Crăciun salvat în pași de dans

Încă o poveste despre Crăciunul răpit de o inimă înghețată a fost prezentată de trupa The Skye în sala Gaudeamus din Casa de Cultură a Studenților. Premiera spectacolului regizat de Adrian Ștefan, „Christmas Last Dancers”, a avut loc săptămîna trecută și a așezat pe scaunele sale roșii copii, părinți, bunici și cupluri tinere. Aceștia au  pornit împreună cu jucăriile de sub pomul de Crăciun după personajul cu plete dalbe care ne amintește de copilărie la fiecare sfîrșit de decembrie.

Boxele cîntă „e sărbătoare mare, iarna a venit”, iar niște fetițe care în­că n-au terminat grădinița dansează de zor. Cu greu deosebești micuțele îmbrăcate în rochițe roșii de funda­lul cortinei bordo de pe scena sălii Gau­deamus. Doar ciorapii albi le dau de gol în timp ce ele încearcă să ridice piciorușele în sincron, anticipînd sau alergînd după ritmul liniei melodice. Jos, în umbra scenei, stă profesoara lor care joacă rolul unui sufleor coreo­gra­fic, iar copila din mijloc pare a fi nu­cleul echipei. Ea preia isteț toate alu­ziile făcute de către femeie, iar celela­lte fete repetă după ea sau trișează fu­rînd cu ochiul de la vecine.

Siluetele care gîndesc sincron

Trupa de juniori își termină evo­luția de pe scenă cu aplauze de încurajare, cortina este dată la o parte și în sală răsună un colind. Un brad de pe scenă este înconjurat de cinci pă­puși, cadouri și o imagine caldă cu un șe­mi­neu încălzit de jăratic e proiectată pe perete. Iar crăciunițele cu cră­ciu­neii joacă hora și sar în țopăieli îm­pre­ună cu un băiețel micuț. Aceștia pleacă, copilul adoarme, se aud zur­gă­lăi și pe pînza albă din spatele sce­nei este reflectată de această dată sania cu reni. De după cortina roșie, care a fost trasă la o parte, apare personajul burtos, cu plete dalbe, nasul și obrajii bătuți de ger și desaga mare în spate. Sala se lasă aprinsă de bucuria copii­lor care tresar euforic.

În dreapta mea, o fetiță cu părul împletit în două cosițe subțirele și lungi se ridică pe cotieră ca să-l vadă mai bine pe moșul, care, cu o chitară electrică în mînă, zburdă pe scenă pe o melodie rock. „Andreiu, ai să cazi, puiule”, îi zice îngrijorată mama co­pi­lei care a căscat gurița și ochii la veselia de sub reflectoare. Zîmbetul Andreei cu cosițe se lasă în jos și li­căritul ochilor e hrănit deja de lacrimi, pentru că un individ cu părul verde, gură și ochi caraghioși l-a hipnotizat pe Moș Crăciun și l-a ascuns chiar în desaga în care acesta a adus ca­do­u­rile. Apar din nou crăciuneii cu crăciu­ni­țe­le ce dansează și își povestesc des­pre ivirea unui moș mai tînăr și mai mus­culos. Aceștia decid că „Moș Cră­ciun e numai unul, noi altul nu dorim, hai să mergem împreună ca să-i spunem că-l iubim”. Și părăsesc scena for­mînd un trenuleț care se mișcă în același timp și la fel de echilibrat ca roțile acestuia.

În căutarea moșului pierdut

Scena rămîne în semiîntuneric și cele cinci personaje – spiridusul, sol­dățelul, clovnul, omul de zăpadă și pă­pușa de porțelan se pornesc după moș. Ei trec de spiriduși care se clatină în ritmuri de muzică trance, house și le­vitează opriți în timp ca în Matrix. De după picioarele acestora ce se lo­vesc energic de podea pînă ești gata să vezi cum sar scîntei, apare același mic băiețel ca la început, însă pa­pu­cii lui cu vîrfurile încovoiate sînt la fel de mari ca ai colegilor săi mai în vîr­stă. Cu toate acestea, spiridușul care din scaunul spectatorului pare nu mai ma­re de-o șchioapă, face șpagatul și roa­ta cu ușurință de mai multe ori și dan­sează fugărit de vocea lui Lady Gaga. Aceste jucării se întîlnesc cu niște pirați, un magician ratat ajungînd în ținuturile monstrului care l-a răpit pe Moș Crăciun. Aici, fulgulețele se mișcă ca niște balerine, în pas de vals, iar oamenii de zăpadă încercă să dan­seze macarena, însă, de fapt, se bă­lăngăne ca niște butoaie scăpate la vale. Iar unul dintre personaje, sol­dă­țelul, se îndrăgostește de cea mai fru­moasă fulguță și își exprimă emoțiile ca-ntr-un spectacol de balet, ajutînd-o pe aceasta să plutească grațios și ușor.

Dansul e atît de sugestiv încît e­mo­țiile mature neînțelese de An­dre­ea o fac să alunece de pe cotieră în scaun. Acolo, aplecînd capul în jos, arată ca o băbuță gata să adoarmă în fața te­levizorului într-o seară de iarnă tro­ienită. Însă fata se trezește și începe să rîdă zglobiu de îndată ce în în­tu­ne­ric începe să răsune un colind cu vocea lui Fuego, iar un bărbat îm­bră­cat la patru ace, într-un costum al­bastru deschis, fuge după o pată ro­tun­dă de lumină, proiectată de raza reflectorului care nu stă locului, ci se plimbă sărind dintr-un colț al sălii în altul.

Cîntărețul obsedat dispare odată cu lumina năstrușnică și rămîne întu­ne­ri­cul din care se deslușește doar un schelet de pe pînza albă. „Mama!”, se aude repetat de cîteva ori în sală și, îndată, mă trezesc cu o mînă de sche­let pe umăr care cu o voce răgușită îmi zice „bunăăă”. Figurine negre ur­că pe scenă unde, apare o lumină la fel de verde ca și pletele celui ce l-a furat pe moș. Se aud tobe africane și cîntări ritualice, iar scheletele își bă­lăn­găne oasele sincron și ritmat, în frunte cu personajul negativ al serii.

În sfîrșit, cei cinci eroi ajung la el și, împreună cu celelalte ființe mistice întîlnite în drum spre salvarea Cră­ciu­nului, îl înconjoară pe hoț. Din nou, printre picioarele lor se zărește spiridușul cel micuț de mai devreme care e și singurul dansator junior din această poveste. Băiatul îi dă o pră­ji­tură în formă de inimă răpi­to­ru­lui, monstrul cu părul verde o mănîncă și pieptul lui începe să pulseze, deoa­re­ce inima sa înghețată a început să-i bată din nou. Andreea începe să apla­ude cu un zîmbet larg pe buze, cîn­tînd împreună cu personajele de pe sce­nă: „we wish you had fun”(n.r. spe­răm că v-ați distrat).

Daniela VORTOLOMEI