, cen­trul scenei prinde contur. O băn­cuță, un mic suport cu o vază și un stîlp cu un bec ce iluminează, sînt ele­mentele care creează o imagine în miș­care. Apoi, o marionetă care își dez­morțește încheieturile pe cîn­te­ce de pian, își plimbă singurătatea în tă­cere. În mîinile unui artist cu miș­că­ri meticuloase, păpușa devine un dan­sator ușor stîngaci.

Cu părul scurt și creț, cu chipul conturat masculin, marioneta îm­bră­cată-ntr-un costum oranj pare în­gîndurată. Își mută tăcerea cînd pe acorduri de vioară, cînd pe ritm de pian și doar pașii de lemn și ațele ma­nevrate de păpușar par să-i în­greu­ne­ze mersul. Se oprește și se așază pe băncuță, iar privirea ce să­ge­tea­ză înaltul întunericului pare că vrea să descifreze cerul. Dar cînd mo­men­tul pare a fi o meditare în abis, prin zborul ei haotic, o pasăre rupe firul sta­tic al cadrului.

Personajul privește țintă spre vîr­ful stîlpului, acolo unde pasărea se adăpostește. În ajutor vine păpu­șa­rul care desfiletează becul și lasă ca pătura de întuneric să cadă peste sce­nă. Dacă nu prin jocuri copilărești, atunci cum să-ți faci un prieten lo­ial? Tot la un joc recurge și marioneta, su­flînd baloane de săpun ce se sparg de ciocul păsării.

O prietenie copilărească se lea­gă, între cele două personaje fără via­ță, pînă cînd legămîntul este despărțit de fulgii de nea artificiali, care com­pletează tabloul stins. Fulgi care anunță sosirea anotimpului înghe­țat, implicit și plecarea rîndunicii într-un loc mai cald.

După ce fulgii încetează să mai ca­dă, pasărea se întoarce la amicul ei tăcut care imortalizează strînsa lor le­gătură într-un tablou. Pe un mic șe­va­let pe care se află o planșetă, mario­ne­ta pictează de zor ceva ce publi­cul nu poate vedea, în timp ce ar­tis­tul lasă să curgă deasupra operei un praf sclipitor. În final, tabloul sugerează prietenia eternă între păpușa de lemn și umbra zburătoare. Iar în timp ce piesa ia sfîrșit,o domniță din sală îi oferă marionetei eșarfa ei verde. Ta­bloul rămas în mijlocul scenei încă mai derulează o prietenie cusută cu tăcere.

de Cristina STAMATE