În critica literara cred că mi-am găsit vocea, însă marea mea iluzie e că o să scriu literatură

Microfonul de serviciu Niciun comentariu despre În critica literara cred că mi-am găsit vocea, însă marea mea iluzie e că o să scriu literatură 742

În copilărie, Bogdan Crețu căuta cel mai înalt scaun pe care-l găsea în casă și se ridica peste șiragurile de cărți din bibliotecă, ca să ajungă la cea mai mare carte „de limbă” pe care o văzuse pînă atunci și căreia părinții îi găseau mereu loc pe raftul cel mai de sus, „Istoria literaturii române de la origini până în prezent”, a lui George Călinescu . De cele mai multe ori se ridica pe vîrfuri, cît să se asigure că avea să coboare de acolo cu cartea la subraț, ca mai apoi să dea paginile, ore-n șir, peste chipurile soldaților români. Chiar dacă s-a gîndit să joace fotbal sau să exerseze mai des la chitara electrică, n-a putut să mai lase cărțile din mînă așa c-a făcut din ele întîi o pasiune și mai apoi o meserie. Deși spune că dragostea de literatură n-a venit natural, pentru că nici n-ar fi firesc, atunci cînd a deprins-o i s-a lipit de suflet definitiv și s-a simțit dator s-o sădească, la rîndul lui, în alte trei locuri: la Catedra de Literatură română a Facultății de Litere, de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, în calitate de conferențiar doctor, la Institutul de Filologie Română „A. Philippide” din Iași, ca director și critic literar român.

Poți să deprinzi critica sau ai neapărată nevoie de talent, pentru a o face?

Despre orice activitate am vorbi, talentul nu este cel mai important. El poate să existe, dar în mod clar nu poți face un lucru temeinic și un lucru într-adevăr consistent numai din talent. Talentul este mult mai vizibil în activitățile amatorilor. Putem spune că un lăutar este evident mai talentat decît un muzician. Nu pot să spun că Mozart a fost „talentat”, că Beethoven a fost un compozitor „talentat”. Nu pot să spun nici că Sadoveanu a fost un scriitor talentat. Talentul îl găsesc la un autor care dă o cărticică acceptabilă de poezie. În rest, orice meserie se învață. Tudor Arghezi avea de reproșat destule tezei acesteia care circulă la noi, conform căreia dacă ai avut noroc și ți-a dat Dumnezeu talent, te-ai aranjat. Nicidecum. Într-un interviu din anii `60, cînd era bătrîn, spunea ceva de genul: „Acum toată lumea creează, domnule. Nimeni nu mai face nimic. Faci o gaură într-o scîndură și spui că ai creat o gaură”. E vorba de muncă, de foarte multe lucruri care se acumulează în timp și de cultură. În ceea ce privește critica literară, nu cred că talentul te poate ajuta foarte mult. Sigur, e greu să definim talentul. Acesta poate fi cumva un acord cu propria personalitate, dar critica literară presupune spirit și simț critic, iar aceseta se educă. E o meserie care se deprinde, așa cum sînt toate celelalte din domeniul literar. Eu am prejudecata că și critica literară e literatură, e operă de creație și că pînă la urmă presupune imaginație, scenarii. Există acolo o voce subiectivă, care transmite un mesaj individualizat. Nu neg cu totul ideea talentului, cred că e un ingredient, dar nu cel mai important, unul pe care să te poți baza.

Deci critica literară devine la rîndul ei operă de sine stătătoare?

