Amintirea primei cortine

De pe scena Iașului Niciun comentariu la Amintirea primei cortine 3
Amintirea primei cortine

Un șir indian de elevi intră în Sala Mare a Teatrului Național „Va­sile Alecsandri”, întrebîndu-se cum vor încăpea două secole de istorie a teatrului în două ore. Marți sea­ra, de la ora 19.00, a fost omagiată împlinirea a 200 de ani de la prima reprezentație a unei piese de tea­tru în limba română, astfel, spectacolul „Teatru 200” a adus prin co­la­jul compus din 15 fragmente entu­ziasmul începuturilor.

Luminile verzi fosforescente și sunetul de fluier îi introduc în sce­nă pe-un ciobănaș și-o păsto­ri­ță, Mirtil și Hloe, îmbrăcați în costu­me populare, iar două fete din public par mîndre că poartă ie în seara as­ta. Liniștea notelor din fluier este aco­perită de zarva unor mascați ve­niți din „Lumea păpușilor” pentru alegeri. Aduc cu ei o căruță cu roți de lemn, împodobită ca un cort, din care ies politicienii care au pre­gătit discursuri pentru mul­țimea cu măști. Tonul actori­lor ca­pătă un timbru ascuțit, mai ales cînd unul dintre ei spune că „pa­trio­ții” sînt acum „patrihoți”.

Un spectator își strînge pleoa­pe­le, fiind derutat de dinamica ac­torilor, rămînînd atent la bețivul de pe marginea scenei, care are papuci cu fermoar pe jumătate tras. O dom­nișoară își dă bretonul într-o parte și își pune rapid oglinda în geantă, văzînd că doi actori aduc o bancă roșie în mijlocul scenei. Epi­sodul e construit ca un ring în care două cup­luri ce se întrec în arta cu­vin­te­lor.

De la un domn cu sacou în dun­gi albe și negre aflăm că „pisica e pentru șoareci, brînza e pentru zgîriat”, astfel că un tînăr își ia iubita de mînă și-i șoptește înce­ti­șor „pisicuțo”. Apoi, de la o scenă de înmormîntare, transformată pe parcurs într-un inventar de bufeturi și argintărie, sîntem informați că în carne se află frica și de asta nu trebuie să o consumăm, iar oche­larii unei bătrînici cad pe nas din cauza rîsului zgomotos.
Sunetele de hilizeală sînt op­ri­te de apariția unui pictor legat cu eșarfe albe de scaunul cu rotile. Mor­măie ceva pînă cînd ultima si­labă este acoperită de un alt bandaj, iar actorii cu pardesiuri negre împing scaunul dintr-o parte în alta, ca într-o horă a nebuniei.

Ultima „vizită” a fost a „bătrî­nei doamne”, cu scopul de a se răzbuna pe iubitul ei din tinerețe, Alfred. Întins pe nailonul de un al­bas­tru șters, cu capul sîngerînd, Kla­ra își regăsește „în sfîrșit iu­bi­tul”. Doamna care testa camera fo­­to reușește să fure cîteva cadre, spu­nînd „mă așteptam la ceva mai mult”.
Încercînd să alegi scena ca­re ți-a plăcut mai mult, îți dai sea­ma că mai degrabă ai găsit o re­plică ce s-ar potrivi oricărui in­di­vid într-un moment al vieții, pen­tru că fie­care „am fost cîndva Ham­let, stă­team pe țărm și vorbeam cu valu­rile”.

de Antonela Tănăselea

Autor:

Opinia Studențească

Revistă săptămînală de actualitate, reportaj și atitudine studențească, editată de studenți ai Departamentului de Jurnalism și Științe ale Comunicării de la Universitatea Alexandru „Ioan Cuza din Iași”.

Adaugă un comentariu

Opinia studențească este o revistă săptămînală de actualitate, reportaj şi atitudine studenţească, editată de studenţi ai Departamentului de Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării de la Universitatea Alexandru „Ioan Cuza din Iași”. A fost înfiinţată în 1974 și continuă tradiția școlii de presă de la Iași.

Căutare

Back to Top