Pe vremea cavalerilor, menestrelii conduceau lumea

Lîngă barul din localul Teatru Fix s-a format un șir indian cu un aspect cam bizar, dacă ne luăm după îmbrăcămintea medievală care le ajunge pînă la genunchi celor cinci membri ai grupului Bard Art. E vineri seara, ora 21.00, și ei se pregătesc de un concert cu temă medievală, dar nu-s costumați în cavaleri cu săbii ce lucesc la lumina proiectoarelor, sau cu un scut de lemn de stejar dur. Nici nu au aură de nobili, îmbrăcați în haine cu modele croite direct pe ele. Costumația lor este de simpli menestreli înarmați doar cu instrumente și muzică ca să mulțumească mulțimea dornică de balade medievale.

Asemenea cîntăreților medie­vali, mai întîi fac o „călătorie” de la masă la masă, printre spectatorii care, în mod indirect, intră și ei în po­vestea imaginară concepută de Bard Art.

Menestrelii erau muzicanți am­bu­lanți, care nu stăteau prea mult într-un singur loc și cîntau atît pentru cei cu sînge albastru, cît și pen­tru cei cu lichid roșu în vene. Nu ți­neau cont de diferențele ce existau între clase, deoarece, după cum ne arată și artiștii, muzica lor „este pentru toată lumea, dar cred că v-am ținut suficient timp în întuneric”. Gră­biți de aceste vorbe, Alex, Luiza, Bog­dan și restul grupului se îndreaptă fiecare spre instrumentul său.

Se-nchid toate luminile din lo­cal, iar singura licărire care se mai poa­te observa este cea de la planșa pe care este proiectată o siglă medie­va­lă care, poate la un moment dat, stă­tea mîndră în vîrful unui steag. Nici nu trec cîteva secunde, că o voce sumbră, ce ar putea scula și morții din mormînt ne trezește simțurile și le fixează într-o singură direcție. Ni­ci unul nu cîntă la vreun instru­ment de suflat, dar probabil că l-ar face mîndru și pe Flautistul din Ha­me­lin, în special Luiza de la vioară, ca­­re reușește să anime atmosfera din lo­cal doar printr-o singură șfichiuire blîndă a corzilor.

Dar Bard Art nu se rezumă doar la melodii pe care să bați ritmul cu vîrful adidașilor, ne oferă și o por­ție zdravănă de poezii gotice. Solistul încearcă să învăluie într-o at­mos­fe­ră de mister lăsînd timbrul vocal la un nivel cît mai jos, iar orga electrică scoa­te doar cele mai adînci note ale tas­telor sale. „Du-te băiet în noap­te/ Să mă auzi în șoapte/ Unghiile mi s-au tocit/ Unghiile mi s-au tocit”.

În acel moment vreo trei, patru capete se uită cu insistență la vîr­fu­rile degetelor, dar văd că nu este așa cum spune cîntecul. Alții se fo­lo­sesc de această ocazie să facă cîte o glumă pe seama fetelor, unele mai reușite decît celelalte, dacă este să ne luăm după reacțiile primite. Unele variază de la un „ha, mai învață co­medie” , pînă la „ recunosc, cînd le nimerești, le nimerești”. Dar toate glumele sînt scurte și fără vreo con­tinuare ca să nu rateze un vers sau o bătaie a tobelor din concert.

Cîte o piedică, două

Solistul clipește de cîteva ori, poa­­­te din cauza luminii de la pro­iec­tor sau a fumului care a format un nor gros. Cei care se irită mai ușor scot cîte o lacrimă, două, dar totuși ni­meni nu se ridică de pe scaun sau de pe ban­că, ci stau cuminți la lo­curile lor și ba mai discută ceva cu per­soa­na de lîngă, ba mai arun­că o privire spre em­blema me­die­va­lă.

Gheața este spartă pe la a treia pie­să, una voioasă care ți-o poți ima­gina cîntată într-o sală a unui palat de piatră. Din păcate însă, Teatru Fix nu are suficient spațiu pentru un po­sibil bal, așa că singura cale ca spec­tatorii să-și mulțumească pofta de dans sînt o serie de aplauze rit­ma­te. Bătaile din palme par că trec de la o persoană la alta la fel ca valul de mîini de pe un stadion.

O parte din personalul localului s-a ascuns într-un birou de la in­tra­re, departe de norul înecăcios însă nici ei nu rezistă tentației de a-și mișca pi­cio­arele pe ritmuri medievale. „Știu că asta-i hora românească, dar sună asemănător cu o piesă po­pu­la­ră așa că nu pot să rezist”, îi spu­ne patronul dansator unuia dintre an­ga­jați.

La un moment dat însă, se pier­de o parte din magie cînd vocalistul se în­curcă în propriile cuvinte și lasă în urmă cîteva versuri. Îi aruncă o pri­vi­re chitaristului și toboșarului, iar printr-o mișcare scurtă din cap, aceș­tia îi înțeleg dilema și merg mai de­par­te vrînd parcă să lase impresia că melodia se poate descurca și cu o versiune instrumentală. După acest prim și ultim accident, Bard Art trec pe un registru mai sentimental, cu o poezie mai blîndă în sunet și ver­suri, dar tot pe aceeași atmosferă me­die­va­lă cu care ne-au încarcerat.

Paul ANDRICI