Sigur că da. Vorbim de operă critică în cazul marilor critici, precum Maiorescu, Ibrăileanu, Lovinescu, Călinescu. Și după aceea să zicem că Eugen Simion, Lucian Raicu, Nicolae Manolescu, Marin Mincu și alții au scris la rîndul lor opere critice. Asta înseamnă că au propus o perspectivă personală, o viziune personală asupra literaturii. Și critica literară, ca și literatura propriu-zisă, dar, sigur, doar la un nivel deja foarte bun, propune viziuni distincte asupra literaturii și implicit asupra realității. Aici există mai multe școli de gîndire. De exemplu, un critic foarte bun, foarte minuțios, erudit, Șerban Cioculescu, spunea „Nu, critica nu e creație, ci e un comentariu asupra creației”. Adică un discurs de rang secund. E suficient să citim însă marii critici, pe Călinescu, de exemplu, să vedem de cîtă imaginație e nevoie. Un critic nu lucrează numai cu elemente foarte fixe. Nu e vorba doar de erudiție, de cultură, de astfel de lucruri comensurabile, depinde foarte mult cum pui la lucru tot acest instrumentar. Informațiile sînt la îndemîna tuturor, dar nu toți le folosim la fel. Atunci intră în joc imaginația, fantezia, capacitatea fiecăruia de a crea scenarii critice. Și, nu în ultimul rând, stilul și posibilitatea de a crea narațiuni critice.

Sînt șanse ca opera critică să devină mai bună, mai puternică sau mai de impact decît opera la care face referință?

Da, cu certitudine. De fapt, nu există operă literară ruptă de interpretarea ei. Le spun adesea studenților mei că un text devine literatură prin interpretare, la fel cum o partitură devine muzică prin intepretare. În cazul muzicii, este extrem de important modul în care este interpretată. Un afon strică orice partitură, pe cînd un foarte bun interpret poate să facă la un moment dat ca o partitură să fie mai mult decît este. Cam așa este și cu criticul și literatura. Sînt câșiva autori care au opere, să zicem reduse, cu un impact foarte mare, pe care l-au căpătat prin interpretare. Sînt scriitori nu propriu-zis mari, ci să zicem importanți. Urmuz a scris cam 30 de pagini, iar critica a făcut din el un caz-limită al literaturii. Cumva impactul operei a fost mai impresionant decît opera propriu-zisă. Această zonă a avangardei e importantă prin mesajul despre literatură pe care-l transmite și prin căile, prin posibilitățile hermeneutice pe care le pune la îndemîna cititorului specializat, care este criticul, aceste căi oferind uneori o mai mare putere de infuență operelor decît natura propriu-zis literară a textelor.

Dacă opera prinde contur în urma criticii, de ce există totuși dintotdeauna o tatonare între critic și scriitor?

Asta este o poveste veche. Acesta e și rolul criticului, dacă se respectă și mai ales dacă ține la libertatea lui de gîndire, la independența lui, trebuie să nu țină cont de această presiune pe care scriitorul o exercită asupra criticului. Nu e o presiune agresivă, deși există și așa ceva, dar care intră în patologia vieții literare, ci este mai degrabă o presiune a amabilității, a curtoaziei. Este absolut firesc ca orice scriitor să vrea să aibă parte de o receptare profesionistă și să-și dorească ca despre cărțile lui să scrie criticii autoritari. Dar autoritatea asta cum o obține criticul? Cred eu că o obține prin consecvență cu sine, prin corectitudine. Critica literară nu este o activitate care se face în obscuritate, totul se petrece la lumina zilei, nu poți trișa. Dacă o faci se vede, mai ales că există o atenție încordată asupra vieții literare, în care critica cred că are un rol foarte important, în măsura în care literatura e un organism care nu poate funcționa în absența criticii literare. Tocmai din pricina asta să fii critic literar nu înseamnă doar să fii foarte cult, foarte inteligent, nu sînt suficiente calitățile astea. Desigur, ele sînt obligatorii, dar mai ai nevoie de un alt aspect care e decisiv, și anume de caracter, de ceea ce reușești să îți asumi sau nu, de curajul de a spune public anumite lucruri care poate nu convin. Merită să fii critic literar, dacă ai onestitatea de a scris negru pe alb ceea ce crezi, dacă ai onestitatea de a te detașa de persoana scriitorului, căci sîntem oameni și, trăind în același sistem, e imposibil să nu ne influențăm reciproc. Criticul literar trebuie, în mod normal, să reușească să se izoleze într-un spațiu critic aseptic, să nu se lase influențat de toate aceste presiuni. Nu e întotdeauna ușor. E mult mai ușor să reziști agresivității, decît amabilității. E mult mai parșivă curtoazia decît brutalitatea. „Politețea ca armă”, spunea Al. Paleologu, un eseist e care l-am admirat în adolescență.

