Tarelkin, cu moartea pe creditori călcînd

De pe scena Iașului Niciun comentariu la Tarelkin, cu moartea pe creditori călcînd 17
Tarelkin, cu moartea pe creditori călcînd

De cîte ori nu ne-a trecut prin minte posibilitatea de a scăpa cumva de toate datoriile, impozitele sau taxele nesfîrșite, știind însă că nu prea există cale de a fi scutiți de ele? Tarelkin însă este convins că a găsit o soluție de evadare – înscenarea propriei morți. „A murit Tarelkin!” este piesa despre o societate care se luptă între mecanismul scenariului de putere şi cel al sărăciei care desfigurează oameni. Această trilogie a dramaturgului rus A. V. Suhovo -Kobâlin, construită prin dramă, farsă și fabulă, este un soi de comedie neagră, după cum o numește regizorul Ovidiu Lazăr. Joi seara, la ora 19.00, în sala „Teatru³” de la Teatrul Național „Vasile Alecsandri” din Iași, publicul a fost martorul unui spectacol despre „ipostazele eterne ale ticăloşiei umane”,după cum precizează regizorul.

Lumina palidă din Sala „Tea­tru³” și mirosul de lemn proaspăt, parcă de abia trecut prin dinții fu­rioși ai drujbei, te fac să te simți în­tr-un atelier de tîmplarie sau într-o pă­dure după ploaie. Odată cu su­netul tulburător de răsuflări întrerupte, luminile încep să se aprindă fără strălucire. În fața scenei pîl­pîie un bec care pare că ar vrea să se stin­gă, iar în spatele pereților casei din lemn un mic personaj, ca un mi­chiduță, se urcă pe stîlpul vechi de curent electric și se uită iscoditor în zare, prevestind o piesă marcată de „vîrcolaci”.

Pe masa din mijlocul scenei stă un sicriu sărăcăcios acoperit cu o plapumă veche, iar sprijinit de aces­ta, un bărbat în cămașă albă nes­pă­lată, desculț, cu ciorapii rupți și pan­talonii încercați de vreme, contem­plează cu un zîmbet sadic. Ridi­cîn­du-se de pe scaun brusc și euforic, actorul exclamă „adio voi, credito­rii mei! Tarelkin nu mai este!”. Per­so­najul adaugă discret toate inten­țiile sale – „aici și acum trebuie să pun la cale moartea mea, de ne­tă­gă­duit din punct de vedere oficial”, apoi aduce și dez­no­dă­mîn­tul – „în coșciug e un manechin de vată care seamănă cu mine: serios și plin de demnitate!”. Pereții gri ai casei, aerul încărcat și figura neîn­gri­jită a lui Tarelkin vorbesc des­pre „o penumbră misterioasă, o ză­pușeală și o putoare de nesuferit” pentru că, în sicriu, bărbatul ajutat de servitoarea sa finladeză, Ma­vru­șa, adaugă mult pește împuțit ca atunci cînd va veni poliția și co­legii de serviciu „să-l ferească de priviri misterioase”. Planul său e bine definit – „vreau ca această ne­mu­ritoare moarte să nu mă coste nici un ban”, iar marele lui secret e corespondența intimă a generalului Varavin, superiorul său, care a sesizat lipsa acesteia și o caută cu înverșunare.

Din fals mort în presupus strigoi

Planul personajului pare să decurgă în favoarea sa pînă la un moment dat cînd este deconspirat de către inspector și generali în ur­ma discursului său despre răpo­sat, la masa de pomenire. Pentru că în scenă apar soția și copiii lui Ta­relkin, pe care nu îi recunoaște, a­poi primește un certificat de deces pe numele altui locatar din această casă, autoritățile îl consideră un stri­goi, un vîrcolac, un drac și-l con­damnă la moarte. „Vei muri de sete”, îl amenință generalul Va­ra­vin, care-i cere să recunoască cine este cu adevărat, vrînd de fapt să-l facă să-i ofere acele foi controversate, pe care le caută de dinaintea zilei înmormîntării.

Urmărind desfășurarea acțiu­ni­lor îți dai seama că intriga este oarecum caraghioasă și pare nai­vă. Îl țin pe Tarelkin legat în lan­țuri și fără apă, pentru un lung in­ter­ogatoriu cu toți oamenii din cer­cul vicios al corupției în care a fost și este angrenat acesta. În final, toa­te se dovedesc zadarnice. Tarelkin încearcă să iasă cîștigător, își regi­zea­ză moartea, dar este deposedat de identitate și nici măcar nu moa­re cu demnitate, cum s-ar fi așteptat publicul. Trecînd de pericolul mor­ții, eliberat din lanțuri, personajul o ia de la-nceput, se umilește în fața generalului Varavin cerîndu-i ier­ta­re. „Ce să-i faci? Nu mi-a mers, dați-mi foaia matricolă, îndată o șterg la Moscova…”, apoi cere și recomandările de la muncă, actele lui Copîlov, numele său oficial și puțini bănuți de drum. Această înțelegere dintre ei, demonstrează, în fapt, că mereu prevalează in­te­re­sul – „toată nația noastră e o hai­tă de lupi și de iepuri…” spune Ivan Raspuliev, sublocotenentul care, în goana după ordine, medalii și cruci încearcă să ducă pînă la capăt in­te­rogatoriul.

În întreaga piesă se batjocoresc administrația, birocrația, impostura și dorința de cîștiguri necuveni­te. Totuși, Tarelkin iese și cere ajutorul publicului. „Nu aveți nevoie de un administrator de moșie?… În ceea ce privește cinstea, am suferit pentru dreptate…”. Însă discursul său fals și mă­gu­litor reamintește de imaginea ini­țială a personajului, cea a unei victime agitată şi vulnerabilă, deși, în final, el este cel care cîştigă partida pînă la urmă.

Autor:

Diana GAINA

Libertatea mă definește, sînt dinamică și deschisă pentru tot felul de experiențe. Îmi place să cunosc oameni noi și povești inedite prin care să se reflecte realitatea obiectivă și viața plină de culoare.

Adaugă un comentariu

Opinia studențească este o revistă săptămînală de actualitate, reportaj şi atitudine studenţească, editată de studenţi ai Departamentului de Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării de la Universitatea Alexandru „Ioan Cuza din Iași”. A fost înfiinţată în 1974 și continuă tradiția școlii de presă de la Iași.

Căutare

Back to Top