„Arborele nopții” este făcut din vise de cinci dolari

Joi, 20 noiembrie, Teatrul Național „Vasile Alecsandri” din Iași a găzduit o premieră adaptată după cartea scriitorului Truman Capote „Harfa de iarbă. Arborele nopții și alte povestiri”. Piesa s-a jucat în sala „Uzina cu Teatru” și a pus în vizor singurătatea, izolarea și incapacitatea chinuitoare de a iubi. Un „spectacol metaforic, vetust și nerealist”, după cum îl califică regizorul Irina Popescu-Boieru, cu o scenografie semnată de Rodica Aghir, iar mișcarea scenică de Oana Sandu. La ora 19.30 sala era deja plină, iar chipurile oamenilor se reflectau în ecranul din față ca într-o oglindă deformatoare.

Pe scenă sînt două fotolii albe, jos stau aruncate foi de ziare șifo­na­te și o cutie de Cola. Odată cu stinge­rea luminilor, liniștea sălii este tă­ia­tă de stridentul sunet al șinelor de tren. O lumină palidă o urmărește pe o tînără domniță spre locul in­di­cat pe bilet, dar acolo cineva care dor­mea și-a întins picioarele și s-a făcut confortabil. Tînăra își face loc ușor și, după ce a șters scaunul cu șer­vețele, se așază. Își scoate o car­te să citească, dar adoarme prea cu­rînd. Legănatul vagoanelor, șuiera­tul motoarelor și scîrțîitul strident al fiarelor îi face pe cei trei prota­go­niști să tresară brusc și să conș­tien­tizeze că nu cunosc zona în care se află. „Dumnezeule, e o stație in­fec­tă, nu se vede nici un orășel aproa­pe”.

Aici se pare că începe toată ne­bu­nia spectacolului. Fata este pri­vi­tă cu ochi iscoditori de femeia ce-și rujează buzele peste limita lor, ca­re rîde în ultimul hal și se luptă cu fiul ei surdomut ca să-i dea sticla cu alcool. Domnița trece prin mo­men­te de nedumerire, este pusă să bea, să cînte, să asiste la teatrul im­pro­vizat de cei doi, iar în final este hipnotizată și amenințată că trebu­ie să dea un dolar pe o nucă. Pînă la urmă cedează și spune: „am să cum­păr talismanul!”. Deodată se trezește din somn într-o altă stație, nu știe ce a fost, vis sau realitate, dar frica o mînă să plece. New York a fost destinația protagonistei, dar aici viața ei este și mai tulbu­re.

Trăiește într-un apartament cu sora ei și soțul acesteia. Din cauza stresului de la serviciu, din lipsă de bani și din cauza vieții amo­roa­se a celor doi, tînăra este într-o criză de nervi. „Toate obiceiurile astea ale voastre personalizate: Buți, tele­bel, pufi, cofee–tofi, toate mă scot din minți. Cine dracu m-a pus să vin aici!”, spune necăjită. Disperată pen­tru că nu are bani, îi povestește su­ro­rii sale despre un domn care cum­pă­ră vise. La el s-a întîlnit și cu niș­te vecini.

„Nu poți călători în cer, dacă nu ai o sticlă de băutură”

Silvia adoarme în brațele su­ro­rii, ambele fredonînd cîntecul „I like New York”.  În vis o vede iar pe fe­meia din tren care îi spune: „Nu te depărta de casă fetițo, că te prinde vrăjitorul și te mănîncă de vie!”.

Dom­nul care cumpără visele nu are chip și poartă o mască, un frac ne­gru, cămașă albă, papion, pălărie de magician, iar în mînă ține nuca. Aici a cunoscut și alte persoane, care primesc „drept plată a unui vis – 5 dolari”. Singuraticul domn Woreli, care între timp îi devine amic, doam­na Miriam Muller, bîntuită de ima­ginea unui copil cu același nu­me și domnul care își imaginează un șoim fără cap. Fiecare pentru visele po­vestite primește plicul alb și niște pastile, iar după ce ies din birou, li se spune „sigur veți mai reveni!”. Toți sînt dependenți de al­cool „nu poți călători în cer dacă nu ai o sti­clă de băutură”. Domnul Worelli care se tot întoarce aici de fiecare da­tă, mărturisește că acesta ar fi Duhul Răului. „Duhul ăsta e un hoț, e primejdios, are să-ți ia absolut tot, și la urmă nu îți lasă nimic, nici măcar visele. Cred că duhul răului nu are suflet și încearcă să le fure pe ale oamenilor”

Legănatul vagoanelor, șuiera­tul motoarelor și scîrțîitul strident al fiarelor îi face pe cei trei prota­go­niști să conș­tien­tizeze că nu cunosc zona în care se află. „Dumnezeule, e o stație in­fec­tă, nu se vede nici un orășel aproa­pe.”

Spre final, cele patru personaje pleacă să-și ceară visele înapoi. „Nu mi le-a întors, a zis că le-a epu­izat pe toate”, spune doamna Miriam și își pierde conștiința, iar ceilalți protagoniști încep să se miște haotic pe o melodie parcă din altă lume, care întrunește sunete de ză­voare, clopote, ciripit de păsări.

„Arborele nopții” e un spectacol care te ține în priză cu fiecare su­net, lumină, lacrimă a actorilor, pași și priviri de nicăieri și voci răsu­nă­toare din văzduh. Pe tot parcursul piesei nu s-a auzit o șoaptă în sală sau o mișcare, iar spectatorii parcă au trăit momentele cu aceeași in­ten­sitate precum actorii. Voiau și ei să retrăiască visele de altădată.