De mic v-ați înconjurat de cărți și ați făcut din pasiunea pentru literatură o carieră. Părinților dumneavoastră le datorați acestea sau pasiunea pentru citit și scris a venit firesc, de la sine?

Natural nu vine niciodată, nici nu are cum. Cititul și scrisul nu sînt activități naturale. Dimpotrivă, dacă totul ar fi cum trebuie, probabil că n-am citi și n-am scrie. Ca un om să stea mii de ore în fața unui spațiu alb pe care să-l umple cu semne – asta nu vine instinctual. Vine chiar împotriva instinctului… Cultura, de regulă, se opune naturii, deci nu, n-avem în gene astfel de porniri. Datorez pasiunea pentru citit părinților, pentru că am trăit într-o casă unde au existat multe cărți. Mama avea grijă ca eu și fratele meu geamăn (sunteți sigură că stați de vorbă cu cine trebuie?) să avem o bibliotecă bin la punct. Ca să nu ne certăm, totul era în dublu exemplar. Frumos e tot mama a păstrat cu sfințenie unele volume de atunci, din care le-am citit și le mai citesc și eu copiilor mei, cu o nesfîrșită duioșie. Nu știu dacă față de ei sau față de mine, cel de atunci. În copilărie am avut jucării și cărți, iar jucăriile ne ajutau să construim lumi alternative pe modelul celor la care visam, pe care ni le proiectam și pe care le culegeam din cărți. Eu am copilărit într-un sat din Dobrogea, Cobadin, care avea o librărie de la care puteam alimenta o bibliotecă mare, care ocupa cel puțin un perete al casei. Nu știu dacă astăzi se mai poate cumpăra o carte dintr-un sat. Eu știu foarte sigur că fascinația mea, cînd aveam șapte-opt ani, cînd abia intrasem la școală, era stîrnită de Istoria literaturii române de la origini până în prezent a lui Călinescu, pentru că era cea mai mare carte pe care o avea în casă. Un copil nu putea să nu fie atras de o carte atît de voluminoasă. La început luptam să mă cațăr pe un taburete ca s-o dau jos. În primă fază mă uitam la poze cu soldați din epoca lui Ștefan cel Mare. Stampele acelea produse de Călinescu mi se păreau fascinante. Cartea astea mi-o amintesc clar, pentru că a fost una dintre prezențele care mi-a atras întotdeauna atenția în biblioteca de acasă. Sigur, după aceea, odată cu vîrsta, a devenit naturală consultarea cărții. Și acum, tot exemplarul acela îl folosesc și sunt sigur că o vo face pân la sfîrșit. Atenția unui copil din anii `80 nu era disputată de atîtea ispite ca acum. Ne mulțumeam cu jumătate de oră pe săptămînă de desene animate, dar imaginația noastră era obligată să intre în acțiune și atunci fugeam către cărți.

La 10 ani voiați să fiți fundaș la Steaua.

