S-a topit dragostea într-o ciocolată mușcată

În starea lui naturală, folk-ul se cîntă în jurul unui foc, înconjurat de oameni care stau așezați turcește și care se leagănă în ritmul muzicii ținîndu-se unul pe celălalt deumeri sau de mîini. În forma lui cea mai pură, folk-ul se găsește vara, în Vama Veche, la Festivalul Folk You, cînd toată plaja este acaparată de pături așezate una lîngă cealaltă și cînd totul e doar un freamăt de chitară. Însă atunci cînd este iarnă, folkiștii nu se pot desprinde de chitările lor și le scot în baruri sau în săli de spectacol unde le cîntă prietenilor. La Festivalul Folk’n Iași, timp de două zile, pe 23 și 24 noiembrie, în sala Gaudeamus a Casei de Cultură a Studenților, folkiștii și-au spus toate ofurile adunate din timpul iernii, toate iubirile neîmplinite și le-au pus în fața unui public care a ascultat cuminte, fără să cînte, ci doar a ținut ritmul cu palmele, iar uneori, cînd s-a regăsit în versuri, a îngînat frînturi din cele auzite.

„Folk-ul nu poate fi desprins de poezie, așa că vă invit la un mic re­cital pe acorduri”, ne spune Moni­ca, în timp ce își pregătește o carte de poezii și îi face un semn lui Că­tălin care așteaptă cu mîna pe griff să înceapă momentul-surpriză pre­gă­tit de cei doi, cu o linie melodică și cu versuri care le aparțin. Versu­ri­le despre fecioara nopții s-au scurs printre acordurile ciupite, și ne-au adus direct într-o stare de visare din care am fost treziți de copiii ca­re alergau prin toată sala și care ți­pau atunci cînd fuga lor devenea mai intensă.

Pentru că folk-ul nu se ascultă, ci se simte cu ochii închiși în timp ce asculți versurile, acestea îți ră­mîn impregnate în minte abia a­tunci cînd chitara le-a completat. În același ritm al unor poezii cîntate, dragostea a prins mai multe forme. Ca și cum ar fi evadat dintr-o sti­clă, întruchiparea unui duh neobo­sit, și a căutat un loc unde să se as­cundă. Paul Arva ne spune că ar putea pri­mi o medalie sau chiar o duzină de medalii și ar arăta ca un veteran de război, pentru felul în care și-a pier­dut iubita. Destăi­nu­irea îi este sus­ținută de ceilalți doi de pe scenă ca­re îl acompaniază, la fel de trist. În aceeași situație pare să se afle și Va­lentin Boghean, care cîntă despre cum s-a aflat într-o con­tinuă căutare a dragostei, invo­cînd-o cînd cu flu­ierul, cînd din corzile chitării, cînd cu trompeta, pe care le așază cu gri­jă jos, după fiecare melodie.

Cînd toate încercările lui au pă­rut să nu dea roade, acesta ne-a ară­tat cum poate fi cîntată o durere sfî­șietoare. „Unde-i dragostea, Doam­ne? Fă-mi parte de ea”, ne spune cu un glas aproape plîns Vali Bog­hean, întrebîndu-se mai mult pentru sine. Însă toată durerea parcă se mai îndulcește în momentele în ca­re dragostea ți se agață de suflet cu o speranță. „Nu contează dacă mie­rea e amară, cîtă vreme m-ai putea iubi/[…] Dar contează că în inima mea te-ai ascunde mai mult ca perfect”, șoptește Paul Arva, însă de la primele două cuvinte și acorduri, publicul renunță la cumințenie și începe să cînte și să fredoneze, fi­ind un murmur continuu.

Ciocolata, cafeaua, cetatea

Cu ochii închiși, Paul își în­chi­de toată iubi­rea pe care o poate oferi în fiecare vers și la refren îi dă drumul ase­meni unei furtuni care ne intră fie­căruia în suflet. „Iubeș­te-mă nu­mai o clipă, iubește-mă nu­mai așa”, e ca o certitudine a faptului că iubirea e mai simplă decît pare și că nu ai nevoie de ingrediente deose­bite pentru a reuși să o faci să exi­ste.

„Dacă ai fi o ciocolată, știi de unde te-aș mușca?”, întreabă Paul Arva publicul, în timp de colegii săi de scenă rîd cu subînțeles așteptînd și ei semnul sălii. Publicul însă zîm­bește timid, fiecare căutînd în min­te forma unei ciocolate mușcate grațios dintr-un colț sau închipu­indu-și trupul ca o ciocolată imen­să, cu forme feminine. „De tălpi, ca să ți se scurgă lichiorul”, continuă aceștia, iar publicul rîde, ca și cum nu s-ar fi gîndit la o astfel de va­riantă. „Vezi ce face ciocolata?”, întreabă rîzînd Vali Boghean, pu­nînd o mînă în șold și dînd drumul următoarei melodii care începe cu bătăi în chitară. „Auleu, ce urmea­ză”, spune el oprindu-se și făcîn­du-ne și pe noi curioși. „Plouă, plo­uă, plouă”, o poezie care-i aparține și care a fost pusă pe muzică are un ritm atipic pentru versurile sale. „Doarme toată vietatea, noi ne ciu­gulim, eu îți păsăresc cetatea, tu sus­pini, suspini…”

Din același ritm plin de dra­gos­te, începem să deslușim că, de fapt, în versurile lor, iubirea e egalată de suferință, de întîlniri și persoane nepotrivite. „Cea mai bună cafea este cea din Manhattan, acolo unde am reușit să scriu și aceste versuri”, își amintește Paul Arva. În timp ce nouă ne trec prin minte deja stră­zile înguste și aglomerate pe care și-ar fi pierdut pașii, el comple­tea­ză că de fapt e vorba de Manhattan-ul din Tudor Vladimirescu. Astfel, imaginile se înlocuiesc cu rapiditate cu cele ale unei femei indiferen­te, avide și lipsite de puritatea dra­gos­tei. „Tu n-ai nevoie de poezie, n-ai nevoie de dragostea mea/ Tu îți dorești doar nestemate și un bilet spre America”, creionînd o femeie in­diferentă, pentru care Manhattan-ul din Tudor nu există, ci doar cel a­devărat, măreț, în care te-ai putea ră­tăci cu ușurință. „Ce păcat că nu vezi, ce păcat că nu-ți pasă/ În America din inima mea ți-ar fi ca acasă.”