Baladele lui Clayderman au jucat teatru

Atunci cînd își îmbracă sacoul negru și se așază atent în fața pianului, Philippe Pages îmbracă de fapt un alt costum, cel al publicului. Devine Richard Clayderman, așa cum este cunoscut pianistul din mîinile căruia ies balade de dragoste. Joi seară, începînd cu ora 19.30 sala mare a Teatrului Național „Vasile Alecsandri” din Iași a îmbrăcat și ea o altă haină. Cea a publicului care timp de trei ore și-a închis respirația în palme.

Asemenea unei casete derulate cu un creion, concertul pare să fie re­dus de la reala intensitate. Vio­lon­ce­lele de pe scenă par să clipească fiind ciupite încet, iar viorile se în­cli­nă la fiecare atingere de arcuș. De la pian, după fiecare piesă, Clay­der­man își ia degetele de pe clape strîn­gîndu-le în pumn ca și cum ar da drumul aplauzelor din propriile mîini. Ca niște lumînări suflate gra­țios, luminile din sală s-au stins pe rînd, lăsînd doar instrumentele să pîl­pîie sub atingerile degetelor. Cu ochii închiși, dar cu simțurile as­cu­țite la sfîrșitul fiecărei melodii, pu­b­licul nu știe dacă să aplaude sau să se abțină pentru a nu sparge liniș­tea.

Daruri învelite în melodii

După fiecare colaj sau după fie­care melodie, Clayderman se ri­di­că tiptil de la pian și își împarte par­ti­t­urile în primele rînduri. „Eu, eu le-aș vrea eu, cînt la pian”, spune într-o fran­ceză timidă o doamnă care în­tin­de mîna după foi. Pianistul le în­mînează, apoi își tamponează în­cet fața și își trece mîna prin păr ca și cum s-ar pregăti pentru ceva ce îi solicită mai mult emoțiile.

Începînd în engleză și con­ti­nu­înd cu o franceză rapidă pe care urechile noastre o percep fragmentat, ne spune că are pregătită o poveste pe care vrea să ne-o spună. Și în­tor­cîn­du-se la pian, ca și cum ar vrea să cuprindă toate clapele în suflet, vio­rile încep să cînte „The winner takes it all”, continuînd cu frînturi din cele mai cunoscute melodii ale for­mației ABBA fără pauză, unite sub forma unui colaj.

O albină imaginară își îm­prăș­tie bîzîitul în toată sala care își aco­pe­ră discret urechile. Cu bețele de la to­be în loc de arme, toboșarul sare pe scenă și încearcă să o prindă. Sco­țînd un pistol de după pian, Clay­der­man o caută și el cu privirea și se liniș­teș­te abia după ce insecta de pluș ca­de pe scenă, stîrnind rîsete în pu­b­lic. „I just call to say I love you, un tri­but pentru Stevie Wonder”, spune pia­nistul devenind serios.

În căutarea dragostei

Cu o atingere moale a de­ge­te­lor, acestea alunecă pe clapele pianului și se oprește cît să poată ține și to­be­le ritmul. Ne întoarcem în anul 1976 cînd o baladă lină de pian a fost cîn­tată de 20 de artiști, însă doar unul dintre ei a fost ales datorită mo­dului de a cînta și de a-și lipi încet mîi­nile de pian. „Ballade pour Ade­line.” Sala nu mai respiră pentru fie­care în parte, ci pare că răsuflă pen­tru toți la un loc. Abia atunci cînd viori­le nu mai sînt doar ciupite, ci ar­cu­șul pare să le atingă mai tare, începe și sala să lumineze și să strîngă cîte un șir de aplauze din primele rînduri.

„Love plays the main role” (Dra­gostea joacă rolul principal), spune o voce masculină gravă care răsare din întunericul sălii. Așteptînd con­ti­nua­rea, o vioară singură  începe „Ti­ta­nic Symphony”. Clayderman intră din nou în scenă aproape tiptil și pe ne­văzute, însă este zărit de cei din pub­lic.

Din spa­te viorile cresc în intensitate, iar to­be­le încep să bată ritmul din ce în ce mai puternic. Cu mîna stîngă pianistul apa­să clapele energic, iar cu dreap­ta abia dacă le atinge.

Din note mici, pe care urechile noas­tre abia le aude, melodia se transformă într-un soi de marș, ar­cu­șurile instrumentelor agitîndu-se în aer. Însă pianul calmează din nou at­mosfera și continuă „My heart will go on”.

Nu ieșim din atmosfera calmă, ci ne țintim privirea către pian. În­crun­tat, vorbind parcă cu sine, Clay­der­man dă drumul unei balade apa­rent lentă: Spartacus Adagio. Însă din spa­te viorile cresc în intensitate, iar to­be­le încep să bată ritmul din ce în ce mai puternic. Cu mîna stîngă pianistul apa­să clapele energic, iar cu dreap­ta abia dacă le atinge. Se așterne li­niș­tea atît pe scenă cît și în sală.

„Viața mea e ca e o poveste de dra­­goste care are două personaje: pia­nul și voi, publicul”, ne spune aproape șop­­tit pianistul, făcînd o ple­că­ciu­ne că­tre public. Iar noi îl credem. Mai ales atunci cînd melodia care ne es­te dedicată este „You raise me up”.