Voiam, într-adevăr. Ce putea face un copil atunci? Se juca, citea și apoi își crea o mitologie. Lumea unui copil e mult mai apropiată de o vîrstă preistorică; el n-are conștiința timpului și atunci din mitologia personală normal că făcea parte fotbalul, doar erau anii `80. Atunci asta făceam, jucam fotbal. Puneam toată pasiunea în activitățile noastre, ne implicam cu totul. Nu ne jucam mișcând două degete, cum fac puștanii de azi, ci ne jucam până caădeam lați. Cred că erau suficientă joaca asta, chiar ne ajungea și nu săream de la una la alta. Nu îmi amintesc să mă fi plictisit vreodată în copliărie. Mă uit la copiii mei acum și observ lor le este mult mai greu să se fixeze asupra unei pasiuni. Aproape totul e consumabil. Am ascultat, cred că de Sfîntul Nicolae, la radio, în mașină, o emisiune la care intrau copiii în direct și erau întrebați care era cea mai mare nebunie pe care au făcut-o. Trei sferturi dintre ei spuneau că cea mai mare năzbîtie pe care au făcut-o a fost că și-au spart tableta. Eu i-am spart capul educatoarei, în grupa mare… Lumea noastră nu încăpea într-un ecran de 20/15 centimetri. Am impresia că spectrul era mult mai mare și că noi ne construiam pe cont propriu, de fapt, imaginarul, și nu-l primeau gata confecționat. Nu zic că e rău acum, e doar altceva. Eu am totuși impresia că nu ne-a stricat treaba asta, așa gri cum părea perioada respectivă și lipsită de posibilități, ne-a obligat să ne punem imaginația la contribuție.

Pe la 15-16 ani vă vedeați chitarist într-o formație rock.

Adolescența noastră s-a petrecut după căderea comunistului, așa că am recuperat tot ceea ce fusese interzis pînă atunci, prin urmare toți i-am citit pe Eliade, Cioran, Nietzsche și toți am simțit că am descoperit muzica, atunci când am trecut peste noapte de la Mirabela Dauer la Iron Maiden, Metallica, Led Zeppelin, Doors. Țin minte că erau pasiuni reale, adică erau principalele criterii după care se împărțeau găștile din clasa a VII-a, a VIII-a și pînă mai tîrziu. Aveam toți o adevărată erudiție în domeniu și nu aveam Internet. Acumulam și păstram bine în sertarele creierului tot ce se putea. Anii `90 au fost altceva, pirateria era în floare, se ajungea foarte ușor la reviste de specialitate și noi profitam. În orice caz, ne luam în serios pasiunile. Eu n-am avut multe niciodată, dar întotdeauna le-am luat în serios. (La maturitate, asta mi-a cauzat și niscaiva necazuri…) Bun, dar problema nu e să bifăm ce pasiuni am avut în adolescență, problema e ce facem cu ele acum. Eu le mai verific din cînd în cînd. Sigur, nu mai asculți muzica respectivă dintr-un interes oarecare, ci mai degrabă ca să verifici dacă mai reacționezi cît de cît, și de cele mai multe ori reacția nu e directă, ci mai mult nostalgică. Nu reacționezi față de muzica pe care o ascultai atunci, ci față de o anumită stare pe care ți-o dădea. E un mod de a verifica dacă pasiunea nu s-a tocit cu totul, dacă adolescentul ăla nu a dispărut cu totul din tine. La fel și cu lecturile, recunosc că din cînd în cînd am mare poftă să citesc măcar 100 de pagini din Alexandre Dumas. Nu e o lectură profesionistă, obiectivă, e tot un fel de încercare de a verifica dacă puștanul ăla care-l citea acum 25-30 de ani (chiar atât?), încă mai răspunde. Îmi răspunde și cred că e important că o face. V-ați speria dacă ați vedea care e muzica pe care o ascult în mașină. Pasiunile acestea nu s-au pierdut niciodată, doar că a venit momentul acela cînd a trebuit să fac o alegere, să mă înscriu la liceu, să mă înscriu la facultate. N-a fost greu pentru că multe lucruri n-am știut să fac, a fost firesc să merg în direcția asta, a literaturii, care mi-a plăcut de mic. Încă din adolescență am știut că asta vreau să fac și am făcut. N-am avut dubii, n-am avut de cîntărit mai multe variante, am mers cu capul înainte, lipsit de imaginație, am mers drept.

Și atunci cînd ați avut de ales, de ce ați ales critică literară și nu literatură?

