Cînd zilele cailor sînt numărate

Calul lui Silviu Todorescu aș­teap­tă în ploaie, înhămat la o căruță goală și atît de folosită, încît ai impresia că da­că animalul se va mișca din loc totul se va transforma instantaneu într-o gră­ma­dă de rumeguș.

Băiatul se uită spre calul peste ca­re plouă și știe că mare lucru nu mai are ce să-i facă. Calul fornăie greu, coas­te­le i se umflă prin piele, ca un acor­de­on, la fiecare respirație. „Hai, în spate! În spate, tu n-auzi?”, îl împinge de hă­țuri stăpînul, să-l scoată în mijlocul cur­ții, cît să-l poată analiza veterinarul mai bi­ne. Doctorul îi prinde calului botul, i-l ține bine, apoi îi desface buzele groa­se și-i apucă limba cu mîna, cît să se ui­te sub ea.

Calul lui Silviu e bolnav. E foar­te bolnav, ar spune veterinarul. Are ane­mie infecțioasă ecvină. Sau SIDA ca­ilor, cum mai e cunoscută boala. Încă de acum doi ani, o campanie de eradica­re a epidemiei de anemie ecvină, presa­tă de Uniunea Europeană, a răpit mii de cai din bătătura țăranilor și i-a tri­mis la abator. La abator animalele de trac­țiune au devenit salam, conserve și ce mai devin caii cînd stăpînii lor nu mai găsesc acel ceva nobil în ei.

Lui Silviu i-au mai luat doi cai, a­cum doi ani, tot veterinarii. Pentru el, doctorii nu mai sînt nimic altceva de­cît niște samsari. Băiatul e convins că to­tul e o escrocherie. „Nu-s bolnavi! și da­că sînt, mai bine-i las să moară… De as­tă primăvară am făcut 150-140 de mi­lioane cu el – zice și arată spre anima­lul ud leoarcă, înglodat în curte. Îl mun­cesc eu, de ce să-l dau. Și dacă moa­re, îl las acolo să-l mînce sălbă­ti­ciu­ni­le…”.

Problema cu animalul lui Silviu e că – așa cum ar spune și numele bolii de care suferă – anemia ecvină se transmi­te foarte repede de la cal la cal, prin muș­te și alte insecte care poartă sîngele otrăvit printre toate animalele. Dar da­că e așa, se întreabă și Silviu ca și con­sătenii lui din satul Feneș, Alba, ale că­ror animale considerate bolnave au avut aceeași soartă, de ce mulți și-au văzut caii vii și nevătămați prin alte sa­te din jur, după ce li s-a spus că trebu­ie să ajungă la abator?

„E păcat că vii să declari o epide­mie pe un sat și apoi vii tu să te îm­bo­gă­țeș­ti…”, lasă să se înțeleagă o es­cro­che­rie cu cai vecinul lui Silviu, Victor To­ma. Și-apoi, cică de cînd cu „SIDA cai­lor” asta, și-a luat veterinarul din zonă di­ta­mai mașina cu tracțiune 4×4 și cine știe cîți cai putere! Acuma oamenii ar scui­pa în urma lui, dacă ar fi de față. Că um­blă cu fală printre țăranii ai căror cai au fost luați și le zice dacă i se mai re­proșează ceva că „Ce? Nu te-a des­pă­gu­bit statul?”. Lui Silviu i-au dat ju­mă­ta­te din cît valorau caii luați acum doi ani, așa că nici nu mai vrea să audă de despăgubire, știe el cum stă treaba as­ta.

Dar oamenii nu-s proști, repetă Sil­viu de lîngă calul lui bolnav. Au și ei a­cum televizor. A văzut el cum a fost toa­tă treaba asta cu „scandalul cărnii de cal vîndută pe post de vită”. Și s-a gîn­dit atunci, cumva prostit de propria-i re­velație, dacă n-o fi mîncat și el o gustoasă friptură de vită făcută chiar dintr-unul din caii săi.

Andrei UDIȘTEANU