Blues-ul, muzica de „Bază”

Ritmuri puternice și originale de blues aduse de pes­te ocean au răsunat sîmbătă seară, pe 21 mai, între pe­re­ții verzi ai pub-ului „La Bază”. Trupa BluesCore, care este ideea bateristul american de origine română Liviu Pop, a creat o atmosferă familiară pentru cei prezenți. După ce stîrnesc aplauzele și publicul prinde gustul muzicii, ba­teristul introduce restul trupei.

„La clape este Raul Ku­sak, iar la voce și chitară, fără a mai spune niciun cuvînt în plus, este Hanno Höfer. Noi vrem să vă cunoaștem mai bine”, spune Liviu. Bărbatul așezat în centrul scenei im­provizate agită aerul cu bețele de lemn ca exercițiu de în­călzire și așteaptă să poată lovi tobele. Odată ce melodia începe, acesta emană energie de parcă ar cînta pentru pro­pria viață. Cu ochii închiși, își trece un prosop alb pes­te față și peste tîmplele fine pentru a scăpa de sudoare.

Două femei din public, nemulțumite că cineva le stă în față și nu mai pot vedea, se mută la o altă masă. Apoi, ca și restul, se leagănă pe muzică și parcă s-ar ridica să danseze, dar nu îndrăznesc. Blonda cu ochelari care dan­sa înainte de concert, acum stă pe scaun aproape de sce­nă și afișează un zîmbet misterios. Unul dintre barma­ni stă cu coatele pe bar și se ridică abia cînd se termină vreo melodie. Aplaudă furtunos și stă cu privirea ațintită pe Hanno Höfer care citește notele de pe tableta ce stă li­pi­tă de microfon. BluesCore sună ca un amestec de blues și improvizație, cu oameni care par că trăiesc propria mu­zică prin toate simțurile.

Chitaristul se apropie de microfon și, cu o voce pu­ter­nică și carismatică, cîntă „You don’t love me no more”. Nu știm cine nu îl mai iubește, dar oamenii din „La Bază” îl aplaudă în reprize lungi și cu fluierături. Chitara are un ritm vibrant, iar Hanno Höfer lovește corzile rapid, du­cînd apoi în sus mîna în care ține pana albă. Are îm­bră­cămintea tipic americănească din geacă de blugi și jeans, și o privire pe sub gene care cucerește publicul.

De multe ori, jocul de lumini este în concordanță cu ritmul care dă concertului un aer de dramatism. A­pla­u­zele, expresiile pline de patos ale membrilor trupei îm­bră­cate în lumini albe, albastre și roșii dau viață locului. Raul are tricoul alb pe care se vede jocul de culori și um­bre, joc în care se vede cum degetele lui nu trec ușor peste clape, ci sar energic de pe una pe alta. Orga arată ca un pian de lemn desprins dintr-un film. În pauză, unii mem­bri ai trupei se pierd în fumul de țigară de afară, dar încă li se pot auzi vocile amestecate cu cele ale fanilor.