Puneți sare pe rană… Călinescu spunea că orice critic bun trebuie măcar să fi încercat să fie scriitor și să fi ratat în cîteva genuri. Am avut destule tentative și în direcția aia. Eu sînt un om încă în curs de maturizare. Toate tentativele mele din adolescență, din tinerețe, erau destul de mimetice. Și acum pot să imit ușor orice formulă, dar nu simțeam că reușesc să o găsesc pe a mea. În critică literară cred că mi-am găsit vocea mea. Scrisul e o poveste serioasă, printre cele mai importante din viața mea (două-trei, nu mai multe…), pe care eu o resimt de foarte multe ori. Întotdeauna am tendința de a merge mai departe, pentru că simt că ceva a rămas în urmă. Marea mea iluzie e că o să scriu literatură. Literatură foarte bună. Că voi reuși să fiu un scriitor pe măsura cititorului care mă socotesc. Am niște proiecte secrete în privința asta. Pe de altă parte, eu nu văd niciodată cele două tipuri de scris, critica și literatura, separat. Îmi știu bine paginile de critică intensă și pe alea călîi și eu crred că adevărata critică literară, cea de foarte bună calitate, stă aproape pe același plan cu literatura. Vedeți, literatura mediocră e frecvetabilă, critica nu e frecventabilă decât dacă e foarte bună: mediocritatea o sufocă. Deci: eu unul nu văd de ce un scriitor mediu ar fi mai bun decît un critic foarte bun. Fiecare domeniu își are excelența lui. Și critica literară, dacă ți-o asumi, te poate duce, și uman și profesional, foarte departe.

Și cu dumneavoastră sînteți critic?

Nu neapărat. Nu sînt perfecționist. Lupta pe care o duc de mulți ani e cu faptul că eu nu am răbdare cu mine. Nu sînt nici indulgent cu mine, iar dacă uneori nu mă iau în serios, alteori nu mă împac cu mine însumi. Nu sînt în fiecare zi la fel. Slavă Domnului că avem suișuri și coborîșuri, asta ne face oameni și nu ne lasă să amorțim.

Cînd ați început să scrieți critică literară, ați pornit cu vreun punct de referință, cu un model pe care l-ați apreciat, poate, în timp?

Am avut mai multe modele, pentru că am citit mult. I-am parcurs încă din adolescență pe criticii mai importanți. Pe Călinescu, de pildă, l-am citit de atîtea ori, încît puteam reproduce și pot și acum, cred, fragmente întregi din Istoria literaturii române… I-am mai citit în adolescență pe Eugen Simion, Nicolae Manolescu, Lucian Raicu, Marin Micu. De la Alexandru Paleologu am furat multe… Și acum urmăresc ce se etrece în critica literară, nu-mi prea scapă lucrurile importante care apar. Mi-am format obiceiul, încă din facultate, de a nu pierde nimic din ce se scrie în presa culturală. Încerc să mă țin la zi, nu din ambiție, ci pentru că pur și simplu mă interesează și pentru că trăiesc în lumea asta literară, pe jumătate, căci cealaltă lume, cea academică, a început să fie altceva, chiar dacă de multe ori aceleași personaje prestează și colo, și colo.

„Mi s-a reproşat amical, cu simpatie, dar implicit şi pe fond, că scriu prea des despre mine”, spuneați într-un articol în „Contemporanul”. E ciudat să i se spună asta cuiva care scrie mai mult despre operele altora?

Critica literară are orgoliul ei. Un critic literar știe foarte bine că, scriind despre un scriitor, se exprimă de fapt și pe sine, că își spune propriul punct de vedere. Critica literară nu e un discurs foarte smerit, e mai degrabă un discurs nu zic autoritar, dar în spatele căruia se vede în mod clar personalitatea celui care scrie. Se vede o figură a criticului în spatele paginii. Eu m-am ferit întotdeauna să falsez. Dacă am ceva de spus într-un anumit fel, n-am să fac niciodată efortul de a ambala mai convențional acel mesaj, dimpotrivă. Deja discursul critic are destule limite în sine, deci cred că trebuie forțate. Probabil reproșul respectiv, amical, pe care mi-l făcuse Emil Brumaru în glumă (despre el este vorba), se referea la una dintre tabletele mele din „Ziarul de Iași”. Să revin… Orice critic scrie pentru că are el ceva de spus, în mod clar. Apoi, discutăm despre interpretare, care este prin definiție subiectivă și tocmai în forma asta trebuie asumată. Interpretarea propune, nu impune, și nu duce niciodată la adevăr. Nu există un singur adevăr. În literatură, doi și cu doi nu fac întotdeauna patru. E foarte importantă, deci, personalitatea criticului, în negocierea acestui „adevăr”. Critica literară, cînd e mediocră, e de necitit – e pierdere de vreme. Din paginile bune de critică literară se vede temperamentul, personalitatea, adică tot ce individualizează un creator.

