Confesiuni rostite la FIX

Vineri seară, locul gongului de început a fost luat, în localul Teatru’ FIX, de zăngănitul prelung al clopoțelului care a anunțat premiera piesei „@Versiuni”, un spectacol în regia lui Cătălin Ștefan Mîndru. Ușile verzi din lemn ce separă barul de sala de teatru experimental s-au dat la o parte, de la ora 19.00, pentru ca nu mai mult de cincizeci de oameni să asculte o poveste, cu sufletul curios și iscoditor și cu privirile amăgite de minciunile spuse de decor. Iar jocul de lumini s-a împletit prin firele de dramă, comedie și vieți croite după mintea fiecăruia dintre spectatorii care-au sorbit cuvintele actorilor ca dintr-o ceașcă de cafea.

Cîte patru rînduri de scaune ne­gre, simple, așezate față în față, sînt ocupate în deplină liniște, dar cu ui­mire în priviri. Culoarul pe care-l for­mează este încadrat, în capete, de două mese de lemn, lăcuite. Cînd nu mai rămîn locuri libere, reflectoa­re­le se sting unul după celălalt sub tă­cerea curioasă a capetelor care se ro­tesc întrebătoare și fac semne de ne­dumerire, pînă lucirile ochilor dispar în întunericul sălii.

Nu se ridică nici o cortină, dar o voce firavă își deschide sufletul, pur­tîndu-și menirea cu patimă-n timbrul clar al glasului. „Urăsc cînd fi­rul ca­setei se încurcă și trebuie să bagi un creion, pe care să-l rotești ca să o faci la loc, dar tot degeaba. Nu o să mai funcționeze. Săptămîna asta mi-am luat una cu Edith Piaf.” Lumina se așază pe una dintre cele două me­se, unde stă, picior peste picior, Jeni, interpretată de actrița Stanca Ja­be­nițan. O tînără blondă, cu bluză al­bă, părul strîns într-o coadă șco­lă­reas­că, lăsată pe spate și palmele una peste alta. Își continuă monologul pe un ton cald, ca și cînd i-ar povesti, de fapt, unei prietene bune, himerice. Pri­vi­rile încă mute de uimire și curiozita­te o urmăresc cu interes, schițînd par­că în gînd cîte un alt fir al poveștii.

Monologul regretelor părintești

Replicile sînt ca niște confesiuni, un soi de flux al conștiinței. „Simi e­ra angajat și el, dar știți, nu venea ni­­ciodată la cantina companiei să mă­nînce cu mine. Mai ales de cînd îl fă­cuseră manager, trebuia să stea a­co­lo cu ei”, aflăm despre soțul lui Jeni. „După ce au venit disponibili­ză­ri­le, prima oară i-au concediat p-ăștia din funcțiile de conducere – cică erau prea mulți.” Își dă ochii peste cap, pierdută, într-un gest de lehamite, în timp ce din sală stările spectatorilor trec de la zîmbete la păreri de rău în fracțiuni de secundă.

El, Simi, acum este închis într-o clinică de boli psihice. „A încercat a­poi să lucreze ca șofer de tir, dar n-a reușit. Și, de cînd cu avocatul, nici nu-mi mai permit să-l țin la privat.” Își promite să rezolve situația, iar o­chii tinerei Jeni strălucesc, în timp ce ea lasă un zîmbet timid să îi de­se­ne­ze o gropiță pe obrazul drept. A­cum îi pare rău că a depus plîngere îm­po­triva femeii în ziua cînd Ionuț a lo­vit-o din greșeală, dar nu mai e­xis­tă cale de întoarcere. „E o mamă singu­ră, ca de altfel majoritatea fe­me­i­lor în ziua de azi”, își spune cu un ton ce murmură a părere de rău, ca după cî­teva secunde să reia, șăgalnic, „în ma­joritatea timpului”. În sală se naș­te un rîs zgomotos, așa încît tînăra se vede nevoită să facă o pauză, în timp ce o femeie din primul rînd zîm­bește și ridică paharul de vin, în semn de acord.

Sclipirile ochilor rătăciți

Liniștea inundă sala, aidoma în­tunericului care separă replicile ce­lor două actrițe, ca mai apoi să le scal­de în lumină, în timp ce-și varsă dra­mele peste acalmia unei săli se­du­se. Cînd reflectoarele pălesc, spectatorii își îngăduie să respire. În cîteva se­cun­de, din capătul celălalt al cu­loa­ru­lui care le pune pe artiste față în fa­ță, „femeia”, interpretată de actrița Laura Bilic pronunță degajat „Mer­geam în parc, în dup-amiaza aia. Me­reu îl duc pe Ionuțu’ în parc, joia”, iar reflectorul lasă să se vadă o doam­nă, picior peste picior, rostind un dis­curs din care inițial nu se înțeleg prea multe. „Cred că o fi fost și vina mea că nu l-am ținut de mînă, re­cu­nosc. Dar… e un copil crescut la bloc, nu are ce face cu atîta energie, săr­manul. Cînd a lovit-o, am întrebat-o dacă nu vrea să o ajut. A spus că nu o doare”. S-a oferit apoi s-o ducă a­­casă, iar femeia a refuzat. Aici scu­zele femeii se încheie, iar reflecto­rul moare din nou.

Privirea actriței fixează po­dea­ua sălii, mîinile și le freacă din cînd în cînd, în timp ce vocea îi vibrează la orice cuvînt, iar oftatul prelung îi în­cheie fiecare frază. „Eu pe Ionuțu’ îl iubesc. I-am promis că o să mer­gem într-o mică vacanță, cînd se ter­mină cu toată nebuneala asta.” Fe­me­ia, rămasă pînă la sfîrșitul piesei fără nume, pare a-și înăbuși plîn­sul, iar vorbele le rostește mai mult ca pen­tru sine, să se îmbărbăteze, de­cît ca să convingă pe cineva. Cu a­ce­eași înflăcărare cu care ne-au țintuit pe scaune mai bine de o oră, cele dou­ă artiste își culeg, la sfîrșit, din ploaia de aplauze, meritele unei drame în care s-au scufundat voit și din toa­tă inima. Iar replicile se sting în min­tea noastră abia cînd sunetele clapelor de pian ale melodiei de fundal dispar sub aclamații vibrante.

Livia RUSU