Corabia cu dor a Lisabonei a ajuns la Iași

Opera Națională Română din Iași a izbutit să scrie cel mai duios cîntec de dragul celor care-au umplut Sala Mare a Tea­tru­lui Național „Vasile Alecsandri” la spectacolul Operfado. L-au cîntat Gonçalo Salgueiro și soprana Elena Moșuc, pe 23 martie, de la ora 19.30, în povești cernite de dragoste și de-un dor portughez fără tra­du­cere. Ne-au che­mat, alături de trei chitare, să turnăm ve­nin dulce din versuri și ritm de fado, operă și musical în toate ungherele sufletelor noas­tre, agățînd melancolia în seninătatea fap­tului că, pentru patru ceasuri, am ascultat du­reri stră­ine de noi, printre înfloriturile vocale ce-au amintit de regina muzicii fado, Amália Ro­dri­gues și acutele prelungi ale operelor italiene.

În Alfama, cel mai bătrîn cartier al Lisabonei, abia se lăsa seara cînd ne-am așezat pe scaune. Glasurile fe­meilor îmbrăcate, adesea, în negru nu umpleau, încă, tavernele și nici vinul de Porto nu se rostogolea pe gît odată cu muzica. Era devreme.

Iașul, în schimb, aluneca spre „Nau­fragiu”. Gonçalo Salgueiro a in­trat pe scenă cu tot cu parfumul lu­sitan pe care ne-a învățat, mai apoi, să-l rostim, în cor, în refrenul „Che­ira bem, cheira a Lisboa” („Mi­ro­ase bine, miroase a Lisabona”). Ne-a pus visele într-o barcă și barca pe apele mării, ne-a lăsat s-așteptăm un vers care să le și-mplinească. Dar el n-a venit și așa ni s-au deschis, de la pri­ma piesă, toate rănile în care fado știe să taie.

Lîngă chitara portugheză din bra­țele lui Guilherme Banza, cea cla­sică jucată pe degete de Rogério Fer­reira și bătaia ca de inimă a ba­su­lui mînuit de Frederico Gato, fa­dis­tul s-a înfășurat în răsuflarea stă­pî­ni­tă a sălii. Ne-a adus „saudade”, dorul urît și iubit de portughezi pen­tru că-l înțeleg doar ei și pentru că el îi face să cînte, să iubească și să-și urască, din vreme-n vreme, soarta. Gla­sul lui Salgueiro a avut curajul de-a se pierde prin întortocherile uscate ale frazelor scurte din „Meia noite, uma guitarra” („Miez de noap­te, o chitară”) apăsînd, în podeaua scenei, durerea gîndului că „A trăi înseamnă să fii pierdut/ A muri – să fii unde sînt”.

Amintirea

Amália Rodrigues a venit în Ro­­mânia de trei ori, cu mult înainte de 1989. Poate de-aceea, în amin­ti­rea ei, tînărul fadist nu s-a temut că nu-l vom iubi. Mai ales atunci cînd a adus-o pe scenă pe Elena Moșuc și-au cîntat împreună „Calunga”, po­ves­tea sclavilor africani aduși în Bra­zilia și dorul lor de mamă pe care vo­cea sopranei l-a rostit în acute tînguitoare, calde. Chitara portu­ghe­ză, cea care-a trăit cel mai aprig și mîh­nirea și mîngîierile din fado a pă­rut o șoaptă lîngă interpretarea piesei „So­lidão” („Singurătate”), pen­tru care Elena Moșuc a purtat pe u­meri șalul negru al fadistei Fernanda Maria.

Eram în Lisabona, unde ne îne­cau parfumuri „de zîmbet, de mare și flori, de castane și singurătate”, iar Salgueiro ne cînta „Ciobănaș cu trei sute de oi”, înviind aplauze și zîm­be­te, fiindcă știam că ne-a înțeles în­tru totul „jalea”.

Măștile

Spectacolul a tresărit, după o lun­gă pauză – portugheză și ea – într-o altă viață. Taverna prăfuită a dis­pă­rut sub orchestra și corul Operei Na­ționale Române din Iași, iar maes­trul Gabriel Bebeșelea le-a purtat pe drumuri cunoscute ale operei italie­ne. Între „Norma” lui Vincenzo Bel­lini, „Tosca” pucciniană și veninul în­ghițit de Leonora în povestea tru­ba­durului lui Verdi, Elena Moșuc a pur­tat măștile destinelor tragice ale eroinelor cărora le-a dat glas.

Gla­sul lui Salgueiro a avut curajul de-a se pierde prin întortocherile uscate ale frazelor scurte din „Meia noite, uma guitarra”.

Coloratura pentru care e recu­nos­cută s-a aprins, parcă, cel mai viu în „Scena nebuniei” din „Lucia di Lammermoor” a lui Donizetti, în­florind în dialogul cu flautul, cînd măsura pierderii cu firea s-a tradus într-o întrecere convulsivă de tri­luri, o rătăcire totală, sinistră a fe­me­ii care-și înjunghie soțul în noap­tea nunții de dragul altei iubiri. So­pra­na a fost candidă în voce și-n chip, hrănind demența c-o seninătate în­spăimîntătoare și cu fantezia victoriei împotriva sortirii. Iar cînd Gon­çalo Salgueiro s-a întors să-i înso­țeas­că cîntul în musicalul „The Phantom of the Opera” („Fantoma de la Operă”) de Lloyd Webber, Ele­na Moșuc a devenit înger, o fru­moa­să Christine în „straniul duet” cu fantasma care-i stăpînește mintea. Cu un instrumental strălucitor și o in­terpretare curajoasă din partea lui Salgueiro, mereu surprins, parcă, de dragostea din aplauzele publicului, drama lui Webber s-a decantat în suf­lete ca o lungă, nesfîrșită și sua­vă bîntuire.

Era tîrziu. Atunci, cînd gla­su­ri­le celor doi artiști s-au întîlnit ultima oară, cînd s-a întunecat și în Lisa­bo­na, străzile înguste din Aflama și-au închis oamenii în taverne, bărbații au strîns corzile cu urechile lipite de cu­tiile chitarelor și femeile cu chip um­brit și umeri cerniți au început să umple paharele de vin cu fado.