Spuneați acum cîțiva ani că „unul dintre păcatele literaturii este că s-a îndepărtat de mizele cele mari, adînci și constante”. Care erau aceste mize?

Fiecare epocă își fixează valorile. Nu o spun numai eu, căci se vorbește astăzi despre post-umanism, despre degringolada valorică, poate și morală, a contemporaneității.Vînînd succesul facil și avînd și o concurență destul de dură, literatura s-a orientat către subiectele simpatice, facile, a căutat să se ducă și să își cîștige publicul în felul acesta. E foarte greu să faci un om să deschidă o carte, în loc să se uite la un film sau la o emisiune de divertisment, și astfel literatura s-a orientat în direcția asta. E o problemă pe care unii i-au reproșat-o și filosofiei, în ideea în care aceasta s-ar fi îndepărtat de problemele esențiale ale omului, că a uitat omul (mă gândesc la splednidele eseuri ale lui Milan Kundera). Pe de altă parte, trăim într-o perioadă în care s-a schimbat foarte mult, într-un timp foarte scurt, structura societății. Lumea arată cu totul altfel față de acum două sau trei decenii. Graba aceasta e problema. Nu mai avem timp să asimilăm foarte multe și de fapt nu mai avem timp să privim, să contemplăm. Acum reușita o identificăm numai social, avem impresia că putem face ceva doar în plan social. Ne-am proiectat sinele în afară și, nu generalizez, dar cumva literatura a urmat aceeași orientare. Haideți să ne imaginăm că ar apărea în zilele noastre Ulise de Joyce, Iosif și frații săi de lui Thomas Mann sau Omul fără însușiri al lui Musil și o să vedem că ar avea mai puțini cititori. Nici Proust nu sînt sigur că ne-ar mai cuceri dacă ar apărea astăzi, nu cred că l-am mai clasiciza imediat. Ceva s-a schimbat. Nu știu ce e de vină, dar lumea arată cu totul altfel, e construită diferit, funcționează după o altă ideologie. Trăim într-o Europă care nu vrea să mai accepte structura clasică a statelor naționale, deja vorbim mai mult de minorități decît de astfel de macro-structuri. Există tot discursul acesta al corectitudinii politice, care e absolut necesar în anumite contexte, structuri sociale și istorice, dar care are și abuzurile lui, care duc la o disipare a valorilor tradiționale clasice. Literatura nu are cum să nu sufere ea însăși în acest context și în mod cert a pierdut foarte multe din portanța ei în societate. Ea ne mai interesează vag. Există un grup, o castă de maniaci care mai citesc, care se întîlnesc între ei, dar literatura nu reușește să mai fie un discurs public cu impact în societate. O realitate pe care, deși o constatăm, cred că trebuie să ne încăpățînăm să nu o acceptăm.

Dumneavoastră ați citit de-a lungul vremii poate cîteva mii de cărți. Aveți o afinitate pentru un anume scriitor?

Sînt mulți. Îmi plac foarte mult romancierii ruși. Cînd eram tînăr spuneam că întîi e Dostoievski și apoi Tolstoi, dar acum nu mai sînt atît de sigur. Pot să-i numesc în orice ordine acum, că amîndoi sînt foarte buni. Îmi place Proust foarte mult, Thomas Mann. Nu e un secret nici că mi se pare că Nicolae Breban eunul dintre cei mai mari doi-trei romancieri român. Ca orice critic, nu poți reacționa la fel la oricare scriitor. Unii ți se potrivesc, alții nu. Lectura e o activitate care te implică cu totul și e normal să răspunzi diferit.

