Cei 24 de îngeri și demoni

De pe scena Iașului Niciun comentariu la Cei 24 de îngeri și demoni 9

Pe Niccolo Paganini îl cunoști cel mai bine prin operele lui. Un violonist, compozitor talentat, de multe ori exuberant și care și-a hrănit sufletul printr-un mod de viață decadent, a lăsat drept moștenire o operă muzicală transformată într-unul dintre cele mai grele teste pentru orice interpret de vioară. Instabilitatea sa spirituală, cu toate emoțiile puse laolaltă, i s-a strîns cel mai bine în celebrul mănunchi al Capriciilor. 24 la număr, fiecare îți lasă cîte o „cicatrice” și-ți prezintă într-un mod al naibii de onest personalitatea tulburată a acestuia.

Pe 5 mai, la Filarmonica din Iași, publicul a auzit viața lui Pa­ga­nini dintr-o celebră vioară Stra­di­varius mînuită de Alexan­dru To­mescu. Cu abia un „mul­țu­mesc” timid rostit printre dinți, ar­tis­tul și-a invitat spectatorii să cu­noas­că frumusețea decandenței, ca par­te din turneul național Stra­di­va­rius „Paganini, înger sau de­mon”.

Pereții dezbrăcați pînă la stratul de ciment te dezarmează de cum in­tri în holul Filarmonicii, șan­tie­rul din fața clădirii și senzația de im­provizație ți se adîncește de cum observi crăpăturile din pereți, așa zise urme ale trecerii anilor. Pu­blicul, în număr mare, își în­dreap­tă pașii înspre sala de concert, iar cu toate locurile ocupate, vreo două sute de oameni au ascultat vioara Stravidarius din pi­cioa­re, fără să schițeze nici un semn de oboseală, enervare sau plictiseală.

Își aranjează mecanic fracul și se îndreaptă cu pași mici înspre par­tea dreaptă a scenei. Se înclină pu­țin, iar Alexandru Tomescu în­ce­pe îmblinzirea scorpiei. Și oricît de clișeistic ar suna, între el și Stra­divarius se simte un soi de co­muniune; e ca un menuet, un soi de flirt între cei doi, cine cui dă to­nul.

Despuierea sufletului

De la „Capriciul I” descoperi personalitatea vulcanică și instabi­lă a lui Paganini. „L’Arpegio” îți ara­tă că e nevoie de multă stăpînire de sine cînd trebuie să te joci cu toate corzile vioarei. Ca și cînd ar in­tra într-o transă, îl vezi pe To­mes­cu mișcîndu-și trupul, fiind par­că posedat de ritmul muzicii. Spectacolul vizual este întreținut de lumina difuză care cade pe ar­tist și de colajele video care se pro­iec­tează în spatele acestuia.

Un bătrîn din sală privește cu­rios înspre mîinile artistului, în­cer­cînd să deșlusească jocul degetelor  pe corzi, două rînduri mai în față un cuplu pe la 30 de ani își sorb unul altuia privirile în timp ce „al II – lea Ca­pri­ciu” se aude, iar copii care stau în spatele lui Tomescu trag cu ochiul înspre imaginile de pe ecran. Fiecare e în propriul lui univers, con­duși de demonii lui Pa­ganini, a­duși la viață de Stra­di­va­rius.

„Al III-lea Capriciu” co­che­tea­ză cu tine și te învîrte prin stări de nostalgie, spleen, neputință, te epui­zează cu un soi de tristețe, scrîs­nești ca și cînd ai simți pi­că­tu­ri­le de apă care-ți lovesc încet creș­tetul capului. Aceeași stare o simți și în al IV-lea, iar în ur­mă­to­rul deja, „Agitato” te dezbracă și te lasă în cea mai rece ploaie de toam­nă.

Exorcizarea lui Tomescu

Oricît de dezamăgitoare ar fi sta­rea actuală a Filarmonicii, trece­rea anilor n-a lăsat cicatrici a­dînci și pe sala de concerte, iar ope­rele lui Paganini s-au auzit mai bine ca niciodată. Publicul se su­pune maestrului, iar singurele in­tervenții sînt doar aplauzele dintre micile acte. „Lento”-ul celui de „al VI -lea Capriciu” îți dă acel fior pe șira spinării ajungîndu-ți în moa­lele capului, iar notele înalte atinse de Tomescu oferă o senzație cavernoasă.

Jocul între cei doi ia amploare. Cum spu­ne și artistul, simți un Pa­ganini care-și pierde răbdarea și care-ți com­primă timpul. In­ter­pre­ta­rea în sine este un test de forță pen­tru orice artist, iar apoi, toate cele 24 în aceeași seară e de fapt proba unei metamorfoze totale a emo­ții­lor compozitorului italian.

Conflictul interior al celui de „al VIII –lea Capriciu” a fost „ajutat” de proiecția a încă doi Tomești pe ecranul din spate. Bătălia, me­ta­fo­ră pentru jocul demonic al compo­zitorului, s-a simțit apoi și în cel de „al XIII –lea Capriciu”, numit si „Rîsul Diavolului”. Artistul a in­trat în mrejele compozitorului, a cedat în fața emoțiilor, iar din Stra­­di­varius se auzeau adevărate chi­co­teli și izbucniri înfundate de rîs.

Confesiunea compozitorului italian se termină într-un stil pur de­cadent. „Al XXIV – lea Ca­pri­ciu”, și cel mai cunoscut, vine ca pe o curățare de toți demonii, atît pentru compozitor, cît și pentru vio­lonist. Stradivarius le-a fost  un soi de terapeut pentru sufletele ce­lor doi, iar, în final, eliberarea vi­ne ca un foc mistuitor care-ți ar­de orice păcat. Pe 5 mai, Fi­lar­mo­nica a avut una dintre cele mai frumoase exorcizări ale muzicii.

George GURESCU

Autor:

Opinia Studențească

Revistă săptămînală de actualitate, reportaj și atitudine studențească, editată de studenți ai Departamentului de Jurnalism și Științe ale Comunicării de la Universitatea Alexandru „Ioan Cuza din Iași”.

Adaugă un comentariu

Opinia studențească este o revistă săptămînală de actualitate, reportaj şi atitudine studenţească, editată de studenţi ai Departamentului de Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării de la Universitatea Alexandru „Ioan Cuza din Iași”. A fost înfiinţată în 1974 și continuă tradiția școlii de presă de la Iași.

Căutare

Back to Top