Piedestal pentru supuși

Nu-i adevărat că românilor le plac numai injuria răspicată, exprimarea abruptă, brutală, stilul grobian-mi­to­cănesc, sentința rostită ar­gotic și em­fatic de la tribună. S-au săturat pe­sem­ne de tensiunea ata­cului, de securea mîniei, de vrajba urii îndreptată asu­pra tuturor și a nimănui.

Existența în orizontul ne­vrotismului și-al disperării, al ne­încrederii în conducere și gu­ver­na­re poate i-a dus în pragul disperării și le-a contorsionat caracterele, însă nu le-a ucis spiritul. Au păstrat în fi­in­ța lor un boboc de nă­dejde, care aș­teap­tă să plenească atun­ci cînd este mîngăiat de o lumină cal­dă și do­moa­lă.

Discursul regelui Mihai i-a scos măcar pentru o clipă pe români din cercul vicios al încruntării existen­ți­ale și i-a făcut să se deschidă din nou către speranță și credință. Ros­tit cu greutate, sincopat, frînt de o emoție ascunsă sub ținuta rece, dem­nă, de monarh, acesta nu a fost unul în­flă­că­rat sau patetic, așa cum ne-am obiș­nuit în cazul altor prelegeri din Par­lament. Însă a țesut o at­mos­feră vi­brantă. Deși desprins de printre ri­duri, acesta a avut pros­pe­ți­mea unui obraz lovit de emoția unui roșu aprins. Re­gele nu a spus lucruri complicate, subtile, nu a fo­losit cuvinte mari, nu a fost nici prescriptiv, nici senten­țios. A vorbit despre libertate și de­mo­cra­ție ca despre niște valori care, ase­me­nea florilor de colț, trebuie ocro­ti­te prin lege. Și, poate cel mai im­por­tant, a vorbit despre lucrurile care merg la noi în țară, despre rostul încrederii și al recunoștinței pe care condu­că­torii și poporul trebuie să și le poarte reciproc.

„Țara nu am moștenit-o de la pă­rinții noștri, ci am luat-o cu îm­prumut de la copiii noștri” a fost proba­bil replica nu doar cu cea mai mare forță expresivă ci, mai important, ace­ea prin care puterii i s-a asociat i­de­ea de responsabilitate. Pu­terea – po­litică sau nu – este percepută de cei mai mulți români, de decenii de-acum, sub spectrul semantic al abuzului, al sărăciei, al nedreptății. Ea nu mai creează atitudini de respect ori sentimente de admirație față de cei care fac uz de ea, ci frică și resemnare, ge­nerînd imaginea unui popor chir­cit, închis în propriul neajuns. De cei care o dețin, puterea este privită drept o recompensă sau consecința di­rec­tă a unui merit personal. Devenită un piedestal pentru cei mici la sfat, îi îndreptățește pe cei fără minimul simț al moralei atrofiat să taie în țară ca într-o halcă de carne și în des­tine ca într-un os care nu se poa­te sfîșia cu cuțitul, ci doar spar­ge cu toporul.

Prin alocuțiunea sa, regele Mi­hai a reușit să readucă puterea în orizontul visării, unde înclinarea în fa­ța celui care conduce este un act prin care, cel care o face se în­cre­din­țează că soarta lui va fi luată în piept de un om meritoriu. Și că faptul de a-l sluji nu va fi o obligație, ci o onoa­re, pentru care este dispus să se sacrifice pînă la capăt.

Laura PĂULEȚ