Cum vi se pare că se raportează astăzi tinerii la „cetitul cărților”?

De cele mai multe ori o iau ca pe o obligație și nici nu e rău să fie așa. Educația înseamnă și constrîngere. Eu cred că trebuie să înțelegem și asta. Obligația însemnă o anumită ordonare a timpului, a resurselor unui tînăr, în absența acestei structuri nu cred că se poate asimila ceva serios. Din păcate, sistemul nostru de învățămînt s-a schimbat de zeci de ori într-un timp foarte scurt și, așa cum arată acum, îndepărtează elevul și, implicit, studentul de carte. Puțini citesc din plăcere. Desigur, plăcerea aceasta poate fi descoperită oricînd. Există foarte multe curiozitate în adolescență, în tinerețe, și încercăm să profităm de lucrurile acestea cînd sîntem în fața studenților. Contează foarte mult cum cineva reușește să medieze această legătură dintre un tînăr și literatură. Mai ales că marele avantaj este că literatura este de o diversitate și frumusețe și profunzime care pot atrage pe oricine.

Colaborați cu foarte multe reviste culturale precum „Observator cultural”, „Contemporanul” sau „Cultura”. Ați simțit o distanțare a cititorului față de presa culturală, în ultima vreme?

Nu e niciun secret că tirajele sînt mult mai mici, că impactul unui articol pierdut într-o revistă de provincie e minim. Pînă la urmă, sînt foarte importante revistele culturale pentru că ele dau tonul, pulsul vieții literare, pentru că reprezintă acel spațiu convențional în care apar și se discută idei, ies scîntei, se duc polemici. Nu poți cunoaște viața literară a oricărei epoci fără să citești publicațiile literare. Eu zic că sînt foarte importante. Dacă literatura însăși a pierdut teren, firește că și revistele literare au făcut-o. Dar cîtă vreme în jurul unor reviste pe subiect strict cultural reușesc să se adune cîteva mii de cititori, dacă reușește să se construiască această comunitate, încă avem motive să rămînem optimiști. „Convorbiri literare” au apărut, acum 150 de ani, în câteva sute de exempalre și au schimbat literatura română.

Ați avut ocazia să vedeți cum arată această zonă literară și în străinătate. V-ați gîndit vreodată să părăsiți țara?

Nu m-am gîndit niciodată să plec. Am fost în străinătate, am avut parte de stagii de cercetare, bibliotecile acelea sînt într-adevăr extraordinare, dar nu am cum să nu văd și să recunosc că ce am eu de spus e legat de literatura română. Pe de altă parte, trebuie să fiu sincer, nu pot să scriu în nicio altă limbă cu aceeași… precizie ca în română, așa că niciodată nu m-am gîndit să încerc o astfel de aventură. Din multe puncte de vedere sînt un om tradiționalist, sînt legat de anumite structuri clasice, care doar aici există. Nu mă imaginez făcînd cu totul altceva, nu-mi imaginez viața mea în afara acestei țări și a meseriei de a citi, a scrie și a vorbi despre literatura română. Nici nu am astfel de ambiții. Cred că se poate ajunge departe și dacă fiecare își face meseria cât poate de bine acasă.

V-a rămas în amintire prima carte despre care ați scris sau alta v-a definit mai mult?

