Chitările electrice care au dansat live

Degetele le aleargă pe griff-ul chitării mai ceva decît le-ar alerga pe clapele de la pian, sunetele fiind amestecate cu ceea ce vrea sufletul lor să transmită. Închid ochii, apoi îi deschid brusc, fața lor avînd mai multe grimase decît ar putea un actor să aibă. Chitariștii și toți ceilalți instrumentiști care și-au descărcat pasiunea la Iași Guitar Festival nu au cîntat doar pentru cei care cunosc domeniul. Au lăsat pe chitariștii mai tineri să se întreacă în tehnici la Concursul de chitară electrică, apoi le-au dat dezlegare celor de la Platonic Band pentru a demonstra că o melodie cîntată cu suflet poate fi și una fără versuri, acompaniată doar de chitară electrică, chitară acustică, chitară bass și instrumente de percuție.

Sub lumina stinsă și difuză de pe scena Casei de Cultură a Stu­den­ților, te simți ca într-o inter­sec­ție. În orice parte ai sta și din orice unghi ai încerca să asculți, distingi un sunet de corzi, o bătaie de tobe sau huruitul chitării bass. Trupa Pla­­to­nic Band stă în mijlocul sune­telor, așteptînd un semn că pot în­cepe să își arunce în public toate melodiile pe care știu să le cînte, ui­tînd pentru cîteva clipe de mo­des­tie. Ge­nu­ri­le muzicale pe care aceștia le abor­dează sînt dezvă­lu­ite de chi­tă­ri­le colorate și de dife­ri­te forme din stînga scenei și de mul­țimea ins­tru­mentelor de per­cuție din dreap­ta, care sea­mă­nă cu un bazar strîns din toate colțurile lumii.

Nicu Patoi rămîne singur pe scenă, un băiat aducîndu-i din spa­te un scaun pe care să stea, urmînd un solo de chitară acustică. „Astăzi este ultima zi în care Nicu va mai fi răsfațat cu replici de genul «să vă iau haina, luați loc, faceți-vă co­mod», pentru că de mîine scapă de titulatura de președinte al juriu­lui”, ține să explice amuzat Berti Barbera care părăsește scena. Chi­ta­ristul care seamănă leit cu Joe Sa­triani își ține chitara pe genunchi asemenea lui Gary Moore și își poar­tă degetele peste griff, ciupind fiecare coardă, respirînd adînc du­pă fiecare acord. Luminile care îi joacă în spate îl încadrează perfect într-un peisaj de poveste, care este completat de melodia blues pe care o cîntă. Nu se uită în public, ci doar la degetele sale, încizînd apoi ochii și scuturînd capul pe ritmul pe ca­re singur îl impune.

Pentru reorchestrarea melodiei „Song of my soul”, Nicu îl cheamă pe scenă pe Adrian Ciuplea, care își aduce și violoncelul cu el.

Ritmuri de fericire

Deși instrumentul pare că plîn­ge, corzile chitării sînt lovite u­șor și apoi ciupite, tonul melodiei fiind de fapt unul vesel. Din fiecare pie­să versurile lipsesc, însă le poți citi din chipul celor de pe scenă, din în­cruntările și destinderile care le brăz­dează fața. Atunci cînd zîm­besc îți dai seama că melodia este una de dragoste, de exprimare a u­nei fe­riciri pe care nu o poți vedea, dar o poți simți. Cînd ritmul de­vine unul alert, asemănător me­lo­diei celor de la Extreme-More Than Words, fiecare ciupitură fiind urmată de o bătaie în cutia de re­zo­nanță a chitării, te ridici în picioare și aplauzi fără să realizezi. Arcușul violoncelului alunecă fără să vrea, ceea ce îl face pe Adrian să zîm­beas­că cu ochii închiși, cei doi ajungînd parcă să danseze lipsiți de atingeri, respirînd împreună du­pă fiecare acord.

Bătînd ritmul cu bețele în aer, toboșarul începe melodia „Give me one reason” a lui Tracy Chap­man, și aducînd pe scenă încă o chitară, de data aceasta a lui Pe­tran. Cele două chitări se apropie, purtînd un soi de dialog, tobele și chitara bass căzînd într-un con de umbră. De data aceasta, versurile nu trebuie să le mai ghicim noi, ci le cîntă Berti Barbera care parcă stă ascuns după instrumentele sale de percuție. Din cînd în cînd își trece degetele printr-un instrument care scoate un clinchet metalic de po­ves­te, care are rolul să încheie fie­care melodie.

Cu o distorsionare care trans­for­mă sunetele într-un zum­zet ar­mo­nic, colegii de trupă se prezintă re­ci­proc, unul dintre ei fi­ind Adrian Ciu­plea „cel care a cîn­tat într-un turneu internațional cu Steve Vai”, fost component al tru­pei White­snake, ceea ce stîrnește nu doar aplauze, ci și urale din par­tea spectatorilor. Abia acum realizăm de ce ecourile și sunetele înalte sau întîrziate nu ne-au de­ran­jat urechile, așa cum s-ar fi întîmplat altădată.