Chitara care s-a lăsat vînată pe Copou

Muzica născută doar din corzi și pusă pe versuri inspirate din poezie s-a mutat în prima seară a primăverii în Hunter’s Pub. Pentru două ore am avut impresia că l-am răpit și ținut pe scaun pe Emeric Imre și ne-am simțit ca într-o familie care ar încăpea într-o garsonieră. Nu ne-am îngrămădit și nici nu ne-am înecat în fum de țigară, ci ne-am mulțumit să dansăm pe scaun și să îngînăm măcar versurile cunoscute din „Nebun de alb”, „Buna, varianta rea” sau alte frînturi din poeziile lăsate de Adrian Păunescu.

„Ce ar putea face un singur cîntă­­reț cu o singură chitară? Folk. Dar dacă mai adaugă și o mînă de oameni care ies seara la un pahar de bere și o țiga­ră? Spectacol în adevăratul sens al cuvîntului.”

Binele și răul meu

Pentru că luminile sînt încă stin­se, aștept să aud măcar un acord de chitară și îmi vine în minte o vorbă spusă de un folkist la un concert în urmă cu cîțiva ani. „Ăsta nu e un gen de muzică digerabil, care poate fi as­cul­tat de oricine. Folkul se ascultă cu sufletul”. Și cu sufletul în palme par să fi venit și bărbații care însoțesc doamnele la mese, chiar dacă nu au răbdare și cască jucîndu-se cu paiul din paharul cu băutură chiar din prime­le minute. E încă semi-întuneric, însă publicul își agită palmele vesel la ve­derea lui Emeric Imre, care își pro­pune încă de la început să ofere „un mic dar de la bărbați pentru bărbați care să îi ajute să își dea seama de im­portanța femeii”. Asta pare să le stîr­nească interesul și își ridică privirea spre scenă. Folkistul „Imi”, cum este alintat de fanii săi, e ardelean și asta se observă din accentul plăcut pe care îl are și din glumele scurte care pro­voa­că zîmbete șăgalnice în rîndul fe­meilor.

Totuși, folkul are gust dulceag as­cultat în cuplu sau așa lasă de înțeles cei doi tineri care stau cu obrajii li­pi­ți unul de celălalt în timp ce răsună sa­ca­dat piesa „Jurămînt”. „Nu vrei, nu mai vrei să fumăm împreună/ Să bem o cafea cu zaț lunecos”, își soptesc pe ritmul melodiei tinerii sorbind cîte o gură de bere din aceeași sticlă. Nu se dezlipesc, și nici noi nu ne gîndim să plecăm, însă pentru că „în umbra fie­cărei despărțiri stă un nou început”, Imre ne invită să facem o „Orație de nuntă” în șase minute. Corzile se miș­că trist pe versurile lui Adrian Pău­nescu, iar cei care știu poezia o rostesc legănîndu-se.

Cumplita ipoteză

Aș vrea ca în loc de lumini să se aprindă un foc de tabără chiar în cen­­trul pubului și lumea care stă la mese să se așeze turcește în jurul lui Emeric Imre. Să renunțe la sticlele de bău­tură pentru ca să bată din palme pe ritmul muzicii și la un moment dat să se cînte doar din voce. Dar pentru că nu este o seară tipică a melodiilor de munte și pentru că toți cei veniți aici sînt îmbră­cați elegant, în Hun­ter’s se bea vin din pahare înalte sau bere direct din sticlă și se aplaudă dis­cret înainte și după fiecare melodie.

Chiar și chelnerii sînt eleganți, purtînd papioane colorate la gît, însă se îmbrîncesc și rîd asemenea unor co­pii atunci cînd Emeric întreabă dacă știm cine a scris „Povestea călărețului cu brici”. „Ei, cine? Evident, călărețul cu brici”, își spun peste bar în aștep­tare de comenzi. Povestea e a lui Emil Brumaru, iar „Imi” nu e singur, ci a­com­paniat de clape, percuție și o voce feminină care crește în inten­sitate cu fi­ecare vers, lăsîndu-ți pie­lea de pe mînă să ți se desfacă în bubu­ruze mici, ca după un fior.

De fapt, publicul se află în fața trupei „Emeric Set”, iar melodiile de dragoste se leagă nod cu parodii sau cîntece care nu se îndepărtează de cele populare. Așa observ că cei de la mese încep să se miște măcar pe scaun în rit­mul muzicii, iar clapele se unduiesc sub degetele lui Gabriel Ghiță, instru­mentul săltînd vesel de pe podea. Pu­bli­cul dă doar din picioare, încercînd să nu sară, chiar dacă solista Adelina își mișcă picioarele rapid, ca într-o sîrbă moldovenească.

După o oră și jumătate, cei de la me­se încep să caște, așteptînd să își descleșteze gura cîntînd „Nebun de alb”. Ghicind melodia deja după pri­me­le acorduri, încep să fredoneze „A­cum sînt mai pustiu ca-ntotdeauna/ De cînd mă simt tot mai bogat de tine”, iar Emeric zîmbește mulțumit. Acum le poate lăsa microfonul lor, iar el se poate apleca asupra chitării.
Ne dezmorțim abia cînd cîntăm și cea din urmă strofă, pe care o știu chiar și barmanii, iar ultima melodie stîrnește un adevărat „Război”. „M-am supărat pe tine/ Nimic nu mai în­seamnă noi”, rostește Adelina ridi­cînd din umeri asemenea unui copil nevinovat, iar noi zîmbim cu subînțe­les: urmează finalul.

„Imi” coboară de pe scaun și se așază la masă. L-am cere înapoi, însă nu avem cui i-l cere.