Alta mă definește, dar nu mă jenez nici cu celelalte. Nu prea îmi place să le deschid pe cele vechi, nu le păstrez în bibliotecă la îndemînă, dar, dacă o fac, zîmbesc stingherit, nu rușinat, dar cu oarecare duioșie. Ce păstrez viu este amintirea entuziasmului cu care am lucrat la primele cărți. După 30-35 de ani, simt că m-am maturizat și că pot mult mai multe acum, dar a fost nevoie și de etapele stângace, teribiliste, de acumulări. Cartea care mă definește cel mai mult este Inorogul la porțile Orientului. Bestiarul lui Dimitrie Cantemir, proiectul cel mai ambițios și la care am muncit cel mai mult. Este cartea care mi-a demonstrat că poate nu mi-am pierdut vremea. E foarte important pentru un critic literar să-și încerce posibilitățile cu un autor mare, clasic. E ușor să scrii fragmentat, impresionist, să improvizezi texte despre cutare carte a unui autor oarecare, dar o lucrare de genul acesta presupune construcție și te obligă la foarte multe: să te perfecționezi, să acumulezi foarte multe. Pentru mine a fost un pariu cartea asta.

Și l-ați cîștigat.

Nu știu dacă l-am cîștigat. Unii spun că l-am cîștigat, dar pe mine mă interesează că m-a dus mai departe, că mi-a dat încredere. Am simțit că în cartea aia s-a definit vocea mea critică și că pot spune că prin cartea acea m-am maturizat.

Cum scrieți? Aveți un loc special, tabieturi?

Euu îmi creez locul ăla, e în capul meu. De cîte ori citesc sau scriu ceva am capacitatea de a crea în jurul meu o bulă. Am scris peste tot, nu depind de niciun context. Pot scrie în orice condiții, dacă reușesc să ajung acolo. Scriu foarte ușor, nu am blocaje, pot scrie oricît, pentru că scrisul propriu-zis e o eliberare, însă ajung foarte greu la scris, amîn foarte mult, nu reușesc să intru în „starea de scris”. Nu scriu oricînd despre orice. Am nevoie de un anumit echilibru, să fie bine copt subiectul și apoi scrisul vine de la sine, nu scriu căznit.

Ce a însemnat pentru dumneavoastră să fiți cel mai tînăr manager din cadrul Academiei Române, în măsura în care lucrați alături de cei care au pus bazele limbii române?

Nu știu dacă ăsta e un merit. E mai curând o conjunctură. Tinerețea nu e o scofală, mai degrabă bătrînețea e o probă. Poziția aceasta a însemnat o responsabilitate foarte mare, pe care am resimțit-o din plin, după aceea, și căreia încerc să îi fac față onorabil. Nu stau eu să judec dacă reușesc sau nu, dar știu că în urma acestor ani o să mă aleg cu ceva experiență de viață. Am știut de la bun început că am intrat într-un rol pe care trebuie să-l onorez. Cred că e obligatoriu să facem eforturi pentru a ne putea ridica la înălțimea așteptărilor și la cea a funcției. Nu te poți purta oricum din această ipostază. Prestația ta devine, vrei-nu vrei, reprezentativă. Miza mea este să rămân, totuși, eu însumi în toată această poveste.

Spuneați la un moment dat că scrisul dumneavoastră se va orienta și în altă direcție decît cea pe care a avut-o pînă acum. Unde va duce această nouă direcție?

Am multe exerciții de proză. Această nouă direcție e numai un pariu cu mine, nu e o problemă de ambiție. Pariul meu cu literatura nu există pentru că vreau să demonstrez ceva sau din simplă vanitate. Pînă atunci acumulez și nu fac nimănui promisiuni ferme – nici măcar mie. Planul e un pariu personal, dar nici măcar atît, ci mai degrabă o presiune care trăiește în mine de multă vreme și zic eu că la un moment dat, ca să ies la liman, va trebui să las totul la o parte și să îmi scriu romanul.

Articole similare:

Autor:

Andreea Anton

Șef-departament „Opinia studențească” și studentă a Catedrei de Jurnalism și Științe ale Comunicării de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași.

Adaugă un comentariu

Opinia studențească este o revistă săptămînală de actualitate, reportaj şi atitudine studenţească, editată de studenţi ai Departamentului de Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării de la Universitatea Alexandru „Ioan Cuza din Iași”. A fost înfiinţată în 1974 și continuă tradiția școlii de presă de la Iași.

Căutare

Back to Top